Masculinitate versus feminitate. Sorin Lavric și elogiul Femeii

O carte-eveniment: Sorin Lavric. Decoct de femeie
Editura Ideea Europeană, 2019

„Ceea ce năzuiesc e să prind esenţa femeii cu ajutorul abstracţiilor, vreau să-i prind formula”. Mă tot întreb cum să închizi un pescăruș în eprubeta unei abstracțiuni și nu găsesc răspunsul la această întrebare!

Culmea e că adevărul – tratat, din timp în timp, din comoditate ori din alte pricini, ca semiadevăr – se înfățișează simplu și cutremurător: nu există nici un fel de formulă. Câte femei – atâtea formule. Câți bărbați – atâtea formule

Fiecare nimfă e descrisă doct și aplicat. Pe deasupra, cele șase tipuri de femeie sunt savurate pe îndelete, cu ochi expert, fin, ultralent, dotat cu forța de a plonja în adâncurile ființei umane

Accentele misogine presărate ici și colo în paginile cărții Decoct de femeie  de Sorin Lavric (Editura Ideea Europeană, 2019) au și rolul unui catalizator al imaginației, căci ele sparg parti-pris-uri, blocaje și vindecă răni cicatrizate de mult la suprafață numai. Autorul creează chipuri memorabile, ce te fac să pendulezi între stupoare, admirație și amuzament. O frază de genul „femeia, în esenţa ei, duce lipsă de un miez cu rol de centru” încetează să devină stupefiantă de cum urmărești nu fără simpatie modul în care naratorul, în intenția de a creea „noțiuni menite a sugera această lipsă”, se regăsește, iarăși și iarăși, față în față cu centrul… tocmai negat, căci e limpede că rămânând în barca misoginilor notorii – o, da, e adevărat, într-o companie ultraselectă, ocupată la locuri de cinste, de pildă, de Socrate, Platon, Schopenhauer, Nietzsche, Eminescu și de alți mari bărbați, sărmanii, care și-au exprimat nu o dată aversiunea sau disprețul față de femeie, alte dăți însă, la fel de adevărat, unii dintre aceștia au cântat-o – Lavric n-ar fi continuat, printr-o abilitate drăcească, să smulgă piesă după piesă din luntrea în care se află ori cel puțin se afla până să scrie această carte, ce este, în realitate, o farsă și totodată un manual obligatoriu pentru misogini. Nevrând să elogieze femeia și erosul (heros în greaca veche înseamnă sfânt), și imaginând o filosofie a sexului așa-zis frumos, scriitorul tocmai asta face: laudă nimfa din rărunchii conceptelor, ai schemelor și tipologiilor create, praf și pulbere făcând din convingerile sale ancorate într-un crater obscur în al cărui centru machismul funciar se chircește, scâncește și, încetul cu încetul, se pulverizează. În consecință, invocata lipsă a miezului cu rol de centru în cazul femeii, se transformă – urmând o seamă de legi subterane – într-un miez cald, incandescent, primitor, devenit un epicentru iradiant, care-l face pe autor să acceseze briliant și harul creator al femeii… dinlăuntrul său, aptă de a crea o lume, ba chiar un cosmos din negarea acestuia. Negarea ivită pe alocuri e atât de categorică, încât ea lunecă, laolaltă cu strălucitele-i cortegii, spre altceva, exemplificând strălucit cea de-a patra Lege a Kybalion-ului și anume Legea Polarității. E momentul în care contrariile se ating până la identificare. Afirmarea e realizată fără fisură prin negare. Elogierea crește dintr-o absență sau, mai exact, din contestare. Deci, atunci când negarea atinge cote incandescente, ea se revarsă aidoma unui fluviu năbădăios, dă peste maluri și își arată o altă față. O față departe de a fi dezagreabilă. Pentru a o vedea, însă, e musai să dispui de o liniște a minții fără reproș, să ai tu însuți un echilibru desăvârșit, aproape, între elementele masculin și feminin, sălășluind în forul tău lăuntric, să pulverizezi resturile prejudecăților și ale limitelor inculcate de mediu, societate sau familie ș.a.m.d., prejudecăți ca, bunăoară, femeia e slabă, bărbatul e puternic, femeia e învinsă și perdantă prin statut, bărbatul e învingător prin definiție, a venit timpul femeilor să-și ia revanșa în războiul dintre sexe, femeia este egală cu bărbatul ș.a. E adevărat că denunțând aceste limite, neadevăruri și prejudecăți, perpetuate răstimp de milenii, se cuvine să recunosc faptul că am cunoscut femei – e drept, foarte puține – care fac, da, nu ezit să spun, cât o armată de bărbați, femei, care, în ciuda puterii lor ce-mi dădea necontenit de gândit, aveau tone, megatone de nuri, răspândeau un aer nelumesc, mișcat de farmec cât să cuprindă și să cucerească imperii. Redusă la tăcere, am văzut câțiva mari bărbați plângând, în timp ce femeile din preajmă, unele dintre ele, redeveneau ceea ce sunt în realitatea lor profundă: statui (tipologie rarisimă, găsită la Sofocle, Hegel, Dostoievski, Thomas Mann și Breban). Statui dotate cu forța – și ea, evident, de genul feminin – aptă de a ordona și de a conferi sens atunci când acesta e rătăcit, anemiat sau aneantizat. Mă grăbesc să afirm o realitate de care sunt cu totul străină, deși îi înțeleg rațiunile: sunt departe de a fi adepta mișcării feministe, care poate fi de la o limită încolo și un mod de a agresa masculinitatea. Nici în prezența misoginilor nu-mi tresare inima decât rareori, foarte vag, gândindu-mă la cât are de muncit misoginul la rănile-i lăsate pe seama timpului care nu va vindeca niciodată nimic. Adepții celor două tipologii – feministele și misoginii – au parte de un dezechilibru major al energiilor feminine și masculine, consecința acestei carențe fiind diverse afecțiuni de ordin fizic, psihic și, evident, moral. O bună parte a bolilor în această lipsă de echilibru își au originea; și ce este o boală dacă nu o formă dezmățată a vieții, susține Th. Mann, dacă nu mă trage pe sfoară memoria, prin gura flașnetarului din cale afară de volubil: Lodovico Settembrini. Iar această carență își are rădăcinile în necunoașterea sinelui, mai exact, în absența iubirii de sine și lipsa respectului de sine. Or, dacă pe tine nu ești capabil să te iubești și să te respecți, atunci cum să iubești și să respecți aproapele? Devino ceea ce ești și vei fi fericit, și cei din jurul tău vor deveni așijderea. Spune-mi cum ai ajuns să fii fericit, și îți voi spune ce ești. Spune-mi ce iubești, și îți voi spune fără să clipesc ce ești.

Mă întreb dacă acest opus o fi și rodul autocontestării, rodul denigrării capacității de a crea ficțiune. Cred că ținta demersului lavrician tocmai asta e. Și mă grăbesc să constat reușita întreprinderii alcătuite din crearea și, respectiv, lauda – impulsionată pe alocuri de contestare, mârâieli ideatice, ironie sau sluga umilă a acesteia: sarcasmul – a șase tipuri de feminitate: Delia (mulier abscondita), Otilia (mulier ludica), Carmen (mulier rixosa), Maria (mulier domina), Irina (mulier fornicata), Diana (mulier placida). Fiecare nimfă e descrisă doct și aplicat. Pe deasupra, cele șase tipuri de femeie sunt savurate pe îndelete, cu ochi expert, fin, ultralent, dotat cu forța de a plonja în adâncurile ființei umane. La suprafață ochiul protagonistului e al unui Don Juan experimentat, cioplit din stânca kierkegaardiană a cuceritorului, livrată cu tone de șarm și descrisă cu răceală incandescentă, de exemplu, în Le journal du séducteur. Spun la suprafață, pentru că protagonistul va coborî mereu în adâncuri, transformându-se, în consecință, în altceva. Estetul pur va ceda, așadar, instinctului de a cădea pradă adâncurilor ființei umane și, îmbăindu-se în frumusețile și splendorile acesteia, va căuta, iarăși și iarăși, obsesiv, aiuritor, esența, consecința unor asemenea aventuri spirituale fiind nu puține pagini splendide, aflate în posesia forței de a-ți accelera bătăile inimii ca, bunăoară, cele în care e descrisă rătăcirea – echivalentă cu o experiență spirituală – a drumului spre Tübingen, minunata urbe a inegalabilului Friedrich Hölderlin, sau rândurile dedicate plimbării cu Otilia la braț prin cimitirul Bellu catolic, periplu peripatetic ce-i prilejuiește protagonistului o concluzie năucitoare: „Orice femeie, dacă are rasă, poate fi catalizatorul unei trăiri spirituale. E ca și cum te-ai trezi brusc la o nouă luciditate, privind încurcat în jur”, luciditatea renăscută constituind echivalentul unei realități noi, indubitabil superioară. O altă scenă sublimă e plimbarea celor doi amanți, Otilia și protagonistul degustător de delicii din palmaresul senzualității, prin cimitirul Cernica, pe Ostrovul Învierii, scenele erotice din acest volum fiind de un rafinament memorabil, aflat departe, departe de clișeele filmice – reduse la acuplări fruste, văduvite de sentiment – sau de alt ordin, în vogă în acest început de mileniu. Atunci când renunță la prețiozități stilistice nu rareori gratuite, alese din tentația de a sparge tipare, protagonistul redevine el însuși, se bucură de darul de a privi lumea cu ochi de îndrăgostit și se abandonează fluxului epic, controlându-l sau, mai exact, stăpânindu-l fără reproș inclusiv când firul narativ se transformă într-un fluviu năvalnic ce conduce spre iluminări cutremurate ca cea irumptă din relația cu aristocrata cu tabieturi de vechil, Carmen, aristocrata care face parte din stirpea boierilor cu sânge albastru nearhivat în hrisoave, căci „ei sunt aristocraţi fără herb şi boieri fără arbore genealogic dovedit prin hrisoave. S-au născut ca să strălucească, mişcându-se în preajma unor semeni pe care găunoşenia materialului din care sunt croiţi îi reduce la rolul anodin al unor însoţitori de circumstanţă. Ei sunt marionetele ce însufleţesc fundalul unei scene pe care numai cei dintâi vor avea forța să se impună”.

Autorul arată vâna unui portretist puternic, interesat de plonjeurile în iraționalitatea umană. Tipurile de egerii caline sunt alese și descrise la kilometri distanță de mediul social și familial și la istmuri depărtare de modelele de top: femeia-robot, femeia bărbătoasă sau femeia-scândură, de pildă, promovate oriunde te întorci, utilizându-se expresii transformate iute în clișee, de care scriitorul fuge mârâind și mâncând pământul, căci altceva, evident, îl interesează, fascinația sa având antene diferite de cele ancorate în așa-zisa post-modernitate care e vai de capul ei: „Decât o litanie cu encomii la modă, mai bine o tăcere cântărind cât o recunoaştere a neputinţei de a spune ceva cu sens despre fandacsia femeiască”. Sorin Lavric face, deci, alegerea salvatoare nu numai pentru protagonsitul lui. Și-i urez acestei cărți închinate Femeii, Uriașei – descrisă parțial, ultraschematic, în portretele ce desemnează cele șase tipologii, cărora parcă le lipsește ceva, totuși! –, să aibă parte de cât mai puține săgeți venite dinspre Xantippe drapate în toga feminismului, care, însoțit de înțelegere și compasiune, ar avea o șansă să deslușească – între nuanțe așezate alături de alte nuanțe – dincolo de construcții abstracte și scheme, concepte și icnete metafizice, strigătul pur, iscat în toată goliciunea-i divină din epicentrul acestui inspirat opus: „Ceea ce năzuiesc e să prind esenţa femeii cu ajutorul abstracţiilor, vreau să-i prind formula”. Mă tot întreb cum să închizi un pescăruș în eprubeta unei abstracțiuni și nu găsesc răspunsul la această întrebare! Culmea e că adevărul – tratat, din timp în timp, din comoditate ori din alte pricini, ca semiadevăr – se înfățișează simplu și cutremurător: nu există nici un fel de formulă. Câte femei – atâtea formule. Câți bărbați – atâtea formule. Înlocuiți substantivul de genul feminin formulă cu un alt substantiv, plasat de fizica cuantică în realitatea percepută ca o hologramă: cosmos. Fiecare om e un microcosmos și oricât ar încerca gânditorii se reducă diversitatea caracterelor la o seamă de tipologii, cea din urmă realitate va fi departe de forța de a o contraria pe cea dintâi. E adevărat că agenții diverselor ideologii în vogă la ora actuală ne propun tipologii feminine și masculine ancorate într-o mediocritate stridentă, prin care se cultivă exclusiv suprafețele, în prim planul societății fiind adus gustul atotputernic pentru spectacolul aparențelor și al succesului croit după calapod transatlantic.

Pachet serie de autor Sorin Lavric

Propunându-și să elaboreze o filosofie a femeii, prin intensitatea conceptualizării Sorin Lavric eșuează într-o articulare credibilă a… dezarticulării ființei în absența unității, văduvite de un echilibru între elementele masculin și feminin, într-o mistică a femeii, elogiind astfel… și propria vocație, propriul dar de crea, adică propria feminitate cu toate calitățile ei definitorii: intuiția, expresivitatea, capacitatea de abstractizare, darul de a crea, eleganța, perspicacitatea, propensiunea spre iraționalitate, finețea imbatabilă ș.a. Odată pomenit în fața hachițelor imprevizibile ale propriei feminități și devenit, brusc, irascibil, îmboldit de spiritul protector al capriciului, Sorin Lavric lunecă în țarcul definițiilor, bombănindu-și savuros limitele puțin cam grăbit câteodată și prăbușindu-se în cele din urmă în incapacitatea de a atinge și de a descrie Taina. În acele clipe, scriitorul devine aidoma unei amfore golite de înțelegere, răbdare, iubire și se reîntoarce spășit, salvator, la sine însuși, unde găsește și vede totul prin ocheanul unei candori vii, hiperinventive, care te lasă mască. Ce feste fericite poate juca munca lăuntrică! Ce daruri apar atunci când te aduni, te abandonezi și înlocuiești eul cu Eul – corespondentul fichteanului Eu Absolut! În ciuda limitelor și a seriei de muștruluieli metafizice, printr-un declic imprevizibil, masculinul și femininul din forul lăuntric al acestui gânditor, când și când, ajung să se reverse unul în altul, echilibrându-se și atingând miraculos pragul acela sacru, invocat și contemplat în antichitate de zei laolaltă cu unii muritori, pregătiți meticulos special în acest scop de preoți și preotese ale misterelor. E o uniune mistică sacră a masculinului și femininului dinlăuntrul unei persoane (exclusiv după ce ajungi la această uniune, ai șansa să cunoști sufletul pereche prin care se reface, cu vorbele eroului, „unitatea mistică a perechii ideale”) – acea pâlnie a unității invocată de scriitor și atinsă de câteva ori fără intermediari! –, o nuntă sacră, la care ajung puțini, căci drumul până acolo e încurajator de lung, iar dacă e departe de a fi așa, atunci învățămintele abrupte, ruminate în raza iubirii, sunt obținute în urma unor lecții alcătuite din aceeași esență: abruptă și tăioasă, situată departe de jumătățile de măsură, uneori, dincolo de limită. E vorba, așadar, de o comuniune sfântă la care acced puțini. Și mai puțini o exprimă. Sorin Lavric reușește de câteva ori, când se eliberează de obsesia de a defini maniacal totul și de a închide totul – inclusiv, culmea, femeia – în țarcul conceptelor. Eu am încercat să exprim unitatea mistică a ființei – tot la cincizeci de ani – atât în Geniul inimii, cât și în partea a treia a celuilalt roman în versuri – Ostrovul Învierii –, intitulată Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei. Drumul până la acest vârf l-am parcurs ca și cum aș fi escaladat un platou montan la suprafață monoton, greu accesibil, extrem de periculos, împânzit de capcane ascunse ochiului; e ca și când înaintam printr-un abis adânc, văzut ca un infern transformat, din timp în timp, în rai; incredibil, deci, adevărat e că nu mă mai opream din cântat, în timp ce plonjam din ce în ce mai adânc în mine însămi, negăsind forța de a opri cântecul azvârlit pe hârtie din nevoia de a mă elibera din iureșu-i de o intensitate care mă făcea să simt cum mi se dizlocă plămânii, ființa întreagă în miezul arzând al acelui vortex, al acelei tornade de grație. Un platou montan, așadar. Un platou-miracol. Un vârf minunat. Să-i spun Fujiyama, Acoperișul Lumii sau Vârful Omul? Cum să mulțumesc pentru o asemenea experiență, care e de mirare că nu m-a ucis și fără care eu n-aș mai fi fost eu însămi? Limpede e că frumusețea e de o lăcomie neverosimilă, dotată cu forța de a ucide. Salvarea e o șansă revenită celor puțini. Aleșilor între aleși. Sorin Lavric este unul dintre aceștia.

Aura Christi