Actele eroice ale poporului român au reuşit să influenţeze parcursul istoric doar în măsura în care au fost făcute cunoscute şi înţelese din exterior; în măsura în care au fost coborâte în Istorie…
„Încă de la începutul marelui război în curs, noi, românii din Transilvania, o populaţie de patru milioane de locuitori oprimaţi de politica şovină a guvernelor ungare, ştiam că acest război ne va aduce libertatea şi că această libertate ne va fi dată de armele Aliaţilor şi ale Regatului român. Aveam cu toţii convingerea că înfrângerea armatelor austro‑ungare si germane va însemna o viaţă nouă pentru poporul nostru. Şi conduita noastră a fost conformă acestei convingeri.
Românii transilvăneni care la începutul războiului european se aflau în străinătate, mai ales în România, au refuzat să se prezinte la regimentele austro‑ungare, pentru a fi trimişi în Alsacia şi Galiţia într‑un război de oprimare.
Aceia dintre românii transilvăneni care, găsindu‑se în Transilvania, au avut totuşi posibilitatea să se strecoare până la frontiera română, au trecut cu toţii în România şi şi‑au oferit de îndată
serviciile guvernului român. Printre ei se găsea un număr mare de intelectuali şi tineri scriitori şi se găsea chiar şi autorul acestor câtorva rânduri de informare adresate Excelenţei Voastre”. Telegrama din care este extras fragmentul citat, adresată la 31 decembrie 1917, de Vasile Stoica, conducătorul Misiunii Patriotice Române din America, secretarului de stat american Robert Lansing, în speranţa că va obţine de la acesta din urmă o declaraţie de susţinere a cauzei româneşti din partea statului american, a fost redactată într‑un moment crucial al Primului Război Mondial, în care România era secătuită de resurse (economice şi militare), limitată teritorial la regiunea Moldovei şi aproape complet părăsită de aliaţi. În aceste condiţii, textul citat poate fi considerat o mărturie a faptului că singura instanţă (desigur, în afară de divinitate, care rămâne mereu instanţa absolută, imuabilă) la care se mai poate face apel în momentele de maximă precipitare a Istoriei, atunci când se declanşează mecanisme delirante de înăbuşire a indivizilor sau a popoarelor, rămâne actul eroic. Însă, de cele mai multe ori, pentru schimbarea cursului istoric desfăşurat în astfel de momente, singură săvârşirea acestui act nu este suficientă; eroii trebuie daţi Istoriei, adică imaginea lor trebuie să fie cunoscută de cât mai mulţi dintre semeni pentru a putea fi posibilă acea schimbare a conştiinţelor capabilă să înlăture absurdul vicisitudinilor istorice.
O astfel de schimbare – care s‑a dovedit, îndrăznim să spunem, providenţială pentru desăvârşirea statului naţional unitar român – a fost realizată de Vasile Stoica prin activitatea întreprinsă în Statele Unite ale Americii, în perioada 1917‑1919. La momentul sosirii sale în America, societatea americană era ostilă sau (în cel mai fericit caz) neutră faţă de cauza românească (pentru poziţia presei americane faţă de chestiunile româneşti a se vedea Alexandru Micle, Vasile Stoica şi Misiunea politică naţională în SUA, 2002), pentru că era profund dezinformată cu privire la aceasta din cauza propagandei întreprinse de Puterile Centrale (pentru activitatea ziarelor maghiare a se vedea Boris Rangheţ, Relaţiile româno‑americane în perioada Primului Război Mondial. 1916‑1920, 1975). Vasile Stoica a reuşit să convingă această societate de justeţea unirii tuturor românilor, ceea ce a determinat, astfel, statul american (care, iniţial, în 1917, s‑a arătat reticent cu privire la recunoaşterea idealului unirii), prin declaraţia preşedintelui american Woodrow Wilson din 6 noiembrie 1918, să se angajeze în sprijinul aspiraţiilor româneşti. Acest angajament a jucat un rol fundamental în procesul recunoaşterii unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris.
Vasile Stoica (viitorul diplomat de carieră al României din perioada interbelică) a reuşit să opereze această schimbare decisivă, aşa cum am indicat, prin apelul la eroii de acasă. În acest sens, el a făcut cunoscute actele de vitejie şi de sacrificiu ale poporului său în Lumea Nouă, ai cărei politicieni, după cum afirmă chiar Stoica, „abia ştiau unde e situată România; necum să cunoască problema Transilvaniei şi idealul pentru care sângeram” (Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, 1926).
Fără să ne propunem o analiză de ansamblu a activităţii Misiunii Patriotice Române din America, se impune prezentatea modalităţilor prin care a reuşit Vasile Stoica să promoveze eroismul poporului său (utilizarea termenului de promovare nu trebuie considerată nepotrivită: Vasile Stoica folosea termenul de propagandă atunci când se referea la activitatea sa din Statele Unite, ceea ce demonstrează că el înţelegea pe deplin nevoia de a aduce la cunoştinţa lumii istoria neamului său).
În acest sens, este cunoscut faptul că Vasile Stoica, împreună cu ceilalţi doi membri ai Misiunii Patriotice, preoţii Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa, s‑a adresat comunităţilor de români din SUA pentru a le motiva să susţină cauza românească în faţa statului american. Discursul lui Stoica s‑a concentrat asupra sublinierii sacrificiului celor de acasă, care luptă dramatic pe front, şi a fost primit cu mult entuziasm şi emoţie de membrii respectivelor comunităţi, aşa cum afirmă ziarele acestora (Sămânătorul, Foaie pentru înălţarea inimii şi luminarea minţii, Anul III, Youngstown, Ohio, nr. 9, septembrie, 1917). Astfel motivaţi, românii din aceste comunităţi, sub directa coordonare a lui Stoica (care a înfiinţat Liga Naţională a Românilor din America la 5 iulie 1918), s‑au afirmat public în favoarea idealului românesc prin mai multe manifestaţii, ceea ce a contribuit semnificativ la creşterea gradului de conştientizare a opiniei publice americane cu privire la realităţile româneşti.
Cu toate acestea, aspectul esenţial al activităţii lui Vasile Stoica (care, dintre cei trei membri ai Misiunii, era singurul vorbitor de engleză) a fost publicarea unui număr semnificativ de lucrări cu caracter istoric, scrise într‑un limbaj accesibil (fiind destinate publicului larg), în care a abordat, în mod riguros, pagini din trecutul românilor aflaţi sub dominaţie străină (atât din Transilvania, cât şi din celelalte provincii istorice), punând mereu accent pe eroismul de care aceştia au dat dovadă în faţa celor mai cumplite suferinţe abătute asupra lor. Cărţile publicate de el n‑au rămas fără ecou: viitorul diplomat a reuşit să determine personalităţi ale societăţii americane să susţină cauza românească, printre acestea numărându‑se ziarişti, istorici şi oameni politici americani. În acest sens, Stoica îi menţionează în special pe ziaristul Ira E. Bennett, director la The Washington Post, şi pe Frank H. Simonds, istoric şi jurnalist cunoscut al timpului, laureat al premiului Pulitzer (1916) şi redactor la New York Sun. Este interesant de văzut cum şi‑au schimbat aceşti doi reputaţi jurnalişti concepţia despre cauza românească în urma contactelor pe care le‑au avut cu Stoica.
Evoluţia punctului de vedere al lui Bennett cu privire la România reiese din analiza articolelor sale cuprinse în volumul Editorials from The Washington Post, 1917‑1920. Astfel, urmărind frecvenţa referirilor la România şi români, am observat că aceasta a crescut începând cu septembrie 1917, pe măsură ce Stoica şi‑a accentuat activitatea, trimiţând materiale informative lui Bennett. Jurnalistul american a început să scrie din ce în ce mai mult despre necesitatea unităţii dintre Aliaţi în faţa duşmanului, despre rolul important pe care trebuie să‑l joace naţiunile mici în desfiinţarea pericolului german (făcându‑se referire de facto şi la Austro‑Ungaria), mergând până în punctul în care sublinia că SUA nu vor încheia niciodată pace separată cu „duşmanii civilizaţiei”. Afirmaţiile lui Bennett care susţineau România în faţa monarhiei dualiste au început să se evidenţieze bine după ce Statele Unite au declarat război Vienei la 7 decembrie 1917.
În ceea ce priveşte influenţa exercitată asupra lui Simonds, se poate observa că în volumul 3 al lucrării sale History of the World War, apărut în 1919, acesta foloseşte un limbaj naţionalist‑subiectiv (care nu este întâlnit în alte capitole), pentru a motiva intrarea României în război. Influenţele pe care le‑ar fi putut avea Stoica asupra ziaristului ar avea ca sursă lucrarea Suferinţele din Ardeal, publicată în SUA în 1917, ştiut fiind faptul că autorul american şi‑a scris lucrarea, în parte, pe baza opiniilor unor personalităţi politice şi militare. Prin urmare, la nivel textual, se stabilesc trei posibile asemănări între limbajul şi ideile utilizate de Frank H. Simonds şi ultimul capitol al lucrării autorului transilvănean, acestea fiind: utilizarea elementului stilistic „baionetă’’ ca motiv al opresiunii îndreptate împotriva românilor, comparaţia privind situaţia de război a României cu cea a Italiei şi formularea ideii conform căreia România practică „politica instinctului naţional’’, aşa cum o argumentează Stoica şi o numeşte laureatul premiului Pulitzer, citându‑l pe Tache Ionescu.
O personalitate precum Frank H. Simonds, considerat o autoritate în domeniul relaţiilor internaţionale, a participat la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, din 1919‑1920, unde a putut să influenţeze deciziile „Celor patru mari” privind viitoarea reconfigurare a Europei. Acest singur exemplu demonstrează că efortul lui Stoica de a informa elitele din Statele Unite cu privire la realităţile poporului său a fost încununat de succes.
Vorbind despre eroii poporului său în faţa Lumii Noi, Vasile Stoica a făcut ca sacrificiul tuturor celor care au luptat pentru Marea Unire să capete o miză istorică. Cu alte cuvinte, deşi având o valoare de netăgăduit în sine, actele eroice ale poporului român au reuşit să influenţeze parcursul istoric doar în măsura în care au fost făcute cunoscute şi înţelese din exterior; în măsura în care au fost coborâte în Istorie.
■ Publicist, dramaturg, student la Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti
Nicolae Săcrieru
