Libertatea n‑a apărut nici până astăzi. Noi ne‑am transferat – permiteţi‑mi acest cuvânt – dintr‑un sistem în alt sistem de acelaşi tip, dintr‑un tip de colonie – în alt tip de colonie.
Instalarea în democraţie
Mihaela Helmis: Suntem destul de aproape de Sala Palatului şi de locul în care în urmă cu aproape 30 de ani aveau să se întâmple o serie de evenimente care ne‑au tulburat. Atunci speram că acele evenimente ne vor aşeza. Unde eraţi exact la începutul lui Decembrie 1989?
Nicolae Breban: La Paris.
Şi cum vă gândeaţi la casa de… acasă?
În bistro‑urile pariziene, cu toată lumea, ne uitam la televizor şi urmăream Revoluţia românească.
Casa de aici era şi atunci a dvs.
Acest apartament a fost cumpărat de tatăl meu în 1953 de la doamna Murăraşu, care era, poate, soţia istoricului Gerard Murăraşu, locuit de doi evrei, o cântăreaţă la operă şi un violonist la Filarmonică, dar care urmau să plece. Tatăl meu şi mama locuiau la Lugoj şi sperau naiv că noi vom intra în acest apartament. Aceşti evrei au primit viză de plecare de la un securist şi în apartamentul acesta s‑a mutat un colonel de Securitate care a stat aici 30 de ani şi nu ne‑a permis să intrăm; o dată pe an, mama era primită aici, în hol, ca să ia o chirie foarte modică. Fiind în Suedia, în 1975, am dat un interviu destul de dur, pentru care, apoi, am fost chemat la Securitate şi anchetat – la Ministerul Securităţii – de o comisie de colonei în frunte cu un tip în civil care s‑a recomandat Nicolae Pleşiţă; era ministru. Aşa l‑am cunoscut pe Pleşiţă, şi nu cum spune – într‑o carte făcută de Daniel Cristea Enache – Ileana Mălăncioiu: că l‑am cunoscut în timp ce am jucat tenis cu Pleşiţă. Nici nu ştiu dacă Pleşiţă juca tenis… Aşa au început să circule calomniile mărunte, triviale, în jurul meu. Deci, abia în ’75, cei de aici, speriaţi, au venit şi i‑au dat o locuinţă acestui derbedeu, un colonel de Securitate. Eu le zic derbedei colaboratorilor Securităţii, pentru că erau mai mult decât derbedei, unii dintre ei erau criminali. Sub Ceauşescu mai puţin, e adevărat… Aşa, mama mea, cu nişte prieteni au putut să intre în acest apartament. Din ’75 locuiesc aici.
Uitându‑vă la televizor, la ce se petrecea în România, vă întrebaţi oare ce se întâmplă acasă? Eraţi cu gândul şi la acest apartament sau la ce se petrecea cu ţara, cu oamenii…?
Aici locuia o tânără studentă, adusă de prietena mea care locuieşte în Germania, fosta soţie a lui Grigore Hagiu, Ana Mureşan. Ea a păstrat apartamentul, fiind la medicină. Noi, românii de la Paris, eram foarte exaltaţi de ce se întâmplă în România; ne bucuram şi speram că va apărea libertatea în ţară. De aceea, încântat de acest lucru, deşi pregăteam apariţia celui de‑al treilea roman al meu, Don Juan (care a apărut după un an, în 1991, la Editura Flammarion), m‑am precipitat şi am venit la Bucureşti pe data de 15 martie 1990.
Înainte de aceste evenimente, să ne situăm cumva în anii ’88‑’89… Ce soluţii vedeaţi pentru ţară? Nu eraţi acasă, dar ştiaţi ce se întâmplă.
Soluţiile mi‑au fost foarte clare. După două săptămâni m‑am întâlnit la Ploieşti, la o aniversare a lui Nichita, cu ministrul de atunci al culturii, un vechi amic, cred că aţi auzit de numele lui, Andrei Pleşu, care m‑a întrebat dacă am venit definitiv; i‑am spus că da şi mi‑a propus să preiau Contemporanul. Pe vremea aceea ziarele şi revistele aveau un fel de isterie a privatizării; tuturor li se părea că privatizarea e o formă a libertăţii – ceea ce a fost fals, pentru că s‑a privatizat şi ce nu trebuia privatizat. Dovadă tot contenciosul, toată moştenirea industrială enormă a lui Ceauşescu, printre care cel puţin 50% din ea era valabilă şi funcţională, a fost distrusă de guvernul Petre Roman. Deci, atunci Scânteia şi România Liberă s‑au privatizat. Grupul de la Contemporanul – cea mai importantă revistă de cultură, editată de 40‑50 de redactori – a vrut să privatizeze revista. Am rezolvat problema astfel: am scos primele două numere în altă parte decât la revistă, pentru că redactorii îl refuzaseră pe Manolescu şi pe Ion Alexandru. Deci, am editat revista fără redacţie. După aceea i‑am chemat pe redactori şi leam propus să publice. Dar mulţi n‑au fost în stare… Eu am ridicat foarte mult nivelul revistei; am făcut o revistă în urma unui model, la modul puţin naiv, e adevărat. Nu mi‑am dat seama… Trăiam de multă vreme la Paris. Şi nu mi‑am dat seama de apetitul, de nivelul, de piaţa şi de gustul literar din Bucureşti, care, după mine, erau foarte scăzute; dovadă mass‑media din vremea aceea; pe prima pagină se instalase faptul divers. Nu exista încă televiziunea privată. Aşteptam forme ale libertăţii. Făceam o încercare de a educa şi de a ajuta…, deşi a educa e puţin excesiv spus. Voiam să ajutăm populaţia să se reinstaleze într‑o formă democratică. Şi când colo văzusem pe prima pagină un titlu: Soacra sugrumată cu firul de telefon. Când prietenii mei râdeau, eu spuneam, la modul naiv, că aceste tipuri de titluri vor dispărea. Din păcate, n‑au dispărut. Mai mult decât atât, politica în formele ei cele mai triviale s‑a instalat în mass‑media.
Politica a invadat lumea literară
Ce conţineau aceste două numere pe care, spuneţi cu nădejde, cu naivitate şi idealism, le‑aţi ridicat într‑un anume fel?
Vă spun un lucru despre care n‑am vorbit. Am cunoscut o doamnă, contesa Marion Dönhoff de la Hamburg, care a făcut cea mai mare revistă culturală a Europei, cred eu, Zeit; în germană Timpul. E o revistă de format mare, pe care l‑am preluat în primii ani de după 1989 la Contemporanul, cu teme de mare amploare din psihologie, literatură, arheologie, politică ş.a. Să vă dau un exemplu. Contesa Marion Dönhoff a făcut mese rotunde – Podiumdiskusion se spune în germană – axate pe teme importante, de pildă, despre suflet e o discuţie extinsă în trei numere uriaşe, la care au participat medici şi fizicieni din Anglia, Germania, Franţa. Deci, un nivel foarte înalt. În primul an la Contemporanul am mers pe acest format, cu nişte coloane lungi, fără nici un fel de ilustraţii… Toată lumea spunea că e o revistă moartă, că nu erau chenare colorate, ilustraţii, ci numai titluri şi texte. Am început să public. Am dat unui tânăr filosof să scrie, răstimp de un an sau doi, despre toată istoria filosofiei occidentale idealiste, interzisă în ţările din Est timp de 50 de ani; am publicat două cărţi fundamentale traduse din Cioran, De l’inconvénient d’être né şi La Tentation d’exister/ Invonvenientul de a te naşte şi Tentaţia existenţei, pentru că Cioran n‑a fost publicat în România sub Ceauşescu. Nici Nietzsche. Am găsit un tânăr român care a făcut germana, Victor Scoradeţ; i‑am verificat calitatea traducerii. Tot Victor Scoradeţ a tradus excelent două cărţi de Nietzsche, maestrul meu: Genealogia moralei şi Dincolo de bine şi de rău. În acelaşi timp, am început în paginile revistei – în câteva luni voi sărbători 30 de ani de serie nouă; revista a apărut în data de 15 aprilie ’90 – am început, aşadar, un şir de editoriale ample, din care am publicat două volume: Riscul în cultură, în primul rând, apoi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate.
De altfel, apropo de Cioran, i‑am şi dus acasă mai multe numere din revistă, în care apăreau fragmente ample din cărţile lui; gânditorul a fost atât de emoţionat, încât pentru prima oară de când era în Franţa a început să vorbească cu mine româneşte. Când ne întâlneam, vorbeam în germană; Cioran era foarte bucuros că ştie germana; germana o vorbea foarte bine. Sau vorbeam în franceză. Excitat, când a văzut că eu i‑am publicat cele două cărţi ale lui în Contemporanul, Cioran a început să vorbească româneşte. Mi‑a dat şi nişte dedicaţii… În sfârşit…
Dintr‑o ciudăţenie, poate, revista Contemporanul avea pe vremuri un mare tiraj, 100.000 de exemplare. După aceea 80.000, apoi 60.000 de exemplare, care se vindeau. Unele reviste literare de atunci, din primii ani postrevoluţionari, erau infestate, îmbibate şi murdărite de politica falsă din acea vreme; se publicau în paginile lor interviuri cu tot felul de miniştri, cu scandaluri mediatizate, cu Iliescu, cu Petre Roman… Politica a invadat cu adevărat lumea literară. Mai toată lumea credea că prin politică noi ne vom reaşeza, ca în perioada de dinainte de cel de‑al Doilea Război – ceea ce e fals.
Îmi dau seama că ceea ce aţi vrut şi aţi adus în această revistă de cultură era ceea ce ne lipsise atâta vreme înainte şi continua să lipsească. Ce altceva lipsea României, românilor? Ce ne lipsea nouă acasă, în afară de cultura înaltă?
Revista mea nici în primii 10 ani n‑a făcut mare succes. Era citită de unii lectori, pentru că o conduceam eu. Să vă dau un exemplu… apropo, cât de ridicol am părut eu atunci; poate şi astăzi… Văzând că toată lumea e afundată într‑o trivialitate cotidiană, am abordat timp de aproape trei ani Nietzsche. Studierea lui Nietzsche e un demers încheiat, spuneam, cu Fr. Nietzsche. Maxime comentate – un volum despre Nietzsche. Am ales fragmente din cele două cărţi fundamentale: Dincolo de bine şi de rău şi Genealogia moralei, şi le‑am comentat. Unii prieteni şi colegi scriitori, când mă întâlneau, îmi spuneau: „Tot Nietzsche, tot Nietzsche?”. Pe ei îi interesa ce‑i cu Iliescu, cu Petre Roman, ce‑i cu ambasadorii americani, ce‑i cu ruşii… E foarte ciudat ce s‑a întâmplat: această diversiune, această fugă de literatură, incapacitatea noastră, a lumii literare, de a reveni la solul formidabil de dinainte de război.
E adevărat că a apărut o „coadă de şarpe”; prin această coadă de şarpe vicleană şi ticăloasă vorbesc de influenţa Soros. Soros, domnul acesta, un evreu foarte inteligent, financiar vorbind, şi mare speculator la bursă şi capitaluri în toată lumea, împreună cu Brucan, în mod ruşinos, timp de câţiva ani, a fost profetul României; ambii au influenţat România. Toată lumea asculta de ei. Cred că şi azi unora le e jenă când le spui acest lucru. Nicolae Breban o spune; sunt încă aici… Când eram încă la Paris cu Ţepeneag, cei doi domni au înfiinţat Grupul de Dialog Social, afirmat, spuneau ei, în numele societăţii civile, cu ideea că va renaşte societatea civilă, care timp de 50 de ani, sub comunism, n‑a avut voce. Fals. S‑a născut un ONG, cum spunem noi astăzi, o grupare alimentată cu milioane de dolari de acest domn Soros, pentru o Românie liberă sau deschisă, care a creat un alt tip de realităţi psihologice, sociale şi culturale.
În acest grup – Grupul de Dialog Social – au intrat nişte tineri pe care i‑am primit în vremea comunismului aici, în casa mea. Unii dintre aceştia, ultrarespectuos, îmi mulţumeau că‑i primesc; doi domni dintre aceştia se numesc Liiceanu şi Pleşu. De altfel, ultimul meu text trimis de la Paris în ’88, la Viaţa românească – o revistă importantă atunci – a fost scris în apărarea unei cărţi a lui Liiceanu, gest la care el mi‑a răspuns cu lacrimi în ochi – am scrisoarea aici, pot s‑o public, de altfel –, mulţumind. Din păcate, aceşti tineri inteligenţi care au trăit puţin şi în jurul lui Noica – cu acest nume şi‑au făcut începutul carierei în anii ’90 –, după ’90, ei pare că au acaparat lumea culturală şi, cu ajutorul vechiului meu prieten, Nicolae Manolescu, au fracturat literatura română, lumea literară, aşa încât s‑a creat un curent nefavorabil literaturii de calitate, scrise sub real‑socialism. Aceasta se vede inclusiv în Manualul de literatură pentru clasa a XII‑a, despre care vreau să discutăm; există în aceste pagini de manual un capitol amplu, fals, prost scris şi tendenţios, despre postmodernitate.
Primul semn al democratizării
Până la a ajunge la ceea ce vine ca un fel de rezultantă a tuturor tipurilor de influenţe care au concurat să ne captureze gândirea sau să ne‑o orienteze într‑un anume fel, cert în dezavantajul literaturii române şi a generaţiilor tinere deopotrivă, spuneţi‑mi, vă rog, care este părerea dvs. despre ce s‑a întâmplat în Decembrie 1989?
În Decembrie ’89 a căzut molohul sovietic, moscovit, iar noi am obţinut paspartu‑ul pentru libertatea socială şi politică. Libertatea e un concept complex şi dificil. Libertatea poţi s‑o întâlneşti şi s‑o înţelegi, dacă urmezi istoria unor state occidentale de tip englez, care la 1500 au făcut Habeas Corpus‑ul în luptă cu regii englezi; unuia dintre ei i s‑a tăiat şi capul. La 1700 parcă, Habeas Corpus‑ul a fost primul semn al democratizării; în Constituţia engleză nu se permitea arestarea cuiva fără un ordin judecătoresc. După aceea a urmat Revoluţia Franceză, cu năvala populaţiei în palatele regilor Franţei. Iar după aceea au urmat experimentele din ţările nordice, Olanda nordică, experimentele acestei libertăţi. Adeseori dau un exemplu inspirat dintr‑o carte fundamentală a modernităţii Europei, pe care nu o mai citeşte mai nimeni azi sau o citesc puţinii dintre puţini, printre care rareori figurează profesorii universitari: Faust al lui Goethe – un nume foarte mare în literatura europeană şi în conştiinţa europeană. În finalul din Faust (II), autorul enunţă principiul libertăţii şi anunţă forma în care e posibilă libertatea: printr‑o asociere cu o comunitate care luptă pentru drepturile esenţiale. În Faust e vorba de olandezi, care se aliază. Faust, cu ajutorul diavolului, îi ajută să facă diguri prin care încercuiesc forţa devastatoare a mării. Ei bine, acolo apar aceste fraze: „Libertatea este un dar pe care‑l câştigi prin voinţă şi luptă proprie, şi care trebuie păstrat zi de zi”. Or, noi, în România, în cele trei provincii, cum am fost, răstimp de sute de ani, cele trei provincii lipite de trei imperii autarhice, brutale, antagonice, enorme – cel rusesc, cel turcesc şi cel austriac – n‑am putut exersa în spiritul lui Faust, n‑am putut exersa libertatea, cu o singură excepţie. Vorbesc de Şcoala Ardeleană din Transilvania. E o şcoală care a creat mişcarea de luptă pentru alipirea Ardealului de România şi, mai ales, descrierea, descoperirea originii acestui popor, a acestui neam. Era o populaţie, devenită popor, neam. Devenită naţiune tocmai prin această justificare, prin această conştientizare a originii noastre şi a unităţii noastre nu numai de limbă, ci şi de origine.
Miracolul 22 Decembrie 1989
În aceste condiţii, definind aşa libertatea, în numele a ce simţiţi că a fost scoasă lumea în stradă atunci, în Decembrie 1989? Pe fondul evenimentelor din Europa, pentru că ştim, la Berlin căzuse Zidul?…
Am ajuns la Bucureşti în martie, în data de 15 martie 1990, spuneam, şi eram fericit. Era o mare dezordine peste tot, dar m‑am bucurat că nu mai era miliţie; în ultimii 10 ani sistemul dictatorial al lui Ceauşescu a instalat o poliţie foarte apropiată de Securitate. Aproape de blocul în care locuiesc era un hotel, Bucureşti. Vizavi era o vitrină mare pe care era scris cu tuş roşu Jos comunismul. În fiecare dimineaţă când mă uitam pe geam şi‑mi beam cafeaua, mă bucuram de această inscripţie care părea un lucru de necrezut. De altfel – şi acum vreau să spun ceva în stilul Breban –, noi vorbim mereu în istoria şi literatura românească despre Mioriţa, de fatalitatea românească. Mai ales, noi, ardelenii, dar şi voi, valahii şi moldovenii, toţi, mai toţi ne plângem mereu, împreună cu cronicarii noştri, de la Miron Costin încoace, de faptul că suntem subt vremi, că suntem născuţi pentru a fi nefericiţi, pentru a nu ne bucura de viaţă şi de destinul nostru. Or, eu spun că, din când în când, în istoria acestor trei provincii a apărut miracolul. Şi în data de 22 Decembrie el, miracolul, a apărut, spre surpriza… nu numai a noastră, a celor 10 ţări aservite Moscovei, ci în toată Europa. Nimeni n‑a bănuit, cu trei luni înainte de sfârşitul anului 1989, că va cădea Moscova. A apărut, atunci, noi aşa credeam, Libertatea. Libertatea n‑a apărut nici până astăzi. Noi ne‑am transferat – permiteţi‑mi acest cuvânt – dintr‑un sistem în alt sistem de acelaşi tip, dintr‑un tip de colonie – în alt tip de colonie. Or, acest al doilea tip de colonie în care ne aflăm noi, de astă dată, aservit nu Răsăritului, ci Apusului, din fericire, un sistem democratic şi liber, ne‑a impregnat şi cu politicul excesiv, încât majoritatea populaţiei e nemulţumită, deşi nu ştie exact de ce. Poate de faptul că noi nu ne putem decide noi înşine soarta.
Aş putea să mă întorc la unul dintre cuvintele pe care le‑aţi rostit şi să găsesc pe spirala mare a istoriei cuvântul miracol la 1918 şi apoi acelaşi cuvânt, miracol, peste alţi 70 de ani. Sunt nuanţe diferite. Un entuziasm la fel de mare, poate construcţie atunci, şi acum… Acum 30 de ani – senzaţia că se va putea urni din loc această adunare impresionantă în jurul unei idei… A lua pe cont propriu însă toate cele, aşa cum a fost o revistă, aşa cum au fost instituţiile sau întreprinderile, nu cred că era soluţia cea mai bună. Dvs. cum priviţi tot ce s‑a petrecut de atunci încoace?
Aţi amintit foarte bine cele două tipuri de miracole. Miracolul din 1918: încoronarea regelui german, Ferdinand, care a devenit un mare patriot român, alungat de trupele germane şi scos din toate clasoarele familiei Hohenzollern, fugit la Iaşi împreună cu Regina Maria… Miracol care ne‑a făcut să ne pomenim, brusc, la Trianon – un mic palat din marele parc Versailles. Ne‑am pomenit, aşadar, la masa învingătorilor. Şi clasa politică s‑a trezit în posesia – în sfârşit – a unui teritoriu amplu, bogat, puternic, în care cei care vorbeau şi simţeau româneşte aveau şansa să încerce să‑şi creeze destinul propriu. Destinul naţional. Ceea ce uităm era faptul că după anii ’20 s‑a întâmplat o perioadă‑miracol: perioada interbelică de 20 de ani, care a fost posibilă prin faptul că Parlamentul conţinea grupuri de oameni din înalta aristocraţie, grupuri ale unor boieri, moşieri – unii dintre ei – foarte luminaţi. Părinţii lor făcuseră Unirea Principatelor. La mijloc au existat relaţiile între casele monarhice din străinătate cu casa noastră monarhică, relaţiile unor virtuoşi boieri, cum a fost, bunăoară, familia Bibescu ş.a., cu marii scriitori şi politicieni francezi, nemţi, americani. Şi mai era ceva. Se păstrau tradiţia, existenţa unor clase bine determinate: clasa oamenilor foarte avuţi, clasa medie, de meseriaşi citadini, şi clasa ţăranilor, unii posesori de pământuri, pe care comuniştii i‑au numit chiaburi. Ţăranii aceia înstăriţi de la sate aveau prestigiu şi creau stabilitatea satului şi a producţiei agrare. Să nu uităm că leul românesc atunci, în perioada interbelică, devenise mai puternic decât francul francez prin cel puţin trei elemente: prin grâul românesc, prin petrol, dar şi prin faptul adiacent că aveam un ministru de externe, Titulescu – un cărturar genial, foarte preţuit în Occident. Aveam, deci, o politică externă. Aceste relaţii interbelice, despre care vorbeam, şi această stabilitate structural‑socială s‑au pulverizat sub comunism. Timp de circa 50 de ani, sub comunism, s‑au inoculat false valori, atacate nu numai în presă, ci şi în şcoală. S‑au născut generaţii care n‑au mai avut simţul propriei valori.
Nietzsche are o frază, o expresie, puţin cunoscută inclusiv de cei care îl citează. Nietsche are în opera sa o admiraţie enormă pentru cel mai mare şi mai civilizat imperiu al Europei, Imperiul Roman. E un imperiu care a durat o mie de ani şi care a creat o legislaţie. Şi azi Europa o urmează. Imperiul Roman a creat un sistem de civilizaţie, de drumuri, de tactică militară etc., dar mai ales, spune Nietzsche prin acel „das patos der distanz”/ „patosul distanţei”, a creat o stabilitate temeinică între straturile sociale. E un lucru care nouă, astăzi, după influenţele Revoluţiei Franceze, ni se pare reacţionar. Nietzsche constată şi admiră această capacitate de structurare, de stratificare socială, care a ţinut Imperiul Roman timp de o mie de ani stăpânul lumii. Era lumea Mării Mediterane până în Orient şi până în Anglia. E foarte importantă capacitatea structurii sociale casante de a nu amesteca straturile şi clasele sociale. Fiecare cetăţean roman care era într‑un strat social – patricieni, meseriaşi, stăpâni de teritoriu şi sclavi – fiecare, aşadar, suporta şi îşi aroga responsabilităţile şi drepturile specifice. Aceasta a făcut ca acest imperiu să dureze o mie de ani. Deşi în ultima vreme, sub influenţa decadentismului european, se vorbeşte mereu, aproape exclusiv despre decăderea Imperiului Roman. Figuri pesimiste şi fataliste, vorbim mereu de ceea ce e slab. Decadenţa Imperiului Roman a fost foarte târzie. Dovada faptului cât de târzie a fost e că ultimul mare împărat roman, la anul 100, a trecut Dunărea şi a colonizat nordul Dunării şi România.
Vorbim despre comunism, aşadar, şi despre absenţa unor straturi superioare de prestigiu în Parlament. Nu erau mulţi oameni în Parlamentul României între războaie care aveau conştiinţa naţională şi luptau nu pentru bani sau privilegiile unui grup numit azi partid. Erau, totuşi, câţiva de mare notorietate, în frunte cu Iorga, Averescu, Maniu şi atâţia alţii, care stabilizau Parlamentul. Una dintre verigile foarte slabe ale României astăzi este acest Parlament ales – se zice sau se pare – prin vot liber, organism statal, care ajunge să se afirme în forme, uneori, foarte discutabile; îmi măsor cuvintele, nu folosesc alt cuvânt decât discutabil. Vă dau un exemplu, contra căruia revista Contemporanul. Ideea europeană a luptat şi a câştigat. Acum câţiva ani, Parlamentul României a votat in corpore, în unanimitate, Legea 217/ 2015, care – adăugată la tot complexul de prevederi şi hotărâri existente inclusiv până la acea oră – permite, abuziv şi discriminatoriu, decretarea, bunăoară, a doi mari scriitori români – Vintilă Horia şi Mircea Vulcănescu – ca fiind criminali de război, bazându‑se pe o sentinţă, neverosimil, a unui tribunal bolşevic din vremea lui Groza, mai exact, din ’46‑47! Deci, iată cum în libertate, în democraţie, circa 380 de oameni, dintre care unii nu mă îndoiesc că sunt profesionişti şi buni români, sunt dispuşi, cu toate acestea, să aprobe o lege, mai exact, un set de prevederi legislative… pe bază bolşevică. Noi am intervenit, eu – alături de poeta Aura Christi, redactor-şef al revistei Contemporanul. Ideea Europeană, alături de eseistul Sorin Lavric şi istoricul Mircea Platon, redactor‑şef al revistei Convorbiri literare, alături de cei peste 200 de semnatari ai Apelului lansat în sprijinul lui Mircea Vulcănescu – am intervenit decis, am făcut un protest, publicat în paginile revistei noastre şi asumat de, spuneam, peste două sute de personalităţi. Academia Română a sprijinit revista noastră. Am decis să repunem la loc bustul lui Mircea Vulcănescu, să punem din nou numele străzii, iar liceul să poarte numele acestui „sfânt al închisorilor”. Iar apropo de Vintilă Horea, am decis să‑l obligăm pe prefectul pesedist din acea vreme să accepte că nu se pot face mişcări de acest tip, de departe, abuziv şi, insist, ilegal, de denominaţii stradale, fără o consultare prealabilă a Academiei Române. Cine procedează altminteri, e în contradicţie cu legislaţia în vigoare, care prevede consultarea obligatorie a forului ştiinţific şi cultural cel mai înalt al ţării. Iată, aşadar, verigile slabe. Iată ce înseamnă libertatea: să reacţionezi şi să repui lucrurile la locul lor firesc.
Când sunt dezamăgit, nu merg până acolo, încât să spun lucruri prăpăstioase despre naţiunea română, cum a făcut‑o fostul meu amic, G. Liiceanu. Să fac public faptul că mi s‑a spus nu o dată că acest individ – la Gabriel Liiceanu mă refer – s‑a comportat ca o „haimana culturală”?! Inclusiv atunci când, după Revoluţie, imediat s‑a dus la Le Monde şi a spus că poporul român nu e născut, nu e făcut, nu e apt pentru democraţie?! Inclusiv atunci când, fiind la Paris, a susţinut sus şi tare, după cum mi s‑a spus, că – auziţi bine – cultura, literatura română sunt mediocre, fiind contrazis de oameni de cultură francezi?! Poporul român – e părerea mea – deşi e tânăr ca popor, ca stat, funcţionează după principii de organizare democratică. Naţiunea română este aptă de democraţie. Cât priveşte opinia dlui Liiceanu referitoare la cultura română exprimată în Franţa, să fie minoră, să fie mediocră cultura română, cunoscută pe tot mapamondul prin Enescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Cantemir – membru al Academiei din Berlin –, Eminescu, Nichita Stănescu şi atâtea şi atâtea spirite auguste?
Repet: Naţiunea română este aptă de democraţie. Şi asta ştiţi unde o vedem? O vedem în satele româneşti, în marile sate româneşti despre care unii răuvoitori spun că au dispărut. Eu nu cred că a dispărut satul românesc. Acum un an am publicat un roman amplu Frica, în care pentru prima oară în literatura română, la nivelul meu, am spus adevărul despre colectivizare – un fals, o falsă modernizare, ştiţi foarte bine, o distorsionare.
Elogiul Renaşterii Chinei
Poporul român este, aşadar, pregătit pentru democraţie, dar nu sunt puse în valoare acele pârghii care să‑l pună în situaţia de a se manifesta?
Nu vreau să vorbesc despre starea generală a României. Am criticat adineauri Parlamentul, care poate, uneori, produce şi legi pozitive. Eu m‑am referit la o limită, o slăbiciune. O altă slăbiciune este nesiguranţa guvernelor. În ultimii ani, s‑au schimbat o dată la câteva luni prim‑miniştrii, apărând indivizi fără prestigiu. Nu se pot crea structuri fără prestigiu în nici o parte a lumii, nu numai în România. Nu se pot numi conducători – adică oameni responsabili de o comunitate largă, cu problemele complexe, enorme, ale unei comunităţi – oameni care nu au prestigiu. Or, această dezordine seamănă mult cu o anarhie. Anarhie înseamnă absenţa unei conduceri unitare, dominante, prestigioase, şi înlocuirea ei cu arbitrariul unor grupuri care se numesc partide, care, de fapt, sunt grupuri conduse de o fracţiune restrânsă.
Păstrând proporţiile şi cu gândul la problemele care au survenit după 70 de ani, ce anume ar fi putut să poarte şi să aibă în plan intern valoarea unui Trianon pentru ţările foste socialiste şi pentru România în mod special? Ce fel de consiliu intern sau extern ar fi putut să aibă valoarea de organizare şi puterea de a pune această libertate în scopul real al construcţiei?
Am vorbit în plenul Academiei Române acum câteva luni, printre altele, despre acest lucru. Eu sunt de 20 de ani în Academie Română. Timp de 15 ani nu m‑am afirmat public. În ultimii ani am făcut‑o de câteva ori. Şi am făcut, în mod ciudat pentru unii, elogiul renaşterii Chinei. Am vorbit de unele reacţii de tip fascist în România, în care unii tineri sau mai puţini tineri acuză bătrânii, cum a făcut‑o şi acest Liiceanu, care invoca, în mod ruşinos şi autodescalificant, „România gurilor ştirbe”?! Vorbeam despre un tip de tentaţii ale fascismului de a da vina mereu pe altcineva, pe bătrâni în cazul acesta. Bătrânii care, totuşi, pe parcursul câtorva generaţii, au creat în ţara aceasta frumoasă şi bogată forme interesante. Un exemplu. Dacă am putea vorbi de lucrurile bune sub comunism, mai ales din perioada de după ’64 – imediat după stalinism, aşadar –, m‑aş referi la faptul că sistemul comunist a introdus amplu, prin industrializare, femeile în viaţa civică, în viaţa industrială, viaţa comună, iar femeile s‑au arătat, uneori, foarte interesante; le vedem şi astăzi. Apoi… şcoala pe care noi o criticam atunci era mult mai bine împărţită, deşi, e adevărat, infestată de false idei moscovite, totuşi, valorile adevărate, reale, erau prezente, chiar dacă erau atacate. Erau prezente valorile şi prin faptul că erau atacate. Oricât de greu, sub comunism, o valoare se impunea, era acceptată, deşi, uneori, sabotată, în cele din urmă, era acceptată.
Iar China? Aţi pomenit China.
În Aula Academiei am făcut un scurt excurs despre ce s‑a întâmplat după moartea lui Mao, când soţia lui a preluat puterea şi a continuat regimul de aşa‑zisă Revoluţie Culturală. Multă lume nu ştie că în termenul de revoluţie culturală nu e vorba despre cultură. Revoluţia Culturală la chinezi şi, în general, revoluţia culturală înseamnă o luptă la vârful partidului. Or, la chinezi Revoluţia culturală de la Shanghai, regimul acela de teroare anti‑intelectuală şi anti‑profesională a început pentru că Mao voia să scape de şeful armatei, de generalul Lin Biao. L‑a omorât cu o rachetă lansată dintr‑un avion şi atunci a vrut puterea totală, cum a vrut‑o şi Ceauşescu în ’71, când Nicolae Breban s‑a dus la Paris şi, deşi era răsfăţat de guvernul Ceauşescu şi împins în mari posturi, Nicolae Breban a dat un interviu la cel mai mare ziar francez în care l‑a criticat pe Ceauşescu, acuzându‑l că vrea putere totală. Când soţia lui Mao Zedong, Jiang Qing, a continuat acelaşi regim, grupul de tineri din biroul partidului, pur şi simplu, a blocat‑o. Au băgat‑o la puşcărie şi împreună cu şeful lor s‑au aşezat la masă şi s‑au gândit ce să facă. Eu am spus că şi noi ar fi trebuit să facem acelaşi lucru: să ne aşezăm la o masă şi să ne întrebăm ce să facem. M‑am uitat la domnul Petre Roman, care se afla în faţa mea în Aula Academiei Române… Şi noi ar fi fost bine, noi, românii, sau cei care aveam influenţă pe vremea aceea, să cădem pe gânduri. Noi nu ştim exact cine avea influenţă, am bănuit‑o doar. Nici azi nu ştim exact. Să ne aşezăm la masă şi să ne întrebăm: ce ne facem?
Deci, era nevoie de un mare sfat, aşa cum au venit toate argumentele la Trianon… pentru realizare, pentru – păstrând proporţiile – o altă aşezare.
Aici, în România, repet ce am spus, nu ştim nici până azi cine a influenţat pe cine. Foarte mulţi au rămas uimiţi şi au construit o întreagă politică adversă contra lui Ion Iliescu, pentru că militarii l‑au numit pe Iliescu. Dar să ştiţi, s‑a văzut după aceea, în ’92, când şi cum Iliescu a ieşit la vot. De altfel, în paranteză fie zis, revista Spiegel – cea mai bine informată revistă din Europa; o cunosc bine, eram abonat –, în ’78, a spus că după Ceauşescu va veni Iliescu, deci, nu era o surpriză şi era evident că în ’92 nu era un contracandidat care să obţină câteva milioane de voturi din toată România; alegerea preşedintelui în America, Franţa, România se face la modul general. Cel mai cunoscut era, atunci, Iliescu, ce apărea ca un fel de victimă a lui Ceauşescu, ca un disident în cadrul partidului. Desigur, disident nu aşa cum au fost Breban, Ţepeneag şi Goma, iar înaintea noastră: A.E. Baconski. Noi am fost primii disidenţi. Nu vorbesc despre vreun revoltat contra sistemului în faţa caloriferului – astfel de indivizi avem nu puţini inclusiv după 1989 –, ci despre disidenţă, adică despre forţa de a te opune sistemului de la vârful acestuia, din interiorul lui.
Să ne întoarcem la valorile naţionale, la soluţiile satului românesc
Deci, el putea să facă parte dintr‑un asemenea sfat care să se întrebe ce‑i de făcut în continuare…?
Am spus, tot la Academie, că ar fi trebuit să ne aşezăm, noi, cei care aveam cât de cât influenţă, şi să ne întrebăm ce‑i de făcut. Noi ar fi trebuit şi ar trebui să o facem şi astăzi. Să ne întrebăm: ce au făcut bătrânii noştri? Aceşti tineri elevi ai lui Mao şi‑au dat seama – şi‑au dat seama, ceea ce oamenii noştri în ’90, care au hotărât ceea ce au hotărât, nu au făcut!, nu erau lucizi – că trebuie să se adreseze acelora care au făcut China să renască şi s‑o ducă la cele mai înalte forme ale industrializării astăzi… Atunci tinerii chinezi au zis: avem nevoie de un bătrân. Dar toţi bătrânii lucizi, bătrânii influenţi, bătrânii pricepuţi, toţi au fost omorâţi de Mao. Şi a zis cineva dintre tinerii chinezi: există unul, trăieşte undeva, într‑un sat, şi se numeşte Deng Xiaoping. Şi atunci l‑au chemat pe bătrânul înţelept, l‑au invitat la o masă şi l‑au întrebat:
– Ce să facem?
Şi s‑au întrebat unii dintre tinerii chinezi:
– Să facem capitalism?
Deng Xiaoping a spus:
– Nu, ar fi grav.
– Să facem alegeri libere?
Răspunsul:
– Nu, ar fi grav.
Vă daţi seama cum par aceste răspunsuri în mintea unui tinerel de astăzi care aplică nişte fraze citite într‑un ziar american sau francez?…
– Să aplicăm capitalism la o populaţie de un miliard trei sute – ar fi anarhie, a zis Deng Xiaoping.
Şi au întrebat, atunci, tinerii:
– Atunci ce facem, bătrâne? Păstrăm armata ca putere?
– Da.
– Partidul, singurul partid, fără pluripartitism?
– Fără.
– Securitatea?
– Da.
Şi aşa a început această eră prosperă pentru China.
– Totuşi, ce facem cu această energie enormă a Chinei, care s‑a acumulat?
– Putem face un experiment în zona Shanghai. Doar 300 de milioane.
Am fost la Shanghai şi am văzut că Shanghai‑ul depăşeşte New York‑ul. Acesta a fost experimentul; poate ar fi trebuit să‑l facem şi noi. Unu: să chemăm câţiva bătrâni şi să ne folosim de prestigiul lor. Doi: să ne întoarcem încă o dată spre ceea ce Ceauşescu, care era fiu de ţăran, a vrut să distrugă: satul românesc. Astăzi satul românesc pare a fi distrus, spun unii indivizi, inclusiv colegi de‑ai mei. Dar eu cred că e fals. Satul românesc e viu; satul românesc nu poate fi distrus. Într‑o dispută a mea cu Eugen Simion – spre uimirea mea, auzeam de la el, fiu de ţăran, el mi‑a spus –, Nicolae, te înşeli; tu ai lansat un roman despre lupta ţăranului pentru pământ, pentru libertate, pentru demnitate, dar, ştii, satul românesc a dispărut. Eugen Simion preia fraze din jurnale. Satul românesc există şi astăzi. Eugen Simion m‑a întrebat: – Unde? În subconştientul unor oameni cu influenţă în sat, în subconştientul majorităţii românilor satul românesc există! Să ne întoarcem la valorile naţionale şi, mai ales, la soluţiile satului românesc. Dacă tot repetăm că suntem latini să ne aducem aminte că prima calitate a latinilor în strategia lor de a lărgi imperiul era drumul. Un front nu există fără drum, fără asigurare de materiale.
Infrastructura…
…Şi să facem comerţ. Libertatea după dictatură renaşte prin comerţ. Comerţ se face având drumuri şi infrastructura căilor ferate. Deci, satul românesc, individualitatea creatoare. Noi am distrus tot ce a existat ca economie. Sunt unii economişti care spun că nu mai există economie românească; toată economia care există la noi este străină şi asta se vede, căci toate marile bănci sunt străine. Nu suntem în stare să facem drumuri… Vrem să facem două mese rotunde la revista Contemporanul. Prima, cu o afirmaţie pe care am făcut‑o tot în Aula Academiei, vorbind de cei care au influenţă azi în România, şi am terminat discursul meu cu următoarea afirmaţie: „Cel mai important azi, în România, este şi ar trebui să fie învăţătorul”.
Tradiţia ca formă a memoriei
Cum era învăţătorul dvs.? Cum erau profesorii dvs., cum era cartea de literatură?
Apropo de o surpriză neplăcută pe care am avut‑o, consultând ultimul manual care funcţionează de mai bine de 13 ani: Manualul de literatură pentru clasa a XII‑a. E foarte prost făcut Manualul de literatură pentru clasa a XII‑a. Citindu‑l, mi‑am amintit de tinereţea mea liceală, de profesorii mei şi de programele din adolescenţa mea. Felul în care e făcută acum această carte şi susţinută de Ministerul Educaţiei seamănă foarte mult cu programele bolşevice, programele comuniste din vremea aceea întunecată. De exemplu, atunci, sub comunism, erau atacate valorile mari româneşti, de la Eminescu până la Rebreanu, de la Blaga până la Iorga. Şi erau impuşi în prim‑plan tipi de mâna a doua, a treia sau impostori şi veleitari…
Dar erau nume interzise…
Interzise în publicare, în comentarii. Dar am avut unul sau doi profesori care făceau abstracţie de aceste programe, riscând, e adevărat, şi care ne propuneau numele de valoare reală. La noi şi astăzi, aici, în România, foarte mulţi vorbesc, de 30 de ani vorbesc despre un raport, un proiect de ţară, despre un program de ţară. Toate acestea sunt discuţii false, inutile. Da, se pot face câte programe şi statute vrei, repet, încă o dată. Mă întorc la ce spuneam la Academia Română. Când vorbim despre tradiţie, urmărind reacţiile celor din jur, constatăm faptul că tradiţie e un cuvânt pe care unii tineri de azi îl dispreţuiesc, alţii nu ştiu ce înseamnă. Ei, tinerii, unii dintre aceştia, cred că tradiţia e un depozit învechit de valori. Şi se înşală. Am spus‑o şi public. Tradiţia este o formă a memoriei unei naţiuni în care se găsesc soluţii care unor tineri sau netineri li se par „depăşite”. Cuvântul depăşit e foarte vehiculat. Probabil că pentru unii şi Shakespeare sau Victor Hugo par depăşiţi, pentru că habar nu au de aceşti titani în condiţiile în care incultura e hiperpromovată, iar cultura de vârf a ajuns un soi de pasăre rară. Sunt convins – şi asta au crezut şi cei care au făcut România modernă – că există în trecutul nostru soluţii valabile şi astăzi. Una din soluţii, spuneam în editorialele mele, este relaţia dintre individ şi stat. Românul de astăzi nu mai are încredere în stat, deoarece nu are încredere în clasa politică, fiindcă clasa politică nu are prestigiu.
Sunt un scriitor al acestei ţări. În ultimii zece ani, nu ştiu cum îi cheamă pe numeroşii miniştri de cultură care au fost cam toţi, mi se tot spune, nişte haimanale?! O spun eu, Nicolae Breban, punând un semn de întrebare: nişte haimanale?! Inşi care n‑au făcut nimic, care n‑au luptat, în primul rând, pentru un buget decent al culturii. Bugetul în cultura română este cel mai mizerabil din toată Europa. Bugetul alocat culturii este zero virgulă zero, zero, zero, după care urmează o cifră, parcă e şase sau opt. Acum 13 ani, când revista Contemporanul lansase un Apel pentru salvarea culturii române vii, bugetul alocat culturii naţionale era de 0,16. Şi asta în condiţiile în care cultura română vie aduce 4,7% PIB‑ului naţional! Cultura română vie e discriminată la ea acasă. Simptomatic e că, odată cu schimbarea guvernului, iarăşi s‑a modificat titulatura Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale. Sintagma Identităţii Naţionale a fost rătăcită pe drum, între cabinete… Credeţi că o asemenea realitate ar fi acceptată de francezi, italieni, spanioli sau portughezi?
Un manual de literatură fără Liviu Rebreanu
Revenind la acest manual de literatură: ce anume credeţi că poate să construiască imaginea acestor tineri despre ceea ce înseamnă efort, creaţie, speranţa că prin scrisul lor scriitorii devin formatori? Prin scris se conservă şi se promovează identitatea naţională.
Totul pleacă, iarăşi, de la o idee eronată, e adevărat, parţial adevărată: trebuie stimulată dorinţa tinerilor de a citi. E puţin fals acest lucru. În tinereţea mea, în liceul în care eram, la Lugoj, un liceu mediocru, eram 40 de elevi în clasă; dintre toţi, cărţi bune şi muzică simfonică – pe vremea aia nu erau decât nişte plăci de ebonită – citeau sau ascultau muzică numai patru‑cinci. Decadenţa cărţii în România şi a valorilor culturale şi ştiinţifice nu‑i datorată faptului că tinerii nu mai au un apetit literar. Sigur, presiunea televiziunii, presiunea jocurilor pe telefon şi pe facebook e foarte mare, dar exista şi înainte un alt tip de presiune. Colegii mei în liceu, cei care nu citeau – nu citeau Victor Hugo sau nici măcar Monte Cristo – jucau poker, jucau fotbal. Decadenţa, căderea enormă, mai ales, în România – şi în toată Europa, dar în România mai ales – a valorii cărţii e legată de faptul că a scăzut foarte mult prestigiul scriitorului român. România de astăzi, Principatele Danubiene au fost create de câţiva scriitori prin Asociaţia scriitorilor din 1866 care a fondat Academia Română. Scriitori ca, de pildă, Cipariu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi câţiva boieri luminaţi cu relaţii mari în Occident, ca şi de un mare politician, I.C. Brătianu, care s‑a dus la Napoleon al III‑lea şi l‑a întrebat: ce să facem?, ei, aceste spirite luminate, au creat mari instituţii româneşti. Pe vremea aceea oamenii mai întrebau pe alţii care se pricepeau şi aveau influenţă: ce să facă? Deci: scăderea prestigiului scriitorului.
Am venit la 18 ani în Bucureşti, eu şi tatăl meu, şi, ca orice ardeleni, eram fascinaţi de Vechiul Regat, de Bucureşti, unde credeam că se aflau mari medici, mari actori, mari scriitori. Şi e adevărat, se aflau mari actori, cei mai mari: de la Vraca la Aura Buzescu, la Calboreanu ş.a. Mergeam pe stradă, vedeam un bătrânel cu papion şi credeam că e Cezar Petrescu. M‑am dus şi am stat trei‑patru ore într‑o zi la Palatul Tribunalului la dactilografe, fiindcă ştiam că va veni acolo un avocat: Ionel Teodoreanu. Şi a venit după patru ore! Când l‑am văzut, mi s‑au umplut ochii de lacrimi. Din aceea emoţie vie în faţa unui spirit superior, în faţa unui maestru s‑au născut toate romanele lui Breban. Da, din emoţia faţă de marile valori. La ora asta nimeni nu mai trăieşte această emoţie faţă de mine sau un alt scriitor cu o operă impresionantă şi care, cum am făcut şi eu şi încă câţiva, a mişcat generaţii întregi.
E de vină manualul de literatura română?
Da. Am în faţă acest manual, coordonat de un vechi amic al meu, bănăţean, Mircea Martin, membru‑corespondent al Academiei Române, şi încă trei…
Am readus marile valori în plin marasm socialist
…profesoare.
Una dintre ele este Rodica Zane, fosta soţie a lui Traian Coşovei. Manualul este editat de Editura Art, unde am publicat şi eu un roman, sub egida Ministerului Educaţiei Naţionale. Ca să vă explic de ce e foarte prost gândit şi făcut acest manual, vă dau un exemplu: profesorii mei la Lugoj. La ştiinţele naturale, am avut doi profesori: Aurel Piţu, un zăpăcit, un tip ridicol, care nu ştia unde îşi pune ţigara, un profesor de care noi toţi râdeam, dar care vorbea tot timpul, era formidabil, era un erudit, umblam cu el peste tot; de la el am învăţat enorm botanică şi ştiinţe naturale. După Aurel Piţu, am avut un tânăr deştept, arogant, inteligent, care n‑a mai avut încredere în faptul că noi notam ce trebuie – cum se întâmplă şi la facultate, să‑ţi iei notiţe după cursul profesorului – neavând încredere, el nu ne lăsa să luăm notiţe din ce vorbea, ci ne dicta.
Acest manual din faţa mea este un manual, repet, foarte prost, care nu numai că nu serveşte, nu ajută elevii din ultima clasă de liceu, nu‑i învaţă pe profesori şi pe elevi cum să înţeleagă literatura după Primul Război Mondial, deci, perioada interbelică. Un sfert din manual sunt sfaturi cum să studiezi literatura; unele inutile, altele scrise într‑un limbaj pretenţios, ca să nu zic găunos sau fără miez. În acest manual nu se află cel mai mare prozator român – Liviu Rebreanu, fondatorul romanului românesc. În schimb, sunt vreo opt‑zece scriitori în finalul manualului – nişte băieţaşi care au scris câteva romănaşe de mâna a doua sau a treia, după părerea mea; pe unii dintre ei i‑am ajutat şi eu, dar fără mare succes.
E studiat, în acelaşi manual, de exemplu, avangardismul. O treime din carte este despre avangardism şi aici se vede influenţa franceză. E o influenţă de tip decadent. Avangardismul n‑a dat nici în Franţa, nici în România, foarte mari valori: de la André Breton până la Urmuz sau Tzara… La noi au fost nişte indivizi foarte ciudaţi. Săracul Bogza, în tinereţe, a scris Jurnal de sex… Avangardiştii făceau scandal, dar n‑au creat ceea ce numim capodopere, adică piloni pentru o întreagă mentalitate, nu numai literatură.
Creatorul romanului românesc modern, Liviu Rebreanu, aşadar, nu există în manualul de literatură pentru clasa a XII‑a; nu există un portret al lui, nu există nici o pagină cu el. În schimb, în afară de avangardişti, sunt citaţi francezi, cu un fenomen cu totul mediocru. E adevărat, interesant, ca tot surrealismul european, dar care n‑au creat valori fundamentale. De pildă, se scrie enorm despre aşa‑zisul postmodernism, un fel de nou – deja străvechi – curent care s‑a instalat după Revoluţie şi care, de fapt, nu a creat valori. Şi, în realitate, nu mai există, nu mai e invocat niciunde decât extrem, extrem de rar, ca un curent devenit marginal şi lipsit de anvergură: nici în America, unde a apărut, n‑a creat valori majore. Vreau să vă spun că una dintre erorile fundamentale ale acestui manual – o să facem şi o masă rotundă la Contemporanul – este că se bazează pe o idee greşită, falsă şi puţin ticăloasă a lui Mircea Martin; el e omul care avea aici prestigiul, dar cum l‑a folosit?! A confunda renaşterea literaturii cu… căderea comunismului în România – este o minciună! Nu se schimbă niciodată în lume literatura în funcţie de politică. Noi, aici, în Est, chiar dacă acum credem că politica e atât de importantă sau ceea ce numim politică, nu avem dreptul să confundăm planurile…
Oamenii nu se schimbă odată cu schimbarea regimurilor. Nici scriitorii nu‑şi schimbă stilul odată cu această schimbare.
Repet ce spuneam adineauri. Confuzia între mişcările politice şi cele literare. Romantismul n‑a apărut odată cu nu ştiu ce rege sau cu Revoluţia Franceză. Romantismul a apărut odată cu o mişcare din Germania, o mişcare foarte puternică, o aplecare a fraţilor Schlegel spre folclor. Romantismul şi Simbolismul în Franţa n‑au apărut odată cu Revoluţia Franceză; au apărut cu o premieră a unei piese de teatru a unui oarecare Victor Hugo, un uriaş romancier: premierea piesei Hernani. La această piesă, în aceeaşi seară, s‑a creat un scandal mare, pentru că în această piesă – care nu e o mare lucrare, dar ca idee… – Hugo atacă tot clasicismul francez. Şi atunci, în toată sala aceea, câteva sute de persoane au intrat în luptă: unii pentru Hernani, alţii contra. Aşa a apărut Romantismul în Franţa şi în toată Europa, Baudelaire şi toţi ceilalţi. Modernismul a apărut la fel, la sfârşitul secolului al XIX‑lea – începutul secolului al XX‑lea. Iar în România, Modernismul a creat toată mişcarea formidabilă dintre războaie. Modernismul în plină evoluţie a fost întrerupt de comunism, ajunge după 30 de ani, în anii ’60 la noi, generaţia aşa‑zisă ’60. Dar n‑a fost o generaţie, e fals, au fost câteva grupuri literare. Grupul meu literar. În manual apare un singur nume: Nichita Stănescu. Cezar Baltag, Matei Călinescu, Nicolae Breban nu apar aici. Noi am lucrat pentru autonomia estetică a lui Maiorescu, care era negată în şcoli şi facultăţi.
Titu Maiorescu a fost atacat de Crohmălniceanu, care e amplu citat în această carte. Noi am continut modernismul. Atenţie, eu şi grupul meu n‑am atacat niciodată nici o mare valoare care a creat modernitatea românească; acesta e motivul pentru care tratez fie cu uimire, fie cu o ridicare din umeri nedumerită, atacurile de circa 30 de ani la adresa vârfurilor aşa‑zisei generaţii şaizeci, precum şi tentativele repetate de a le marginaliza. A‑ţi nega înaintaşii e un semn de primitivism. N‑am vrut să facem un nou curent. La căderea Moscovei, la aşa‑zisa cădere a comunismului, Manolescu şi Liiceanu au împins în faţă nişte tineri pe care eu îi primeam în casă, şi Nichita îi primea în casă, şi care veneau la mine, când mă întorceam de la Paris; şi erau foarte bucuroşi că eu îi primesc. Dar apoi au zis că noi nu suntem aşa de grozavi cum părem, că ei sunt cel puţin la fel de buni ca noi şi au înfiinţat expresia „Generaţia ’80”, care‑i falsă. Aceasta n‑a existat niciodată pentru că n‑a fost unitară. Un individ inteligent pe vremea aceea, dar foarte activ, oltean, Gabriel Liiceanu, după 1989, a obţinut o editură şi bani de la prietenul său Pleşu şi a creat aşa‑zisul grup, aşa‑zisa mişcare postmodernă, anihilând toată aşa‑zisa „Generaţie ’80” unde erau valori, unele dintre ele sunt aici, din proză, poezie, nu‑i aşa?! Dar le‑au anihilat, pur şi simplu, şi au împins un singur om în faţă. Timp de mai bine de 20 de ani în România nu se ştie decât de un singur prozator: Cărtărescu. Şi aici, şi în străinătate. Creându‑se astfel o imagine falsă a literaturii române, care e o grădină bogată, luxuriantă, şi e departe de a‑l avea în calitate de canon iradiant pe Mircea Cărtărescu, prezentat, uneori, în străinătate, drept titan sau pus, alteori, în unele comunicate de presă, emise de instituţii ale statului român, înaintea lui Mircea Eliade. Inclusiv în laude se cuvine să ai simţul măsurii. Dacă M. Cărtărescu e un titan adus – în paginile manualului de literatură coordonat de M. Martin – faţă în faţă cu Marin Preda, atunci Liviu Rebreanu, care lipseşte din acel manual, ce e? Dar însuşi Preda ce e?
Am scris şi am publicat peste 20.000 de pagini în ţară şi în străinătate. Bineînţeles că n‑am nimic contra lui Cărtărescu. În 1995, Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, care mă aprecia foarte mult, m‑a nominalizat la Premiul Nobel şi m‑a rugat să iau Marele Premiu al USR şi să‑l împart cu acest tânăr, Cărtărescu. Am acceptat să iau premiul USR pentru trilogia Amfitrion, o trilogie editată deja. Lui Cărtărescu i s‑a decernat premiul USR pentru primul volum dintr‑o trilogie, Orbitor – volumul care e singurul bun, celelalte două sunt proaste. Apropo de Cărtărescu, mi s‑a comunicat în repetate rânduri faptul că acest tânăr scriitor nelipsit de talent, aflându‑se în turnee de promovare a cărţilor sale, traduse şi publicate în străinătate, atacă virulent naţiunea română, atacă tot ce‑i românesc, aproape – e un adevăr de o gravitate extremă acesta, nu‑i aşa? E ca şi când ţi‑ai ataca familia, părinţii – ceea ce la casele bune nu se face. Îi atrag atenţia dlui Cărtărescu aici, acum, în preajma aniversării de 30 de ani scurşi de la Revoluţia din 1989, că afirmaţii de genul „să trăieşti în România e ca şi cum ai înota în acid sulfuric” sunt de neacceptat şi va fi pus la punct ori de câte ori vom afla asemenea derapaje incalificabile. Există realităţi care depăşesc prudenţa epistemologică; şi denigrarea, calomnierea repetată a locului unde te‑ai născut tu, murdărirea locului unde s‑au născut strămoşii tăi şi strămoşii strămoşilor tăi, e o asemenea realitate.
Eu, Nichita Stănescu, Sorescu, D.R. Popescu, Buzura şi încă câţiva, da, noi în primul rând, am încercat să mergem mai departe, n‑am vrut să rupem cu modernismul; dimpotrivă, am vrut să‑l continuăm. Forţa noastră a fost – atunci când eu am avut putere la Uniunea Scriitorilor din România – să readucem marile valori în plin marasm socialist. În România literară pe care am condus‑o – unde m‑a numit Ceauşescu, de altfel, pe care l‑am criticat după doi ani pentru că am simţit că vrea putere totală – am readus modernismul. I‑am dat rubrică lui Constantin Noica; era abia ieşit din puşcărie. Am adus în paginile revistei România literară oameni de mare calitate, ca, de pildă, Nicolae Balotă şi alţi mari critici literari, care să publice. Atunci am spus că renaşterea literaturii române vine, în primul rând, prin readucerea marilor valori: Maiorescu, Blaga – Blaga, cel atacat tot timpul de toţi activiştii de partid, inclusiv de Crohmălniceanu, care e amplu citat în manualul coordonat de dl Martin – Blaga, aşadar, nu are nici măcar un mic capitol. Are, în schimb, Urmuz! Blaga nu are o poză în manualul coordonat de dl Martin. În schimb, Stalin are mai multe poze, Stalin şi Dej! Acest manual este o murdărie fără margini!
Stalin? Stalin în manualul de literatură?
Sunt poze cu Stalin, cu Gheorghiu Dej în acest manual. Nu este nici o poză cu Rebreanu. Nu este nici o poză cu doamna Bengescu. Manualul n‑are nici măcar o pagină cu Doamna Bengescu… În schimb, e născocită o influenţă foarte mare a aşa‑zisei generaţii postmoderne, influenţă care nu există, postmodernismul fiind un curent literar minor. De exemplu, a fost un băiat, l‑am cunoscut, suferea de schizofrenie, făcea poezie de avangardă, Cristian Popescu. A murit, săracul, de mult, dar are trei pagini aici! Cristian Popescu şi Manolescu! Dar Blaga nu are nici jumătate de pagină, nu are nici măcar o poză! Liviu Rebreanu, ctitorul romanului românesc, nu există!
Am fost patru inşi care am făcut roman în anii ’60 şi am readus romanul în atenţia publicului românesc: Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Ştefan Bănulescu şi Nicolae Breban. Nici unul nu are aici nici o pagină! Nimic! În plus, unii scriitorii importanţi, ca, de pildă, Camil Petrescu, Ştefan Bănulescu, e adevărat, sunt citaţi, dar nu se dă nici un text din operele lor majore, ci tot felul de fragmente din texte publicistice, cu iz sociologic. Mihail Sadoveanu nu e citat cu nici una dintre marile lui cărţi. În schimb, apare o notă despre romanul lui Mitrea Cocor, un text propagandistic, scris la comanda regimului sovietic. Iar lupta eroului principal, Mitrea Cocor, e falsificată grosolan: Mitrea Cocor nu luptă cu moşierimea – cum se susţine în acest manual – care era fie închisă, fie fugită, ci, ca un lumpen ce se află, Cocor luptă cu marii gospodari ai satului românesc, care s‑au opus furtului pământului ţăranilor români, furtului vitelor şi demnităţii. Mitrea Cocor luptă contra sutelor care au fugit în munţii Făgăraşului şi au luptat timp de un deceniu alături de ofiţerii Armatei Regale contra molimei bolşevice, proces descris în cartea ticălosului şi omului de mare talent Petru Dumitriu, Vânătoare de lupi – titlu pe care nu‑l comentează nimeni astăzi, în literatura română. Aceşti ţărani şi ofiţeri români au fugit şi au refuzat să‑şi dea pământul, spuneam, au luptat contra bolşevismului timp de un deceniu, arătând astfel că noi, românii, n‑am fost laşi, cum declară unii, ca, bunăoară – da, de astă dată, o să‑i spun numele –, dl Boia ş.a. Da, sub comunism au existat oameni în patria noastră care n‑au acceptat jugul fără a lupta. Acest adevăr – lupta pe viaţă şi moarte, lupta de decenii a românilor retraşi fie în păduri, fie în munţii Făgăraşului – îl arată explicit Lucia Hossu‑Longin în Memorialul durerii şi în volumele ei admirabile, care sparg exemplar un tipar calomnios existent de decenii şi menţinut cu înverşunare de inamicii naţiunii române, tipar murdar, conform căruia poporul român e laş, e incapabil de luptă. Nimic despre aceste realităţi exemplare, repet, nu găsim în manualul coordonat de dl prof. M. Martin! Acest adevăr istoric exemplar nu se vede din manualul de literatură, coordonat de prof. M. Martin, manual în care se vorbeşte amplu despre concesii, despre literatura mărturisitoare, jurnale etc. şi e citat un scriitor de mâna a treia. În schimb, nu sunt pomenite nici unul dintre marile nume care au dăruit literaturii române modele de literatură a închisorilor: N. Steinhardt, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Paul Goma, ca să invoc exclusiv câteva personalităţi foarte importante, autori de jurnale.
Cred că toate acestea şi principiile pe care le‑aţi afirmat, vorbind pe diverse paliere despre istorie, despre societate, despre putere şi despre libertate, pot sta la baza a ceea ce vă propuneţi să faceţi, şi anume acel sfat în care să se întrebe cei lucizi în România: ce facem de acum înainte? Şi în literatură, şi în restabilirea felului în care ne cunoaştem pe noi înşine inclusiv prin manualul de literatură.
Acest sfat există, se cheamă Academia Română. Pe acest sfat nu‑l întreabă nimeni, sau dacă îl întreabă şi primeşte răspuns, nu‑l urmează. Sfaturile, aşa‑zisele sfaturi, recomandări, sugestii pe care le dau marii noştri savanţi din Academia Română în diverse zone fundamentale: fizică, chimie, agricultură, electrotehnică, cultură etc. nu le ascultă nimeni. Acum câţiva ani a venit în Aula Academiei Române un fel de… nici nu ştiu cum să zic, în sfârşit…, era pe vremea aceea ministru al culturii un mic actor. L‑am invitat la o plenară, a venit, a vorbit zece minute nişte platitudini şi a fugit.
Dar el este cel care a propus şi chiar a creat, printr‑o înţelegere şi un parteneriat, aşa-numitul „sfat al înţelepţilor”.
A venit şi a fugit! A spus nişte vorbe acolo la pupitru, la nivel de elev de liceu. Mă rog, nu‑i important. Ştiam că nu e el inteligenţa de vârf a României, dar am crezut că vine să se consulte cu noi. Noi eram câţiva din secţia de cultură, nişte oameni importanţi în cultură. Deci, pe oamenii aceştia, miniştri, parlamentari, pe unii dintre ei, mai exact, nu‑i interesează Academia Română. Majoritatea lor fuge de profesioniştii de la Academie.
Nu vreau să scuz pe nimeni. Cu toţii, dacă au o anume funcţie, vin, îşi spun micul speach, n‑au niciodată timp să asculte, din păcate, şi pleacă la treburi care le par importante. E rău că se întâmplă aşa, e foarte rău. E rău că toţi par că au alte treburi, vin, spun ce au de spus şi pleacă…
Mizeria politicii româneşti: „Nu mă interesează, nu‑mi pierd timpul cu asta!”. Am uitat să spun că mă uit şi la televiziunea română; mă uit la documentare la National Geographic, mă uit la Animal Planet, mă uit la Discovery, unde se difuzează documentare foarte interesante, din care aflu ceva.
Există soluţii pentru acest popor, pentru această naţiune, dar soluţiile trebuie să vină din contenciosul nostru, din tezaurul nostru de tradiţie. De aceea l‑am amintit pe Deng Xiaoping, care i‑a sfătuit pe tineri cum să pună în mişcare China…
Fără să distrugă.
Deng Xiaoping s‑a gândit la caracteristicile chinezului istoric. Or, la noi, în istorie, eficienţi au fost unii boieri, unii evrei şi, mai ales, unii ţărani de prestigiu, care au susţinut şi au luptat nu numai pentru pământ şi pentru roadele pământului, ci şi pentru o anume demnitate a locuitorului acestui spaţiu. Acest ingredient – demnitate – lipseşte astăzi. Am deplâns totdeauna şi deplâng şi astăzi absenţa demnităţii celor care conduc, dar şi a celor mulţi care nu mai ştiu încotro să‑şi îndrepte speranţele şi îşi trimit copiii în străinătate. Ce păcat! Mulţumesc.
Noiembrie 2019
Nicolae Breban
