Relaţia lui Eminescu cu respectiva „foaie” a fost una de „incontestabilă continuitate”, prin care s‑a impus ca mare poet, definind esenţial literatura română…
Ion Negoiţescu amintea, în Istoria sa, de „unitatea excepţională a personalităţii”, răsfrântă în orizontul romantismului, încercând a acredita superioritatea postumelor. Lăsată în nedesăvârşire şi „somnolaritate”, dezhumată, poezia plutonică, de mari voluptăţi vizionare, îmbibată de mitos, închipuind o „demonie cosmotică” se vădea, sub pana romanticului absolut, solidară cu ideaţia publicistică. Cu influenţă „rea”, aceasta din urmă, preciza imediat criticul, „împătimită”, invectivată, de un „şovinism pustiitor”, desfăşurând un vizionarism politic naiv; sau, altfel spus, „oarbă de patimă”, câtă vreme, pledând pentru prezervarea rădăcinilor, pentru un purism etnic „cvasimitologic” condamna, cu furii pamfletare, „lepădăturile”.
Din felurite pricini, virilul spirit schizoid a fisurat perspectiva totalizantă, impunând ideea rupturii între poet şi gânditor, ignorând „cât de unitară” a fost existenţa materială şi sufletească a poetului‑gazetar. Sau acceptând, cu generoasă îngăduinţă, doar un posibil numitor comun: romantismul fundamental. Eminescu, însă, a fost un „organ complet”, constatase definitiv G. Ibrăileanu. Încât, efortul de a identifica un principiu ordonator, liant al operei pe toată întinderea şi adâncimea sa, a însoţit obsesiv strădania eminescologilor. Fie că a fost pomenită maioresciana seninătate abstractă ori setea de absolut, fie că a fost invocată melancolia (la George Gană, o categorie „culturală”) sau antiteza (relaţia antitetică însemnând, la Cristian Tiberiu Popescu, coabitare), fie că, în fine, s‑a vorbit de emotivitate, spiritul hyperionic (George Popa), amintita „scindare a eului” sau „mărcile dialogale” (la Gheorghe Doca), Eminescu fiind un „geniu dialogic”. Toate, de fapt, dorindu‑se invarianţi explicativi, se regăsesc în fiinţa celui care stăpâneşte centralitatea canonului literar românesc. O icoană totală, reamintim, încerca să propună şi D. Caracostea, ca promor al criticii genetice la noi (v. Personalitatea lui Eminescu). Nesaţiul intelectual, „setea de absolut” contraziceau răspicat verdictul lui Titu Maiorescu. Or, D. Caracostea, dimpotrivă, atrăgea atenţia asupra „polarităţii vieţii şi creaţiunii lui Eminescu” (patimă, tortură, afirmare şi negaţiune în exces). Ceea ce gazetăria eminesciană a probat plenar.
Eminescu stăpânea, precum puţini, „cunoştinţa trecutului românesc” şi aşeza – după spusa lui Iorga (1934) – faptele mărunte, trecătoare, în „maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice”. Iubea
ritmul organic, nu febra salturilor; cinstea, prin imersiunile sale temporale, fiinţarea arheică în istorie, paseismul regresiv şi îşi mărturisea fascinaţia medievalismului şi miracolul conservării, apărând această „insulă de latinitate roasă pe margini”, mereu ameninţată, constrânsă, prin deromânizare, să‑şi uite limba şi obârşiile. Era implicat, dar netranzacţional şi vădea – constatase E. Lovinescu – „dârzenie ideologică”. Combustia, salahoria la „Timpul” (unde „şi‑a spus părerile”) l‑au obosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic, inaderent.
Aşadar, vom spune şi noi, nu există un singur Eminescu. Dualismul eminescian, schiţat de E. Lovinescu (în 1926), îi părea marelui critic „inexplicabil”. Ca editorialist pătimaş, anunţând, prin recuperarea prozei politice în epoca interbelică, ivirea unui nou Eminescu, consolidând mitul deja înfiripat, el făcea figura unui luptător „înfipt în realitatea vieţii”. Să fie aceasta doar „o irosire de energii”, cum credea acelaşi Lovinescu, suspectându‑l chiar pe poetul‑gazetar de un pesimism inautentic (ca „ideologie împrumutată”)? Perpessicius, dimpotrivă, subliniind valoarea literară a ziarismului, evidenţia tocmai importanţa „complimentară” a acestei opere, citită, în timp, pe linia liberalo‑rosettistă, prin lupa dogmatismului ori, mai nou, în numele corectitudinii politice.
Chemat la „Timpul” de Slavici (ziarul fiind „pe dric”), lucrând cu zel şi lăsat să scrie „cum îl taie capul” (spunea, în amintirile sale, Lascăr Catargiu), Eminescu a stârnit mari controverse. Şi a fost scos din joc. Evident, n‑a fost un „executant” politic docil şi nici un „împrumător de idei”. Publicistica sa, în pofida dezordinii în editarea volumelor academice, a devenit, brusc, vizibilă odată cu apariţia volumului IX (iulie 1980), bucurându‑se de un larg ecou. Chiar şi de intervenţia lui Moses Rosen, rabinul şef în acei ani, cerând reintroducerea cenzurii pentru scrisul eminescian, cum nota indignat D. Vatamaniuc.
Tratat anistoric, ridicat în ochii posterităţii la rangul exemplarităţii, adevăratul Eminescu a fost, deseori, „pierdut” sub crusta aprecierilor „generaliste”, fiind convocat ca argument suprem în orice demonstraţie şi desfigurat prin comentarii partizane, colorate ideologic. Şi, dacă în ipostază lirică s‑a dovedit a fi „cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre” (după aprecierile lovinesciene), tot criticul de la „Sburătorul” amenda publicistica eminesciană, considerând‑o o „eroare fatală”. Cum o veche doleanţă, restituirea in integrum a operei eminesciene, s‑a împlinit, avem prilejul de a cerceta, întorcându‑ne, cu scrupul documentaristic, la text, atât atelierul poetic, cât şi scrierile îngropate în ziare, exerciţiul gazetăresc – avertizase Al. Oprea – relevând „multiple şi fruste ipostaze”. E drept, o gazetărie tratată diversionist‑ideologic, sub presiunea circumstanţelor, suportă şocul manipulărilor; încât, citit mai încoace cu lupa corectitudinii politice, textul eminescian – de un patriotism ardent, se ştie – poate fi suspectat şi acuzat de naţionalism fervent şi reacţionarism xenofob. Eroarea se dovedeşte dublă; fie extrăgând textul din context (din rama epocii, altfel zis) şi cercetând detectivistic dacă analizele ieşite din pana poetului sunt „corecte politic”, fie aplicându‑i filtrul corectitudinii politice prin actualizări forţate, ignorând standardele epocii „de emisie”.
Iată că sub titlul Eminescu, ziarist politic, în seria Eminesciana a editurii Junimea (2018), Cassian Maria Spiridon îşi aduna editorialele tipărite, între 2010‑2017, în Convorbiri literare, revistă pe care o păstoreşte din 1995, pornind de la observaţia, întemeiată, că acele „chestiuni cu caracter politic au cea mai mare pondere” în producţia jurnalistică a poetului naţional. De altminteri, reamintim, tot Cassian Maria Spiridon tipărea, în 2008, la Timpul, volumul Opere politice, organizat pe „mari tematici”, tras într‑o ediţie integrală trei ani mai târziu. Încât, stăpânind suveran materia, ne propune acum un survol, dezbătând, cu multiple conexiuni, o problematică variată. Fie discutând mari cărţi, precum cea a Svetlanei Paleologu‑Matta (cam „eclectică”, zice) despre „abisul ontologic”, examinat în context european, chiar „dincolo de Heidegger”, fie invocând visul nicasian, angajând bătălia pentru facsimilarea Caietelor, aducând în atenţie Raportul adresat preşedintelui Uniunii Scriitorilor (4 iulie 1969), filosoful fiind convins că acea „întâlnire răscolitoare” cu universul manuscriselor (Eminescu devenind „o prezenţă fizică”) va trezi „recunoştinţa generaţiilor viitoare”. Afirmaţie care, lui C.M. Spiridon, îi prilejuieşte comentarii amare, cercetând deculturalizarea epocii postdecembriste.
Gazetarul Eminescu, în articolele încredinţate foii conservatoare Timpul, examina, foarte informat, relaţia cultură/ civilizaţie (ca „sumă de cercuri”), înţelegând cosmopolitismul ca „simulaţiune”, soarta limbii şi a culturii naţionale, interesat – ca revizor şcolar – de instrucţia tinerimii. Combătând vehement „panglicarii de vorbe” şi pledând convingător pentru „ierarhia meritului”. Când analizează politica guvernului, surprinde – la lectura de azi – prin acuitatea şi actualitatea observaţiilor. Are, desigur, păreri economice (vezi, de pildă, „vampirismul”), crede în monarhia constituţională şi respinge patriotismul „de porunceală”. Se pronunţă, în repetate împrejurări, asupra Transilvaniei, Bucovinei şi Dobrogei, asupra României de est, refuzând net şi argumentat „patronajul special” al Rusiei. Vrea, desigur, o viaţă de stat naturală.
Gazetăria eminesciană, constată C.M. Spiridon, acoperă o perioadă „neaşezată”, vădind „frapante similitudini” cu epoca noastră. Motiv de a insista, într‑o demonstraţie strânsă, asupra parlamentarismului, notând că, în optica eminesciană, relaţia dintre muncă şi socialism trebuie clădită pe merit. În fine, nu putea ocoli chestiunile literare (tema Zburătorului, „poetul religios”, cum se străduiseră gândiriştii a‑l acredita şi, îndeosebi, colaborarea lui Eminescu la Convorbiri literare). Semnalăm că C.M. Spiridon tipărise recent chiar „povestea unei reviste” (Editura MLR, 2019), cel dintâi număr al Convorbirilor, apărut la 1 martie 1867, fiind trimis „în toate părţile”, cum ne încredinţează Iacob Negruzzi. Depănând o istorie veche, dar şi cea recentă, vestind, în ianuarie 1996, „un alt început”, actualul director al revistei ieşene subliniază că relaţia lui Eminescu cu respectiva „foaie” a fost una de „incontestabilă continuitate”, prin care s‑a impus ca mare poet, definind esenţial literatura română.
Totuşi, acel „dispreţ principial”, constatat de Şerban Cioculescu, însoţeşte şi azi publicistica eminesciană, o zonă fie ocolită (sub alibiul că Eminescu ar fi numai poet, cum credea G. Panu), fie exploatată nemilos, deformată, nescutită de excese şi erori, servind, se ştie, toate cauzele. Sau, şi mai rău, plasată şi taxată – pe necitite, bănuim – sub spectrul nulităţii, rod al fanteziilor unui gazetar fără sistem, cu mintea bolnavă; zgomotoşi, cotizanţii la main‑stream‑ul pollitical correctness îşi fac datoria. Falsa idolatrie, penibil encomiastică, ironizată de G. Călinescu face, iată, casă bună cu oarba contestaţie, discreditând o personalitate poliedrică, fără efortul – deloc lesnicios – de a fi percepută în întregimea sa. Or, acest conservator natural, indubitabil un mare caracter şi un uriaş gazetar, şi‑a iubit naţia „aşa cum este”, sans phrase. Iar generoasa prismă eminesciană nu şi‑a istovit resursele interpretative. Până şi Eugen Negrici, luptându‑se cu „iluziile literaturii române”, era obligat să recunoască faptul că mitul eminescian „n‑ar merita a fi rănit”.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
