SEARĂ ÎN LANS
Hoinăreală prin vară de amurg
Pe lângă snopi îngălbeniţi de grâu. Sub văruite bolţi,
Unde rândunica se ivi şi zbură, şi‑un vin focos.
Frumos: O, melancolie şi zâmbet violet.
Seara şi aromele de verde‑ntunecat
Ne răcoresc cu fior frunţile încinse.
Ape argintii se scurg peste treptele pădurii,
Noaptea şi fără cuvinte o viaţă uitată.
Prieten; înfrunzite punţi către sat.
„Lans” este un sat în apropiere de Innsbruck, în apropiere de Villa Hohenburg, unde Trakl a fost în 1913 de nenumărate ori oaspetele lui Rudolf von Ficker (1886‑1954; muzician austriac, considerat pionier în cercetarea muzicii Evului Mediu). Poezia a fost scrisă în anul 1913, iar prima variantă poartă titlul Vară. Această poezie a fost adăugată ciclului Sebastian în vis, urmată de La Mönchsberg şi Cântecul lui Kaspar Hauser. Astfel se vede cât de importante au fost pentru el aceste două locuri (Lans şi Mönchsberg). De menţionat că ambele poezii, Seară în Lans şi La Mönchsberg, au ca motiv hoinăreala, rătăcirea. Ambele vorbesc despre „punţi”, odată înfrunzite, altă dată osificate, ambele vorbesc despre o viaţă uitată şi despre apa în mişcare, Ape argintii se scurg… Seară în Lans este, ca multe dintre poemele lui Trakl, ca o coardă întinsă între amintirea trecutului, „noi beam”, şi prezentul care ne conduce la amintire: „Ne răcoresc cu fior…”.
Imaginile sunt în majoritatea lor luate din peisajul rural. Trakl aranjează aceste imagini într‑un fel de triptic a cărui formă accentuează în dedublare forma poeziei în trei strofe a câte trei versuri.
APUS
Deasupra iazului imaculat
Sălbaticele păsări au plecat.
Seara bate un vânt îngheţat din stelele noastre.
Peste mormintele noastre
Se înclină zdrobita frunte a nopţii.
Sub stejari ne legănăm pe o luntre argintie.
Mereu răsună ale oraşului albe ziduri.
Sub bolţi de spini
O, frate, urcăm, noi oarbe limbi arătătoare, spre miezul nopţii.
Se poate pune uşor întrebarea de ce Trakl a ales să scrie această poezie într‑un stil diferit de al lui. Schimbarea procesului creator sau circumstanţe atenuante? Cu siguranţă, aici este vorba, pe de o parte, atât despre schimbare, cât şi de circumstanţe. Observăm şi un proces de abstractizare. Poetul trece dintr‑o fază euforică spre o mai mare sobrietate şi mai puţin la o modificare a „ratingului” unei experienţe. Vorbim, în primul rând, despre eliminarea culorilor prin care poetul trece din funcţia emoţională la procesul de abstractizare prin adăugarea elementelor „vânt îngheţat”, „morminte”, „zdrobita frunte a nopţii”, „bolţi de spini”, „oarbe”. Poezia conţine o sumedenie de imagini prin care autorul încearcă să înţeleagă situaţii care, de multe ori, se pare, îi depăşesc imaginaţia. Cheia explicaţiei o găsim în ultima strofă: „O, frate, urcăm, noi oarbe limbi arătătoare, spre miezul nopţii”. Grota Mântuitorului (urcăm/ trezim), cel ce ne‑a înfrăţit (frate), ridicare din mormânt la miezul nopţii, dar şi trădarea în acelaşi timp, căci după miezul nopţii urmează zorile de ziuă, când cocoşul va cânta de trei ori…
■ Poet, eseist, publicist, traducător şi editor
