În anul 1974, într‑o formulare sintetică, şi în 1983, într‑o demonstraţie extinsă, am lansat teza coridoarelor culturale, pornind de la caracterul internaţional al extremităţilor Dunării de Jos, unde, alături de români, au vieţuit bulgari şi maghiari, sârbi şi greci, italieni, tătari şi turci. Identificând asemenea coridoare pe care au circulat, mai ales dinspre sud spre nord, idei, bunuri culturale, forme de artă, meşteri şi cărturari, am încercat să văd cum s‑au constituit, din preistorie încă, asemenea nuclee culturale, în ţinuturile răsăritene ale continentului nostru.
Cu diferite prilejuri, amintind împrejurarea că împărţirea geografică a Peninsulei Balcanice într‑o regiune apuseană, pindo‑dinarică sau adriatică, într‑una centrală, având drept axă văile Moravei şi Vardarului, între Drava, Marea Egee şi Dunăre, într‑una orientală sau pontică, între Dunăre, Munţii Rodope şi Marea Neagră, s‑a oglindit şi într‑o diviziune geopolitică în sistemul provincilor romane încă, am insistat asupra preluării moştenirii antice de neamurile sud‑slave şi turanice aici aşezate după mijlocul primului mileniu creştin, ca şi asupra faptului că spaţiul nord‑dunărean şi carpatic s‑a configurat limpede în perioada romană: Banatul, Oltenia, cu o uşoară extindere spre vestul Munteniei, făcând legătura între ţinuturile apusene şi centrale ale Peninsulei Balcanice şi Câmpia Panoniei cu prelungirea sa transilvană, pe de o parte, Dobrogea, Moldova meridională, estul Munteniei, colţul de sud‑est al Ardealului, pământurile de dincolo de Prut şi de la nordul gurilor Dunării, unind Balcanii de răsărit, Bulgaria maritimă şi Constantinopolul legat de Asia Mică, cu stepa rusească şi cu întinderile nord‑pontice, pe de alta.
Mărturisesc că nu mică mi‑a fost satisfacţia când UNESCO, acum mai bine de un deceniu, a luat în considerare ipoteza mea din tinereţe, transpunând aceste coridoare într‑un proiect cu caracter
internaţional. Acest demers al organizaţiei de la Paris se explica şi prin faptul că asemenea coridoare erau cele ce explicau unitatea unui vast şi divers spaţiu geografic şi istoric, multicultural, multiconfesional şi multireligios între Orientul asiatic şi Occidentul european.
Poziţia spaţiului extracarpatic românesc faţă de acela balcanic era, de fapt, cea care crease, din vechime încă, drumurile de migraţie, de negoţ şi de cucerire la sud şi la nord de Dunăre, tocmai prin părţile vestice ale Dunării de Jos – între Porţile de Fier şi limita orientală a Olteniei dunărene, legate prin Câmpia Banatului de bazinul Tisei, iar în jos de văile Moravei, Timocului şi Iskerului, de Craina sârbească, de Vidinul bulgar şi mai departe de ţinuturile macedonene, de Salonic şi de Marea Egee – şi prin cele răsăritene ale aceleiaşi Dunări de Jos – între gurile fluviului şi Giurgiu, cuprinse în sistemul geografic al stepei dintre Prut şi Marea Neagră, continuând cu stepa sud‑moldovenească şi dobrogeană, cu câmpia munteană, cu nord‑estul Bulgariei şi cu litoralul pontic, până în Câmpia Mariţiei, la Adrianopol şi Constantinopol, cele două centre care prelungeau pe pământ european, istoric şi cultural vorbind, lumea Asiei Mici.
Sunt schiţate, aici, coridoarele care, din preistorie până în premodernitate, s‑au manifestat într‑o permanenţă care ilustra ceea ce Fernand Braudel a numit cândva durata cea lungă a istoriei; coridoare ce nu pot fi confundate nici cu marele drum diagonal al Balcanilor, între Belgrad şi Stambul (Constantinopol), nici cu rute secundare unind Adriatica cu Bosforul, fiind unităţi culturale distincte ce înglobează ţinuturi latinofone şi grecofone, deopotrivă, separate de aşa‑numita linie Jireček, începută pe cursul Drinei şi încheiată la gurile Dunării.
Discutarea separată, din raţiuni metodologice, a celor două coridoare nu ocoleşte paralelisme de situaţie culturală, etape istorice comune, specificul naţional sau, dimpotrivă, imperial (roman, bizantin sau otoman) al fiecăruia.
Pentru coridorul oriental istoria începe cu complexul balcano‑anatolian cu ceramică pictată, continuă cu legăturile Troadei microasiatice cu civilizaţia Dunării de Jos răsăritene în vremea trecerii de la epoca bronzului la aceea a fierului, cu epocile arhaică şi clasică grecească, când Miletul şi alte poleis‑uri din Asia Mică şi Pontul stâng creau o zonă culturală ioniană.
Odată cu stăpânirea romană controlul legiunilor se făcea asupra unui vast teritoriu ce se întindea din Moldova până în Crimeea, iar crearea provinciei Moesia Inferior (86) va aduce sub autoritatea acesteia Transilvania de Sud‑Est, Muntenia şi Moldova de Jos, pentru ca în secolul al II‑lea aşa-numita Ripa Thraciae să ducă la o puternică romanizare sporită în aşa‑numita diocesis Thraciae din timpul tetrarhiei lui Diocleţian şi apoi în vremea lui Justinian până în Crimeea. În acest spaţiu aveau să apară bazilici creştine de la Callatis la Chersones, avea să se manifeste misionarismul grecofon al bisericii Capadociei active în mediul migrator germanic nord‑dunărean, vor fi prezenţi colonişti din Frigia, Bithynia şi Siria.
Privind acum spre coridorul apusean desfăşurat de‑a lungul axei de comunicaţie sud‑est europene care au fost văile Vardarului şi Moravei constatăm o relativă unitate culturală din inima Peninsulei Balcanice până în Câmpia Tisei, cu un complex cultural neolitic caracterizat printr‑o ceramică roşie, cu mişcări etnice egeene în vremea trecerii de la epoca bronzului la aceea a fierului sau cu rolul Corintului care în epoca arhaică greacă coloniza Epirul şi coasta adriatică.
Tot aici trebuie menţionat locul Macedoniei în epoca greco‑romană ca placă turnantă legând Asia Mică de Italia prin via Egnatia, ca şi Marea Egee cu Dunărea pe văile Vardarului, Drinei, Moravei, Timocului, prefigurând provincia Moesia Superior cu o lungă istorie, de care au fost legate destinele romanităţii din Oltenia, Banat, Transilvania apuseană şi sudul Ungariei.
Ajunşi la epoca unui creştinism popular păstrând reminiscenţe păgâne sau colorate de heterodoxie, constatăm pe cele două coridoare un ataşament deosebit faţă de doi sfinţi militari, Dimitrie şi Gheorghe, sigur cei mai veneraţi în evul mediu şi în evul modern al Peninsulei Balcanice.
Cel dintâi, patron al Salonicului, era prăznuit pe coridorul apusean într‑un târg al Sf. Dumitru de lângă Prilep, în lăcaşuri ce‑i purtau hramul la Sirmium, Zvečian, Szeged, găsindu‑l în toponimie
(Dimitrovci devenită Kosovska Mitrovica, Szávaszentdemeter) sau în sărbători populare precum cea de Sumedru a macedo‑românilor. Cel de‑al doilea, pe coridorul răsăritean, şi‑a avut cultul de la Bosfor până dincolo de gurile Dunării, cu hramul în biserici de la Provadia, Varna, Iambol şi Constantinopol – numit oraşul Sfântului Gheorghe –, cu un ecou folcloric în opera unor iconari de la Şumen şi Ruse.
Unitatea imperială a acestui coridor oriental supus, rând pe rând, Romei, Bizanţului şi otomanilor, s‑a manifestat în epoca primului stat bulgar din secolele VIII‑X cu capitalele de la Pliska şi Preslav, în harta negoţului genovez ce lega Caffa cu Cetatea Albă, Vicina şi Trapezunt, în castelele patriarhiei de la Cavarna şi Caliacra, în părţile tătăreşti din Dobrogea sau Basarabia ale unor conducători turanici ale căror posesiuni erau cercetate la 1368 de braşoveni.
Diversitatea şi fărâmiţarea coridorului apusean – străbătând părţi ale imperiului bizantin, ale cârmuirii Nemanizilor sârbi, ale stăpânirii Şişmanizilor din Vidin, ale regatului maghiar şi ale Basarabilor din Ţara Românească – vor înregistra aici pe maghiarii arpadieni legaţi de părţile bănăţene şi ardelene ale unor Glad şi Gelu, pe discipolii chirilo‑metodieni Clement şi Naum de la Ohrida, pe urmaşii lor de la Muntele Athos, dar şi paşalâcurile de la Timişoara şi Oradea sau lumea de neguţători şi constructori vlahi, macedoneni, tesalioţi, epiroţi activi în bicefala monarhie habsburgică.
Fără să fi fost, din unghiul geografiei sau din cel al istoriei, nici rigide şi nici etanşe, aceste coridoare culturale şi‑au vădit, nu mai puţin din epoca primei mari unificări politice din acest spaţiu care a fost, netăgăduit, aceea imperială romană, un specific propriu şi o netă configurare care va stărui cel puţin până la încheierea a ceea ce s‑ar putea numi, eventual, ciclul imperial al Sud‑Estului european, adică până către veacul al XVIII‑lea, cel de criză acută şi definitivă a Imperiului Otoman sortit unei rapide dispariţii.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
