România şi sentimentul prezenţei divinităţii. O confluenţă magică

Prima mea întâlnire cu România a avut loc la începutul anilor ’90. Aveam vreo nouă sau zece ani şi am găsit din întâmplare în vechea bibliotecă de acasă – grădina mea secretă, plină de cărţi prăfuite – un volum al unui autor, al cărui nume mi s‑a părut ciudat, îndepărtat, aproape oracular. Era o carte intitulată Sacrul şi profanul, într‑o ediţie albastră, din 1979, a Editurii spaniole Guadarrama. Nu ştiam dacă autorul era bărbat sau femeie, dar am început să citesc, vrăjit de fiecare pagină. Mircea Eliade se născuse la Bucureşti, spunea reversul coperţii cărţii, şi dădea nume unor lucruri cu care am convieţuit, pe care le‑am experimentat, dar care până atunci mi s‑au părut de nenumit sau cel puţin imposibil de numit. Bucureştiul, România şi Eliade îmi păreau realităţi ancestrale şi misterioase precum constelaţia Scorpionului. De atunci, această ţară s‑a stabilit în universul meu simbolic ca o emblemă a îndepărtatului şi a misticului, a ceea ce era în mod misterios îndepărtat, dar, totodată, suficient de aproape pentru a‑l simţi parte din acelaşi întreg.

Spania, în anii ‘90, deşi era deja angrenată în acel proces de secularizare omologabil capitalismului târziu din orice stat‑naţiune european, păstra încă în ţesutul său civic rămăşiţe ale neotomismului legendarei Şcoli din Salamanca din secolul al XVI‑lea (Francisco de Vitoria, Domingo de Soto, Luis de Molina, Francisco Suarez), un curent de gândire care a avut o mare influenţă în istoria teologiei, a filosofiei, a dreptului şi a economiei spaniole, şi care este decisiv pentru înţelegerea unei bune părţi a culturii spaniole succesive. În acest sens, existau atât în ​​Spania, cât şi în România rămăşiţe ale moştenirilor religios‑spirituale, teologice, greu de găsit în alte naţiuni canonice din Europa. Cu atât mai mult cu cât România şi Moldova au fost şi sunt singurele ţări din Europa de Est a căror limbă oficială este de origine romanică, la fel ca spaniola, iar în epoca lui Traian, Spania şi România au făcut parte practic din acelaşi imperiu.

Cu acele pagini ale lui Eliade a început să crească în mine un puternic sentiment de apartenenţă la acel areal cultural şi artistic în care România a fost unul dintre maximii reprezentanţi, care se formase, înainte de toate, pe un substrat roman şi dacic combinat cu alte influenţe ale grecilor medievali şi ale Imperiului Bizantin, şi apoi, într‑o mai mică măsură, influenţe slave, otomane, maghiare şi germane. Muzica Imperiului Bizantin m‑a fascinat pe când eram copil, tot pentru legătura cu Spania (o parte din Spania a fost Provincia Spaniae, Spania bizantină din timpul lui Iustinian) şi influenţa ei asupra liturghiei muzicale vizigoto‑mozarabe spaniole. Ascultam în isonul bizantin, acea magică pedală (drone în engleză), toate problemele filosofice relative a filioque transpuse în muzică. Şi am înţeles curând că ceea ce mă atrăgea atât de mult spre arta românească era faptul că, adeseori, exprima melancolie sau dor fără speranţă, dorul de ceva de neatins sau absent, dar mereu cu un sentiment de prezenţă a divinităţii. Sau, mai bine zis, exprima aproape mereu un umanism tragic, un fel de speranţă fără optimism.

România este, până la urmă, o confluenţă magică între trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est şi Peninsula Balcanică, însă – şi acesta este cel mai important lucru – fără a putea fi inclusă pe deplin în niciuna dintre ele, deoarece propria‑i personalitate culturală şi istorică depăşeşte oricare dintre aceste părţi. Sculpturile lui Brâncuşi, poezia lui Nichita Stănescu, operele lui Ionescu, Eliade, Blaga, Tzara sau Cioran, muzica nemuritoare a lui Enescu, bisericile fortificate din Transilvania, mânăstirile din nordul Moldovei, cu magnificele lor fresce, bisericile de lemn din Maramureş sunt exemple unice prin combinarea stilului gotic cu tradiţionala construcţie de lemn, Mânăstirea Horezu, cetatea Sighişoara sau cetăţile dacice din munţii Orăştie, totul constituie o moştenire culturală, artistică şi umană unică.

În 2014, această moştenire, şi apoi întâlnirea mea intimă cu esenţa ei mi‑au schimbat în mod profund viaţa, atât viaţa artistică, cât şi în celelalte aspecte. Datorez totul României şi tocmai de aceea voi dedica o bună parte din munca mea pentru a promova profunzimea şi bogăţia istoriei, a artelor şi a culturii sale.

17 Iunie 2020, Madrid, Spania
Traducere din limba spaniolă de Maria Floarea Pop

Josu De Solaun