Cumpăna României şi poporul ei. De la „ce ştii să faci” la „ştii ce vrei”?

Motto: „Fiecare generaţie făureşte istoria celor care vor urma.”
Călin Georgescu, Cumpăna României, Editura Christiana, 2016

Unde ne sunt profesioniştii? Oamenii care au în spate carieră şi performanţe? În medicină, matematici, economie, inginerie, şi orice altceva. Aceştia mă pot determina să merg la vot. Deoarece am încredere în ceea ce au realizat până să‑şi dorească funcţia politică. Asta contează. Ce este în spatele sutelor de figuranţi politici? Neant! Fanariotism şi şmechereală.

Ţara mea regresează. Şi aceasta pentru că ţara mea se află pe mâini vulgare, de vagabonzi ai vieţii, plictisiţi ai mişcării, regresivi ai creierului, oportunişti ai circumstanţelor. În ultimii trei ani am asistat cu toţii „la cea mai agresivă campanie dusă împotriva existenţei statului român”. Şi această campanie „a fost mânată chiar de instituţiile statului român: preşedinţia, majoritatea parlamentară, guvernul, autorităţile centrale şi locale. A fost, de asemenea, opera unor intelectuali, care, pentru a‑şi spăla păcatele colaborării cu regimul comunist sau pur şi simplu din oportunism, au devenit partizanii fanatici ai desfiinţării statului social (de fapt, statul partener cu naţiunea), pe care l‑au asimilat, factic şi inept, cu cel comunist”. (Călin Georgescu, 2012)

„Politicianismul este cancerul României”, spunea Petre Pandrea, deoarece „broscoiul politic român se umflă ca boul din fabula nemuritoare, iar pericolul este pieirea poporului pe care vrea să‑l reprezinte”. Broscoiul politic este lovit de neputinţă în faţa problemelor mari, agresiv şi vulgar în interior, cu cei mici, dar lipsiţi de vlagă, umil şi servil în exterior, chiar şi faţă de banalii funcţionari europeni. Politicieni loviţi de neputinţă în afara ţării şi strident‑guralivi în interiorul ţării, mai ales când se întâlnesc la talk show‑uri. Or, se ştie că „neputinţa este starea de colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate”. (Petre Pandrea, 2001)

O putere castrată care forţează disoluţia ţării. Dar ceea ce este de mirare este pasivitatea cu care poporul român a primit, în cursul ultimilor ani, fiecare etapă de distrugere naţională, începând cu „cele mai aberante măsuri socio‑economice, politice şi financiare, constituite într‑un atac direct la cei cinci stâlpi de susţinere ai oricărui stat modern: apărarea şi integritatea teritoriului naţional; asigurarea respectării legilor, a ordinii şi siguranţei cetăţenilor pe plan intern; dreptul la muncă şi la pensie; dreptul la un sistem de sănătate eficient, de care să beneficieze toţi cei care contribuie, dar şi cei care nu pot contribui din motive obiective; dreptul la o educaţie gratuită şi modernă, care să asigure viitorul generaţiilor tinere şi nu numai”. (Călin Georgescu, 2012)

Profesioniştii sunt marginalizaţi politic şi, mai grav, sunt marginalizaţi profesional şi social de găştile politice cu prelungiri anatomice în societate şi economie. Aici este cancerul politic şi aici trebui intrat cu fierul înroşit.

Potrivit lui Călin Georgescu, România are o „elită economică formată aproape exclusiv din asistaţi ai statului… elita politică e şi mai jalnică: oameni fără idei şi fără ideologie… la fel şi partidele, care se tot combină unele cu altele în imensul pat de bordel care e lumea politică românească. Elita intelectuală este şi subminată din interior de oameni fără operă, fără idei şi fără caracter, politruci, servili, imitatori, plagiatori, intriganţi, fofilatori, gargaragii, pomanagii etc.”.

 

O chestiune de alegere:
Ştii pe cineva sau Ştii să faci ceva?

 

Foarte complicat de răspuns la aceste întrebări într‑o ţară unde „aproape jumătate din elevii de liceu sunt analfabeţi funcţionali… iar intelectualii români nu par deloc deranjaţi de faptul că plagiatori dovediţi au avansat în ierarhia universitară şi ocupă funcţii înalte în administraţie, politică şi cultură”. În momentul de faţă „fiecare al patrulea om spune «mi‑e frică» şi fiecare al patrulea om, «mi‑e foame». Primul provine din pătura mijlocie, iar celălalt din cea de jos… Iar lumea arată aşa cum arată şi mintea noastră”. Iar mare parte dintre cetăţenii României „pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot”.

În ţara noastră „se moare efectiv de foame, bătrânii sunt umiliţi, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credinţa strămoşească este călcată efectiv în picioare”. La fiecare pas îţi pui întrebarea: eşti plătit pentru ceea ce ştii să faci ceva sau eşti plătit pentru că ştii pe cineva? Iar dacă privim în jurul nostru, vedem de prea multă vreme câţiva stăpâni sau vătafi de sclavi la vârf, în rest, o masă de sclavi, fericiţi, trişti sau deznădăjduiţi.

Nu se poate fura fără a controla mintea victimei şi de aici demagogia şi populismul politic, iar cum de prea multă vreme burta plină este mai presus de libertate, în final, omul a devenit resursă umană, un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii urmată de promovarea malignă a incompetenţei. (p. 58)

Prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. (p. 51) Dacă vrei să‑i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă‑i o meserie. „Rezultatul deconectării de la această realitate în imediat este că în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti”.

Trebuie să ştim ce vrem, iar aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională deopotrivă. Deoarece construcţia unei ţări începe cu ceea ce ştiu să facă tinerii şi cu lucruri pe care astăzi foarte puţini le mai fac.

Elita artificială şi în cel de‑al 12‑lea ceas eludează rolul de uzurpator faţă de elita naturală, având concursul evident al clasei politice. Şi aceasta pentru că aceşti boieri ai burţii nu deranjează în profunzime succesorii politici post 1989, iar prin ipocrizia lor culturală au dat o nuanţă de faţadă elegantă, cum întotdeauna a impus eticheta snobilor.

Cangrena politică în alianţă cu elita artificială cu rol de infestare socială descompune de peste 20 de ani societatea românească, aducând România de astăzi într‑o poziţie vulnerabilă faţă de vecinătăţile care şi‑au păstrat dinamismul politic şi vitalitatea culturală. Pe de altă parte, România nu are astăzi un procuror general, deşi dispune de cea mai coruptă clasă politică din istoria ei, dar şi din Europa prezentului.

Acestea sunt motivele pentru care în România de azi „nu există lideri, există doar deţinători de putere şi nu sistemul politic este puternic, ci noi suntem slabi”. (Georgescu, p. 71). Pentru că acceptăm intrarea multor neisprăviţi în funcţii de decizie, care au rolul de a distruge această ţară, pornind cu instituţiile sale. În consecinţă, „român este în Occident un calificativ depreciativ şi nu denumirea unui neam demn de stimă”. (Georgescu, p. 64)

 

Între pedagogie şi „prostia socială”

 

Pedagogia, şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a „prostiei sociale”. Aceasta din urmă, „decuplează inteligenţele active, sugrumă critica de jos şi încurajează selecţia non‑valorilor”. „Prostia socială” are propria‑i elită, structurată pe măsură ce „turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gânditor, câinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto‑daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru”. (I.D. Sîrbu) Potrivit lui Ion D. Sîrbu, „prostia socială” nu este altceva decât „o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”.

„Cât am fost profesor secundar”, povesteşte Ion D. Sîrbu, „de la catedră am ţinut lecţiile mele la nivelul celor de nota 7‑8, deci, cu mediocrii clasei, izolându‑i de proştii periculoşi sau incurabili, dar şi de premianţi, de cele mai multe ori superiori şi îngâmfaţi”. (I.D. Sîrbu) De reţinut că „până vom ajunge să realizăm cei 6‑7 oameni mari (sau cele 22 de genii la care visa Noica), trebuie să ne îngrijoreze degradarea, prostirea şi căderea spre mai jos a masei celor utili‑mediocri, care duc lumea înainte şi care ar fi putut fi salvaţi şi săltaţi”. (I.D. Sîrbu)

Ar trebui însă să îngrijoreze şi degradarea umană a celor care se ocupă clipă de clipă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante, nu mai există dorinţă de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste, care trebuia să fabrice „omul nou”, „care este” iar pe val.

„Adevărurile” care ies dintr‑un Inspectorat Şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, „să‑i cântăriţi ca oameni. Ei au acum în mână sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret la degringoladele organizatorice şi didactice de la bacalaureat şi variate teste naţionale, admiteri etc. Nu ştie stânga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor optzecişti l‑au înfiorat şi pe scriitorul‑profet Ion D. Sîrbu (la rândul său profesor): „De la o şedinţă a unui cerc didactic de specialitate, ies în grupuri circa 20‑30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepţia câtorva tineri (ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor «trupuri didactice» au nişte feţe de brute josnice. Monştri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă‑verde şi pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, câştigă cât vrea (meditaţiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt şi azi o realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu ştiu cum ar arăta un colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe feţele acestor tartori ai învăţământului liceal citesc întreaga cruzime şi subomenescul acestor aşa‑zise ştiinţe pozitive: dacă nu le completează cu morală, literatură, filosofie, devin pur şi simplu nişte jandarmi ai inteligenţei, nişte plutonieri ai spiritului şi libertăţii”. (I.D. Sîrbu) Nu cunoaştem câtă literatură cunosc profesorii de matematică, dar cunoaştem reţetele de murături şi sosuri comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia împinge la subterfugii culinare.

După 14 ani de libertate disimulată, încă mai „stăm prost cu maşina de selectat valori. Absolvenţii noştri ştiu atât de multe că nu ştiu mai nimic despre Mult, şi nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem până la capăt: dar delirul şi sminteala cunosc o continuă carieră şi ascendentă”. Şi aceasta în timp ce „prostia se adună, formează un câmp de forţă al ei, putând să provoace molime, cutremure, inundaţii. Aduce după sine frică, foame şi frig”. (I.D. Sîrbu)

Călin Georgescu afirma în Cumpăna României (Editura Christiana, 2016) că „educaţia înseamnă să inspire mintea, nu să încarci capul. Şcoala românească actuală este o ruşine. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia”. Numai prin şcoala muncii, prin seriozitate şi conştiinţa lucrului bine făcut trebuie să înlocuim improvizaţia şi superficialitatea, deoarece „interesul elevilor creşte proporţional cu noutatea”. (Georgescu, p. 91)

Se impune remoralizarea şi reprofesionalizarea societăţii româneşti, pornind de la arta de a face diferenţa dintre văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloşia clasei politice, însă atitudinea trebuie să impună schimbarea. Pentru ca această schimbare să fie efectivă, ea trebuie să fie totală, deoarece „fiecare generaţie făureşte istoria celor care vor urma”. (Georgescu, p. 94)

Adrian Majuru

Total 1 Votes

0

1