În decursul istoriei, fenomenul falsificării emisiunilor monetare are o pondere variabilă în structura circulaţiei monetare, în funcţie de epocă, în cadrul fiecărui stat, regiune sau oraş. Falsurile monetare se disting în principal de emisiunile oficiale, stilistic şi prin diferenţe ponderale sau de titlu. Un element în plus este reprezentat de modul de redare a imaginilor de pe feţele unei monede (numite avers şi revers). Acestea pot avea de cele mai multe ori trăsături neclare, cu legende care indică numele statului sau al emitentului, ale căror litere sunt reproduse greşit, sunt inegale sau uneori chiar lipsesc.
De cele mai multe ori, pe falsurile realizate în Antichitate în ateliere clandestine legenda este redată eronat, doar imitând literele de pe emisiunile monetare oficiale.
În decursul celor mai multe epoci istorice, valoarea unei monede era dată de cantitatea de metal preţios pe care o conţinea. De obicei, modul de realizare a unui fals a fost reprezentat de aplicarea unui strat subţire de metal preţios, aur sau argint, peste o bucată de metal comun – cupru, plumb, fier sau staniu.
În perioada romană, o altă categorie de monede contrafăcute erau imitaţiile turnate din bronz. Metoda imitării prin turnare a unor emisiuni monetare a fost utilizată în scopul falsificării, în perioada secolelor II‑III p. Chr. Au fost semnalaţi denari cu miez din metal comun şi acoperiţi cu o peliculă de argint, pentru a trece drept monedă din metal preţios. În mod surprinzător, acest procedeu a fost folosit şi de către ateliere oficiale locale, pentru a alimenta piaţa cu diferite nominaluri care lipseau.
Evul Mediu reprezintă o epocă amplu analizată din punct de vedere numismatic, abordările vizând fenomenul falsificării emisiunilor monetare în literatura de specialitate ocupând un loc aparte. Falsurile monetare au o importanţă însemnată; aceste exemplare, care au circulat uneori în cantităţi apreciabile, au făcut astfel parte din economia unor structuri regionale sau chiar statale. Foarte interesant este faptul că multe din marile fraude monetare au fost promovate chiar de către conducători, pe lângă cele realizate de diferite persoane în ateliere clandestine.
Un exemplu relevant în acest sens este constituit de o categorie de monede contramarcate de către Vladislav I (1364‑1377), întemeietorul monetăriei Ţării Româneşti. Este vorba de emisiuni monetare bulgăreşti bătute de ţarul Alexandru şi fiul său Mihail, între 1331 şi 1355. Pe avers sunt figuraţi cei doi ţari, iar pe revers apare imaginea lui Iisus Hristos. Peste aceste reprezentări a fost aplicată de către domnitorul muntean o contramarcă având stema Ţării Româneşti (scut despicat, având primul cartier fasciat şi al doilea cartier plin). Pot fi considerate falsuri, deoarece fiind vorba de monede ale altui stat, Vladislav I a săvârşit o ilegalitate aplicând o contramarcă peste reprezentările celor doi emitenţi.
Existenţa atelierelor clandestine pe teritoriul Ţării Româneşti este confirmată şi de structura lotului de emisiuni monetare medievale muntene din cadrul colecţiei „Maria şi dr. G. Severeanu”. De la Vladislav I (1364‑1377), colecţia păstrează un fals după un ducat, tipul cu cruce, de la Radu I (1377‑1383), două falsuri după ducatul de tip comun muntean, iar de la Dan I (1383‑1386), un fals după un ducat de tipul comun muntean. Cele mai multe exemplare de falsuri din cadrul colecţiei sunt realizate după moneda lui Mircea cel Bătrân (18 ex.).
La Curtea de Argeş au fost descoperite falsuri din aramă după dinari ungureşti emişi de Carol Robert Anjou şi Ludovic I Anjou. O parte a acestor falsuri imită fidel originalele, diametrul şi greutatea lor fiind apropiate, iar o altă parte imită doar aversul denarilor oficiali. Unii cercetători au susţinut că aceste monede au fost realizate într‑o monetărie din Ţara Românească.
O monetărie clandestină se pare că ar fi produs monedă falsă la Snagov, unde s‑a descoperit o fâşie de aramă cu impresiuni ale unor monede suedeze. Indicii despre faptul că în acest atelier se falsifica monedă sunt şi resturile de tablă rezultate după tăierea pastilelor monetare, reziduuri care în mod evident nu ar mai fi existat dacă ar fi fost vorba de argint.
Altă categorie de emisiuni monetare falsificate într‑un număr ridicat au fost emisiunile Imperiului Otoman, prezente în descoperirile arheologice din Bucureşti şi în împrejurimi, în ultimele cinci‑şase decenii. Pornind de la realitatea conform căreia moneda otomană a dominat piaţa monetară din Ţara Românească şi Moldova în decursul secolului al XVIII‑lea, bazându‑ne pe documentele scrise dublate de mărturiile numismatice, nu trebuie să ne surprindă apariţia falsurilor după aceste emisiuni, în multe situaţii realizate chiar pe teritoriul Principatelor. Acurateţea realizării ştanţelor cu care sunt bătute uneori falsurile din componenţa unor tezaure monetare cu emisiuni otomane trădează cunoscători, care nu este exclus să fi fost persoane care au lucrat în atelierul monetar din capitala Imperiului Otoman ori poate au folosit ştanţe mai vechi. Două tezaure având în structura lor doar monedă otomană falsificată au fost descoperite în Bucureşti, unul chiar la Curtea Veche, în anul 1959, iar al doilea pe Calea Plevnei, în acelaşi an.
Mărturii vizând falsificarea monedei avem şi în Moldova, unde potrivit cercetătorilor astfel de monede s‑au găsit în mod frecvent printre emisiunile lui Petru Muşat (1377‑1392) şi Alexandru cel Bun (1399‑1432). Falsurile lui Petru Muşat erau executate rudimentar: în legendă apar litere sau semne care nu au sens, acolo unde aceasta nu lipseşte de tot. Alt domnitor moldovean în timpul căruia s‑a falsificat monedă în cantităţi considerabile a fost Ştefan I (1395‑1398).
În ciuda faptului că activitatea monetară în vremea lui Ştefan cel Mare (1457‑1504) a fost foarte intensă, emiţând peste 150 de tipuri de groşi şi jumătăţi de groşi, fenomenul falsificării de monedă a continuat şi în această perioadă. În această perioadă, în Moldova, procesul a fost stimulat de nevoia suplimentării numerarului pe piaţa locală, cu monede care aveau un prestigiu comercial şi care lipseau de pe piaţa monetară sau erau accesibile numai în cantităţi mici.
Monedă falsă a emis şi Despot Vodă (1561‑1566), denarul său fals fiind realizat după modelul denarilor ungureşti, dintr‑un aliaj cu argint în cantitate foarte mică.
În secolul al XVI‑lea, în Moldova s‑au contrafăcut şi denarii emişi de Mathias Corvin (1458‑1490), care erau foarte apreciaţi pe piaţa locală datorită titlului metalului preţios.
La Iaşi, în fostul palat domnesc, într‑un sac ascuns în coşul de la sobă, s‑au descoperit 15 kg de şilingi polonezi, suedezi şi prusieni bătuţi la Suceava. În interiorul cetăţii de la Suceava a fost descoperit şi material necesar emiterii de monedă, constând în fâşii lungi de aramă, cu şilingi imprimaţi, dar netăiaţi. Între ei se afla un şiling cu numele reginei Cristina a Suediei (1632‑1654) şi altul care corespundea unei emisiuni a lui Friedrich Wilhelm, principe de Brandenburg.
Cazul poate cel mai cunoscut, vizând falsificarea de monedă pe teritoriul Moldovei, este acela al „şalăilor” contrafăcuţi în domnia lui Eustatie Dabija (1661‑1665), imitaţii ale şilingilor polonezi şi suedezi aflaţi în circulaţie în ţările vecine. Moneda moldovenească emisă de acest domnitor constituie o raritate. În schimb, acesta a pus în circulaţie multiple falsuri din cupru suflate cu argint (monede suedeze, poloneze, germane), de pe urma cărora a avut câştiguri substanţiale.
Erau imitate, aşadar, în Moldova, în mod clandestin, emisiuni monetare cu o arie largă de circulaţie: aspri otomani, şilingi polonezi, suedezi, prusieni şi denari ungureşti, care datorită titlului ridicat al metalului preţios erau privite cu încredere de populaţie. Cum populaţia nu deţinea mijloacele necesare pentru a putea verifica moneda, falsificatorii puteau produce un număr mare de piese fără a exista riscul să fie denunţaţi.
În ceea ce priveşte problematica falsificării emisiunilor monetare în Evul Mediu, se poate afirma că avem de‑a face cu un întreg fenomen, iar acest lucru se poate acum vedea mai bine în Moldova. În această practică erau implicaţi chiar şi domnitorii, care permiteau derularea unor astfel de activităţi în monetăria statului şi, în unele cazuri, chiar le ordonau. S‑a ajuns aici datorită nevoii de îmbogăţire rapidă (a domnilor şi a celor care concesionau monetăriile), a faptului că monedele oficiale locale ori nu existau, ori s‑au depreciat foarte mult; oricum, pe piaţa în creştere, emisiunile locale nu erau suficiente, de aceea au pătruns masiv şi cele străine, cu o mai mare putere de circulaţie.
Pedepsele în cazul celor care erau prinşi falsificând monedă erau foarte aspre. În Franţa cei prinşi erau pedepsiţi prin tăierea mâinii drepte, iar mai târziu prin tăierea capului, arderea de vii, spânzurătoare sau prin moarte cu apă fiartă sau ulei fiert. Pedepse asemănătoare se aplicau şi în ţările române, mai ales tăierea mâinii drepte şi turnarea de metal topit pe gură.
■ Istoric, publicist, specialist în numismatică
Dan Pîrvulescu
