Scara lui Iakov, o parabolă, o carte despre dragoste şi conştiinţă, o cronică de familie cu accente autobiografice, traversând un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparţine unei femei. În 2016, Scara lui Iakov a câştigat, în cadrul Premiilor Bolşaia Kniga, locul al treilea şi Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de ţări. Nora, tânără scenografă şi mamă singură, găseşte la moartea bunicii ei un cufăr vechi, de care uită ani întregi. În 2011, când îl deschide, descoperă scrisorile şi jurnalele bunicului său, Iakov Oseţki, care fusese deportat în Siberia. Citindu‑le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l‑a întâlnit o singură dată, iar destinul acestuia o face să‑şi pună întrebări despre propria viaţă, şi mai cu seamă una: până la ce punct traiectoria fiinţei poate fi determinată de genele sale? Scara lui Iakov este povestea a patru generaţii ce se desfăşoară într‑o alternanţă continuă a planurilor, un caleidoscop de iubiri, trădări, idealuri, culpe, suferinţă, artă şi întrebări fără răspuns, în care istoria este omniprezentă, mereu personaj principal. Traducător este Gabriela Russo. Scara lui Iakov (Iacob) este o parabolă biblică, este o viziune a Pariarhului Iaacov, o scară pe care urcă şi coboară îngeri care îi vestesc că din spiţa lui se va naşte un popor nou, iar Iaacov va primi numele de Israel.
Ludmila Uliţkaia s‑a născut într‑un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia masteratul în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică din capitala Rusiei. La sfârşitul anilor ‘70 se mută la Moscova, unde va lucra ca secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat. Nefiind o fiinţă supusă regulilor realismului socialist biruitor, ea a avut de luptat mulţi ani spre a fi recunoscută. Dar a scris mult şi a avut succes, începând cu perioada gorbaciovistă, de glasnosti (libertatea de opinie) şi perestroika (reformă). Un roman de succes este Imago, tot o rememorare a istoriei contemporane. Imago este ultimul stadiu în metamorfoza unei insecte, în care aceasta atinge maturitatea, fiind aptă de a se reproduce. Pentru Ludmila Uliţkaia, termenul devine o metaforă care străbate întregul roman şi sugerează maturizarea morală a fiinţei umane. O construcţie epică impresionantă, în care tragedia e mereu subminată de elementele comice, un mare roman despre iubire, destine şi caractere, Imago acoperă peste o jumătate de secol de istorie, de la funeraliile faraonice ale lui Stalin până la moartea poetului exilat Iosif Brodski. Ludmila Uliţkaia
propune o frescă a Rusiei într‑o epocă în care teroarea se îmblânzise doar întrucâtva, dăinuind în diverse forme: un dezgheţ pervers în cultură, o acceptare de faţadă a libertăţii de opinie, sancţionată drastic apoi cu procese şi condamnări. Pe acest fundal apar portretele câtorva tineri care aderă la noile tendinţe artistice, pendulând, totodată, între idealism şi cinism, curaj şi laşitate, dragoste şi trădare. Destinele lor sunt urmărite cu adâncă înţelegere şi pătrundere psihologică ale marii romanciere, obsedată de condiţia oamenilor într‑o lume strâmb croită: „Oameni reali, azi dispăruţi, care au stat în spatele personajelor mele, al celor care s‑au purtat ireproşabil şi al celor care au călcat greşit, striviţi în maşina de tocat a vremurilor, al celor care au rezistat şi al celor care au cedat, martori şi eroi, şi victime, a căror amintire va rămâne în veci. Copiii din subterană, alt roman. Ilia hoinărea prin oraş, încercând să se dumirească încotro se îndrepta manifestaţia asta nemaivăzută. Eroul constată că ea are mai multe cozi şi că una dintre ele începe – sau se termină – la gara Belorusskaia, iar a doua e la întretăierea a trei bulevarde: Petrovski, Rojdestvenski şi Ţvetnoi. Intră în îmbulzeala de acolo, îşi dădu seama că are puţină peliculă şi, când se întunecă de‑a binelea, îşi croi drum anevoie ca să ajungă acasă. Într‑un loc de lângă Poşta Centrală fu nevoit să sară gardul. Nimeni, nici măcar miliţienii, nu ştiau geografia locurilor cum o ştiau băieţii din cartier. Acolo se jucaseră ani la rând de‑a „hoţii şi vardiştii”, cunoşteau foarte bine toate locurile de trecere din curţi, toate căile de acces şi gurile de canal. În multe dintre apartamente existau scări de serviciu şi, odată intrat pe intrarea principală, un coleg de clasă putea suna la o uşă, se strecura prin coridorul lung şi ieşea pe uşa de serviciu într‑o altă curte, şi de acolo pe o altă stradă. În dimineaţa de 7 martie Ilia îşi pregăti aparatul şi ieşi din casă de îndată ce mama plecă la muncă. Era mult mai multă lume decât în ajun. Ieşirea din Maroseika în piaţă era blocată nu numai de troleibuze, ci şi de un al doilea rând de camioane. La Sala Coloanelor se putea ajunge de la piaţa Puşkin pe strada Puşkin, şi nu pe strada Gorki. Mai târziu i‑au lăsat pe oameni să treacă pe strada Neglinka. Toate cele trei bulevarde din apropiere erau ticsite de o mulţime de oameni înghesuiţi unul într‑altul, dar brusc, pe la prânz, s‑au mai eliberat — mulţimea împinsă din toate părţile s‑a pus în mişcare în pas alergător. Le‑au deschis străduţele laterale şi oamenii s‑au repezit acolo. Nimeni nu şi‑a putut explica vreodată cine le‑a întins capcana asta, cine a provocat ambuscadele şi cine i‑a condus pe oameni urnindu‑i din loc pe drumuri deviate, ca până la urmă ei să pătrundă în curţile care comunicau între ele şi pe căile de acces lăsate libere, să se contopească şi să se reverse aşa cum apa se strecoară prin toate spărturile. Camioane Studebaker puternice barau străzile, erau o mulţime de militari şi miliţieni, şi Ilia, strângându‑şi aparatul de fotografiat la piept, se furişă printre maşini, se târî pe sub una dintre ele şi, când ieşi, dădu nas în nas cu Boria Rahmanov, un elev din clasa a opta. Boria avea de gând să ajungă la Sala Coloanelor.
În toată această harababură, pe Ilia îl interesa foarte mult însăşi harababura. Mai menţionăm Dinţii ascuţiţi ai binelui, Abraham – Igor Bergler, Aşa să crească iarba pe noi, Fetiţele, Rude sărmane, Daniel Stein, traducător, Minciunile femeilor, Medeea şi copiii ei, Al dumneavoastră sincer, Surik ş.a. Uliţkaia a scris şi scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i‑a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi încununat cu premiile Médicis Étranger (1996) şi Giuseppe Acerbi (1998). Următorul roman, Medeea şi copiii ei (1996), îi aduce o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care şi‑l adjudecă în 2002 pentru romanul Cazul Kukoţki (2001). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în douăzeci şi cinci de ţări şi urmează să fie ecranizat. De acelaşi succes se bucură şi volumele de povestiri Fetiţele şi Rude sărmane (2002), precum şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Al dumneavoastră sincer, Şurik (2003; Humanitas Fiction, 2008). Acesta din urmă a fost tradus în peste douăzeci de limbi, fiind desemnat „Romanul anului” în Rusia (2004) şi primind numeroase premii, dintre care menţionăm Premiul Naţional pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost distins cu Premiul Naţional pentru Literatură BIG BOOK (Rusia), clasându‑se al doilea în topul celor mai vândute cărţi în Rusia (devansat fiind de romanele popularului Boris Akunin), precum şi Premiul Părintele Alexander Men (Germania‑Rusia, 2008), Premiul Bauer‑Ca’ Foscari (Italia, 2010) şi Premiul Simone de Beauvoir (Franţa, 2011). Cel mai recent roman al Ludmilei Uliţkaia, Imago, a apărut în 2010.
■ Scriitor, eseist, publicist, istoric al civilizaţiilor
Boris Marian
