Despre Gheorghe Grigurcu şi Radu Voinescu se poate spune că au multe lucruri în comun: curiozitatea intelectuală care i‑a atras către studii disciplinare din afara literaturii, erudiţia, acribia ferită de preţiozitate şi didacticism, pasiunea dezinteresată pentru lectură şi scris, care le‑a absorbit toată energia, capcitatea de a se entuziasma în faţa a ceea ce li se pare valoros, comentatorii punând opera în cea mai favorabilă lumină, asemenea lui Nicolae Balotă, dar şi de a pronunţa fără menajamente un verdict negativ, independenţa faţă de diverse grupuri de influenţă, noţiunea de libertate figurând chiar în titlul unora dintre cărţi. La ambii autori, însă, prin libertate se înţelege, de fapt, determinism…
În jurul libertăţii de Gheorghe Grigurcu (Editura Timpul, 2002) anunţa o mai pronunţată intenţie de definire (Peri eleftheria), la modul intuitiv, deoarece criticul exemplifică acest articol dintr‑o imaginară cartă a drepturilor ca exerciţiu de negaţie a percepţiei moştenite şi de repunere în relaţie a exerciţiului exegetic cu noul spirit al timpului: „Căci este vorba de o disociere critică, periodic necesară, pentru a asigura viaţa reală a valorilor puse în concordanţă cu viaţa unor noi serii umane, cu un nou Zeitgeist”.
Determinismul, care este sensul real al înşelătoarei libertăţi declarate, este şi mai accentuat la Radu Voinescu (Libertatea criticii, Editura Junimea, 2020), deoarece spiritului timpului, prin care se înţelege foucaultiana epistemă, i se adaugă ceea ce Heidegger, în Die Zeit des Weltbildes (Epoca lumii în reprezentare/ imagine a ei, 1936), consideră că ar fi înlocuit cultul bibliotecii şi al eruditului enciclopedist: instituţionalizarea cercetării, prin impunerea de metode şi teme comune de către forme colective de instrumentare a actului de cultură: edituri, conferinţe, echipe de cercetare, programe curriculare, canonizare. Criticul trebuie să ţină cont de rolul central al teoriei, care structurează opera literară (aceasta e cea care impune o anumită metodă, diversitatea stilurilor fiind motivul diversificării teoriilor) şi care impune şi perspectiva, şi aparatul conceptual al abordării: „Cheia de aur a criticii o constituie, dar, metoda multidisciplinară. Drept corolar,
critica are posibilitatea să îmbrăţişeze – nu e de prisos să repetăm –, o multitudine de metode. Unele opere, prin dominanta lor (ca şi gamele muzicale, şi opere literare cred că au o dominantă în funcţie de care se organizează întregul eşafodaj), reclamă prevalenţa unor mijloace de abordare centrate pe o anumită arie (de pildă, psihocritica, psihanaliza ori structuralismul, teoria versului, teoriile simbolului, semiotică, lingvistică, istoria, economia politică, antropologie, teologie, istoria religiilor etc., chiar fizica şi matematica, dar şi ceea ce se cheamă ştiinţe esoterice, măcar la nivel de cultură generală), fără a le exclude complet pe celelalte, însă”. Trebuie precizat că Radu Voinescu nu impune criticului obligaţia de a alege dintr‑un meniu de metode, ceea ce i se pare servilism ideologic, ci respectul faţă de sensul codificat într‑o operă gândită în sens kantian, ca structură teleologică. Şi tot în sens kantian, este condamnat comentariul impresionist, dictat de gustul personal, arbitrar (ceea ce Kant, în Antropologia în sens pragmatic, numeşte „egoism estetic”). Respectând convenţiile şi codurile la care a recurs autorul, obligat de necesitatea de a se face înţeles în ordinea intersubiectivă a comunităţii de lectură, criticul se eliberează de impulsul egocentric, reuşind, potrivit imperativului categoric kantian, să prezinte înaintea altor cititori o interpretare recunoscută de aceştia ca fiind pertinentă.
Radu Voinescu are curajul de a expune tare resimţite probabil de mulţi, dar trecute cu diplomaţie sub tăcere: în primul rând, impresionismul, refuzul sau necunoaşterea teoriei, care este creaţia ultimei generaţii (autorul declarând că nu a învăţat teorie de la niciun critic român), incoerenţa sau inconstanţa de‑a lungul carierei, subiectivismul care îi determină pe unii critici să ridice astăzi în slăvi un autor şi să‑l demoleze mâine, părtinirea politicii premiilor, autorul aducând într‑adevăr în discuţie cărţi care le‑ar fi meritat cu prisosinţă, absenţa unei ştiinţe a literaturii care să ofere o oarecare stabilitate canonului. Ni se pare că este o problemă cu adevărat preocupantă şi cu semnificative consecinţe pentru istoria receptării. În vreme ce nici măcar Eminescu nu a fost scutit de comentarii triviale, opere din planul secund al literaturii noastre s‑au bucurat de exegeze care fixau de la început înalte standarde de referinţă într‑un vocabular critic teoretizat, de genul celui rezervat clasicilor, în sensul de autori importanţi. Mă gândesc la studiile de poezie veche ale lui Mircea Scarlat, la studiile dedicate barocului de Dan Horia Mazilu, la paginile dedicate de Dorin Ştefănescu lui Hasdeu şi Heliade Rădulescu. Studiile lor sunt argumentate prin citate convingătoare şi au reprezentat la momentul apariţiei revizuiri premiate de obştea scriitorilor. Prezenţa în sfera discursului public, de care Habermas îşi lega speranţele de înlocuire a arbitrariului puterii cu o logică principială, nu pare să aibă în România o consistenţă mai mare decât figuraţia din desenele animate. Nu interpretări diferite, care sunt de înţeles, ci evaluările la capetele opuse ale scării de valori, începând chiar cu Eminescu şi Călinescu, este dovada indubitabilă a lipsei de metodă şi, dacă e să‑l credem pe Gadamer, de adevăr. După cum spune Radu Voinescu, şi cum susţin şi Varela şi Maturana în teoria lor despre autopoiesis, veşnicul început de la zero nu îngăduie progresul niciunei discipline. Poate că efectul nu este comparabil cu publicarea unei descrieri newtoniene a universului după mai mult de un secol de fizică cuantică, dar în mod sigur ignorarea precedentelor, ceea ce nu îşi permit nici doctoranzii siliţi să‑şi înceapă tezele cu o trecere în revistă a literaturii deja existente asupra respectivului subiect, conferă unor critici aparenţe de primă generaţie „încălţată”.
Radu Voinescu face cumva figură aparte în mozaicul vieţii literare prin efortul susţinut, mai ales ca preşedinte al Filialei de Critică din Bucureşti a Uniunii Scriitorilor, de a crea ceva în genul unei şcoli de teorie şi critică literară autohtonă, un limbaj comun, puncte de vedere convergente în urma unor dezbateri în cadrul unor colocvii pe teme care privesc mai ales mutaţiile survenite la începutul noului mileniu: percepţia clasicilor, emanciparea genurilor minore, instituţionalizarea culturii populare, importanţa canoanelor şi mutaţii ale valorilor estetice (fireşti în trecerea la estetica semiologică), critica emergentă etc. În felul acesta a contribuit la sincronizarea criticii româneşti cu critica occidentală, ceea ce nu se poate afirma despre unii critici ai anilor ’70, de exemplu, care descopereau cu emoţie structuralismul – o teorie eminamente antebelică.
Radu Voinescu nu este însă un simplu catalizator de energii şi de proiecte colective. Structura sa intelectuală este înclinată către dialogic. Analizând cărţi cu un statut marginal, în ciuda valoriilor de care este convins şi de care încearcă să convingă şi pe alţii, el procedează mai curând ca un conviv socratic decât ca un critic al criticii. Fiecare studiu debutează cu o introducere a subiectului tratat în respectivele cărţi, pasajele de metacritică alternând cu propriul exerciţiu de interpretare a surselor primare. Nu pare să fie condus de un spirit concurenţial în acest demers, ci de nevoia de elucidare a unor interogaţii asupra cărora urmează să se pronunţe şi de a căror justeţe încearcă astfel să convingă lectorul. Exerciţiul său hermeneutic, susţinut de referinţe la un număr impresionant de cărţi dintre cele mai diverse, include uneori semnificative contribuţii teoretice. Deşi nu suntem de acord că deosebirea dintre preferinţa pentru utopie versus distopie ar rezulta din opoziţia est/ vest şi nu dintr‑o chestiune de logică modală (ambele genuri fiind definite de opoziţia non‑actual versus actual, real), disocierea fină operată de autor între distopie (utopie care se degradează în contrariul ei) şi utopie neagră (proiect deliberat satanic) este, credem, originală, termenii fiind de obicei folosiţi în variantă liberă. Dacă Budai-Deleanu şi Cantemir ar fi scris distopii, românii ar deţine brevet de inventatori, dar operele invocate, ca şi Călătoriile lui Gulliver, nu sunt distopii, ci basme filosofice (contes philosophiques, un gen inaugurat de Republica lui Platon). Dacă utopia şi distopia sunt lumi alternative dintr‑o serie deschisă, fără constrângeri tematice, basmul filosofic este un experiment mental: explorarea unei ipoteze (mai apropiat de SF). Este omul o fiinţă raţională? se întreabă Swift, iar, în interpretarea inteligentă a lui Bogdan Creţu, aceeaşi întrebare o pune Ţiganiada: este proiectul iluminist realist, în condiţiile existenţei eului libidinal, instinctual? Se vede că Radu Voinescu are talentul de a trage după sine cititorul într‑un maelstrom al speculaţiilor…
Acroşând domenii multidisciplinare într‑un discurs conceptualizat, cu captivante digresiuni speculative, cel de al doilea volum al cărţii Printre primejdiile criticii (primul a apărut în 2004) este un fals tratat de libertate, afară de cazul în care cuvântul se referă la libera alegere a acelui tip de aplecare asupra obiectului examinat – în cazul de faţă, opera literară – căruia germanii, renumiţi pentru profunzime şi disciplină intelectuală, îi spun Studium.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
