Jad
Zeul, cu inima bătând iute
în statuia verde, linsă de ape,
îşi scutură pletele, îşi îndreaptă ţinuta
şi se ridică în picioare.
La simpla mişcare a sa
căzu pe spate
întreaga colonie de savanţi, comentatori, cineaşti
ce-i suiau cătinel, ca microbii,
trupul de jad, împovăraţi
de microscoape, camere, dosare.
Şi toată cercetarea li se dezintegră.
Putere
Trec fiinţele, din naştere-nsemnate deja
de gândul oamenilor, de petele vorbirii:
bune sau rele, diavoleşti, divine,
se mişcă-mbolnăvite de atribuiri,
însă la porţile de plasmă străvezie,
ducând spre templul nostru nezidit, gâlgâitor,
la piatra de popas dintre etajele fluide,
chinuitoarele însemne se dizolvă, se vede
azi cu totul altfel – pe drum de cremeni şi tutun
înaintează-n libertate, sprinţar, lăstunul
şi fluieră impertinent la graniţa năucitoare
dintre lumi. Prin grâu şi melasă curge zeieşte
calea drăcoasă, cu incuri, a îngerului înclinat
spre soare-apune, cu dar de fructe-n braţe,
pentru duioşi de după zări, şi-n crugul nopţii
porneşte în misiune-un drac corect, în fracul
impecabil, iar ziua pleacă reglementarul crin
la treburi infernale necesare, împroaşcă-n răstimpuri,
puţin, dar decent, cu polen şi venin. Fie furtună,
fie zi de argint, întinde mâna, în deget ţi se
va-nfiripa inelul, e tocmai roşul potrivit.
Şi scuaru-i gol, numai puterea goneşte fericită,
printre lingouri străpunse-n mijloc ca inimile
să bată la vedere. Aleargă, în timp ce feţele-şi
roteşte-ntruna, dar în uleiul orbitor căzut din soare,
ca şi-n condurul pierdut al lunii întoarse de la bal,
acelaşi balaur cu ochii sclipitori şi ficşi se-ascunde.
Cifru
Maestrul, părelnic o mică jivină rotofeie,
îmblănită, străbate-n pas vioi oraşul,
pe creştet cu scufiţa bine îndesată,
îi scapără ochii atenţi, poartă pe umăr
o pungă diafană, cusută cu fir de iubitori elevi,
timpul scăzut până la grăuncioare
ciugulite de pe jos de păsări
nu-l tulbură defel, conduce, fără ştiinţă,
traseul ninsorilor pe glob, clipeşte
parcă-n somn, cu gândul afundat
într-o imagine a unităţii, învârte
ca pe-o minge borseta brodată
şi suflă aburos, uimit de strălucirea
vitrinelor bogate, atins, din mers,
de gospodari atletici, cu şunci uriaşe
în spinare, dă, grijuliu, ocol, băltoacelor
şi paginilor risipite pe trotuar, în cinci
minute-ajunge la clădirea principală,
unde pătrunde cu pasul vătuit,
în stilul său de pisoi moţăind,
ca să predea miniştrilor în aşteptare,
cu laptopuri deschise, documentele,
poate savant cifrate, poate doar
zgârieturi de păsări, din hazlia-i gentuţă.
Solilocviu
Mergeam pe strada pavată cu piatră sângerie,
când l-am auzit: „Flămând de voi,
v-am aşteptat la colţ, să veniţi, cum vă ştiu,
înarmaţi până-n dinţi pentru carnagiul zilnic,
iar eu să v-apuc delicat, ca pe dantele gingaşe,
şi să mă-nfrupt cu voi, cu filmul vieţii voastre,
să fiu, eu, cel mai viclean şi fidel,
pata albă ce-n sine v-a cuprins.
Nu mi-e ruşine să spun (deşi-i ingrat):
mi-a fost poftă şi am avut răbdare
să mă umplu de voi, de cohortele voastre
împieliţate, să v-absorb dangătul inimilor,
diluat prin jeleuri de lâncede cristale,
bătaia lor fricoasă, vătuită s-o-ndur,
cu supremă răbdare.
Şi-acum îmi colindaţi, lucizi şi transparenţi,
prin trup, trăiţi o a doua viaţă şi alte, alte vieţi
şi alte vieţi. O, cel mai mare pofticios fiind,
am învins prin apetit nestins şi tot mai imperios
cu timpul. Încâlcit în rădăcinile lucrurilor,
n-aş putea să tai, prin cuvânt, foietajul faptelor,
cum credeam la-nceput, fiindcă am devenit
una cu hrana, şi totuşi, despărţit de ea
şi martor de nimic convins, iar filmul,
în ciuda văditei îndoieli, e-ntreg…”
Îmi urmam drumul pe caldarâmul roşu,
nemaiştiind unde sunt, de nu cumva în el,
în căpcăunul mistic, atotputernic, şi eu,
ca alţii, călcând pe zimţii vintrei calme, ştiutoare.
Descrierea (I)
Adie-n jurul său a ierburi iuţi,
blazonul îi este-un bulb de ceapă,
face doar gesturi simple,
cutreieră ca focul, fără să lase urme,
şi numai mărturia locurilor dragi,
golite alveole unde-a mas, adevereşte
ce mult a fost iubit, păstrat în cuget.
Gândirea lui e albul, ivit la o chemare,
în zvonul iarmarocului sunând
de nicăieri. Copil năuc în aparenţă,
te-nvaţă totul, printr-o incizie minusculă
în univers, cum ai zvârli o piatră-n apă
şi-ndată gemete cumplite s-ar auzi,
pentru ca, lent, să se aline. Fermecător
ca fulgerul, vesteşte-azurul de după urgie,
fondează templul aerian, un athanor
cu freamăt de popoare, de unde amintirile
istoriei l-ar nutri cu ştiinţa lor pe crinul
de baltă lenevos. Şi iarăşi pleacă,
închis, zvântat, te mângâie pe creştet,
chiar dacă nu l-ai înţeles şi încă scoţi
tentacule pe cale (dar, generos, se face
că nu vede). Curând revine, adus de dorul
tău. Stilet subţire, se plimbă lin pe suprafeţe,
gata oricând să le despice-adânc. N-ai cum
să-l pierzi din ochi, e-aşa firesc şi gingaş.
Fără vreun sunet, se roteşte-uşor, vedenie
a belşugului, aur organic, o vistierie
ce nu mânjeşte cerul. La o tristeţe, ajunge
să-l rechemi în minte. Îndată, dintre nori,
îşi dezveleşte chipul şi flamuri unduiesc
ameţitor, de sus ţi se aruncă scrisori străvechi,
răsplată a fidelităţii tale de-a lungu-atâtor ere.
Fard
În plin dans, cineva
devine statuie, fiindcă-a zărit…
El prinde-ndată fard
pe-obrazul biciuit de aripi dinăuntru.
Contemplă din dosul orbitelor de piatră
terciul incendiar al lumii, în zbatere,
şi purpuriul cerului, în sine strâns,
sămânţă. Monden şi stăpânit, curând
nu mai trădează nimic din spaimă,
a-nmormântat în calm învârtejitul
tocmai aflat, sfâşierea şi învineţirea,
ilogicul rafalei. Păstrându-şi pentru sine
seninătatea-ntreagă, a condensat bulboana
cu sâsâit de şarpe într-o discretă alifie,
mereu la îndemână. Se simte-abia o boare
dinspre caseta îngropată-n palmă, în timp ce
din eter veghează ţinta fixă, în toiul balului.
Iar valsul nu conteneşte nicio clipă.
Descrierea (II)
Acel necunoscut, un chip
în perindare printre nori,
dintotdeauna fascinant –
tu-l vezi ca pe-un lup,
deci îi vorbeşti doar
când îl crezi sătul.
Deşi-ai greşit astfel cu gândul,
ţi-arată, fără supărare, taina,
printr-o minusculă incizie
în cerul torturat, apoi senin.
E plăcut ca un trăsnet, exclami,
sorbind aromaticul aer – copacul
ars de el anunţă vreme bună.
Zvântat, ermetic, nu lasă după fapte
urme, nicio idee, lămurire
sau intenţie plecată în afară –
revin cu toate, să se plieze în
liniştea boltită. Se zice că închide-n
cuirasă uitate măşti de regi. Te uiţi la el
cu jind, căci încă mai asuzi o sepia neagră
din trupul stângaci, gelatinos, iar el,
acelaşi, neted, tezaur sigilat, cu mirodeniile
păstrate-n sine, de teamă să nu sperie câmpul
cu mirozne fără frâu, alunecă mângâietor
peste culturi şi grâne, departe de pericolul
oceanic unde eşti încă prizonier. Durerii
îi străpunge arabescul, e fericit mereu.
Îi vezi striaţiile domoale de colos la odihnă,
dar ştie să se-ascută în răstimpuri,
subţiază mâlul unde cei dornici să cunoască
s-au încleiat şi plâng. Se mai frământă oare?
Nu ştim. Asemeni călătorului,
el trage-uşor perdeaua, şi trenul râde scurt,
se dă de-a dura, casă de păpuşi, spre veselia
tuturor. De necuprins, e blând şi simplu,
orice rotire infimă a lui devine pe pământ
aur organic din mina fără capăt, o vistierie
pură, cu bogăţii care nu pângăresc azurul.
Dinţii mijiţi în zâmbet uneori arată, orbitor,
un fast al înţelegerii, serenitatea crudă,
atât de iertătoare totuşi.
Un tânăr vechi
Din rostul nemilos al zilei,
el stă să cadă, copt,
gata oricând să fie-un tânăr vechi
în pavăză de rouă,
cu ochii-opriţi pe genii firave, blânde:
fire de grâu, porumbei,
măceşe pălite,
şi gura strâmbată uşor de-o undă
vicleană ca merele toamnei,
neînşelate, în aşteptarea
de neocolit a culesului.
Un tânăr înghiţitor de timp –
cu faţa netedă precum deşertul vesel,
şi-acum prea plin de zvonul
atâtor caravane din trecut –
şi părul de aramă răsfirat,
stindard al unei bătălii demult împlinite,
vie şi azi, cu ploaia sa de miere
răsfrântă peste flori –
şi mâinile, crini răsăriţi
în colţuri de răcoare, de unde-n
licăr stăpânesc, prin semne-abia ghicite,
sfioasa turmă, jocul de umbre
de pe sticla vieţii, da, el ar putea
să pară fiorul renunţării,
înfrângerea fatală,
dar este altul: viteaza
bucurie din matca lucrurilor,
exuberanţa frunzei rotitoare,
un clipocit de vin în cupele ciocnite.
Simona-Grazia Dima
