Mihail Sadoveanu (1880‑1961) a trăit peste opt decenii de viaţă pământească pe care a umplut‑o cu creaţii scriitoriceşti de amploare. L‑am auzit în copilărie, cu vocea sa inconfundabilă, imprimată în fonoteca radiodifuziunii, pe cale de a deveni „fonoteca de aur”, interpretând Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. De fapt, nu era vorba despre o interpretare, pentru că Sadoveanu îl trăia pe Creangă prin toate fibrele fiinţei sale. Dacă ar fi fost să mi‑l imaginez pe Ion Creangă revenit printre pământeni, aceasta ar fi luat atunci chipul şi vocea lui Mihail Sadoveanu. Sadoveanu era un Creangă reîncarnat, la nivelul secolului al XX‑lea. Şocul puternic pentru mine a fost în liceu, când profesorul de Limba şi literatura română ne‑a adus un disc cu poezia Sara pe deal, citită de Mihail Sadoveanu. Spun „citită”, dar ar fi trebuit să spun „trăită”. Sadoveanu îl trăia pe Eminescu, pentru că buciumul sunând „cu jale” răsuna aievea „pe deal”, în amurg, iar „streşinele vechi” ridicau casele‑n lună, ca într‑o poveste cu feţi frumoşi.
Sadoveanu a rămas în memoria culturală a românilor drept maestrul romanului istoric. Avea darul refacerii trecutului, pe care nu doar că îl reconstruia, dar îl şi reînvia, ca printr‑un fel de tunel al timpului, în care celor privilegiaţi le era îngăduit să pătrundă. A reconstituit o lume românească din zorile sale, de pe la anii 700 până spre 1700.
Partea din urmă a perioadei de glorie închinate de Sadoveanu romanului istoric este dominată, de departe, de figura lui Ştefan cel Mare. Este vorba nu numai despre principe, ci şi despre omul medieval, despre românul providenţial, despre acele faţete care l‑au fascinat cel mai tare din întreaga noastră istorie pe scriitor. Capodopera în acest sens este, fără îndoială, romanul‑fluviu Fraţii Jderi, în care figura titanicului domn este înfăţişată prin ricoşeu, în oglindă cu familia comisului Manole Jder. Ştefan cel Mare, deşi este personajul principal, devine, prin tehnica narativă meşteşugită, însăşi esenţa cărţii, depăşind statutul unui caracter de roman în sensul clasic. Ştefan cel Mare este însăşi Ţara Moldovei de oriunde şi de oricând, sublimată pe parcursul a şase ani de istorie, dintre 1469 şi 1475. Nimeni nu a mai reuşit – cu excepţia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, în Apus de Soare – să reînvie pentru publicul larg un astfel de Ştefan, „domn cel Mare”. Moldova a avut o vreme de relativă pace, între 1457 şi 1475, înainte de marile confruntări cu turcii, începute la 10 ianuarie 1475, la Podul Înalt. Pacea aceasta aparentă şi scurtă venea după marile urgisiri ale ţării, petrecute după moartea lui Alexandru cel Bun, în urma nemerniciei fiilor şi altor câtorva urmaşi ai acestui vrednic domn. Tihna de câţiva ani a Moldovei lui Ştefan cel Mare este, însă, plină de ameninţări, deopotrivă dinspre turci, tătari, Ungaria, Polonia, comploturile boiereşti şi altele. Pe fondul acesta, o familie de vajnici boieri de ţară, în frunte cu Manole Păr Negru şi jupâneasa Ilisafta, cu feciorii lor, Nicoară (Nicodim), Damian, Simion, Cristea, Ionuţ, cu oamenii lor, veghind herghelia domnească şi păzindu‑l mai ales pe calul aproape năzdrăvan numit Catalan, apără soarta întregii Moldove, prin ei înşişi şi printr‑o reţea de oameni de bine, prezenţi aproape peste tot unde este necesar. Piaza aceasta bună reuşeşte să preîntâmpine şi să înfrângă uneltirile inamice interne şi externe, pregătind Moldova pentru marile confruntări armate ce aveau să vină dinspre turci, dinspre tătari, dinspre leşi.
Nu sunt eu chemat să scriu aici despre tehnica narativă a multiplelor planuri, despre tipologia personajelor bine alese, despre caracterele portretizate prin aceste personaje şi nici despre numele lor de basm, de fapt, de epocă – Manole, Damian, Nicoară, Alexăndrel, Ilisafta, Candachia, Nasta, Tudosia – descinse de‑a dreptul din cronici. Arta narativă a lui Sadoveanu a trezit de mult atenţia criticii literare, care a revărsat o mulţime de tomuri pe această temă. Romanele şi, cu precădere, acest roman al lui Sadoveanu au avut şi un destin pregnant în societate, în comunitate, în epoca în care au fost publicate pentru prima oară şi ulterior. Prin acest roman‑trilogie, scris la finele epocii interbelice şi terminat în 1942, într‑o Românie ameninţată de revizionism, mutilată apoi teritorial şi măcinată de război şi de dictatură, Mihail Sadoveanu a adus pe scena literară şi în opinia publică românească o vână de demnitate şi de curaj. În partea sa de viaţă controversată pe care a trăit‑o sub comunism, Sadoveanu s‑a salvat parţial de la ademenirea proletcultistă prin cărţile sale interbelice. Nu a fost deloc uşor, fiindcă scriitorul figura în chip literar nu atât ţărani, cât principi şi boieri patrioţi şi dăruiţi cu har. Or, acei ani de sovietizare a culturii noastre, din deceniul 1950‑1960, înfăţişau boierimea noastră drept „jefuitoare”, „împilatoare” şi „exploatatoare” în totalitatea ei, susţinătoare de domni veroşi, netrebnici şi laşi. Figura boierilor români nu era mai bună nici în privinţa raporturilor externe ale Ţărilor Române. Chiar şi după ce s‑a trecut peste faza rolleriană a comunismului nostru original, în care toată „lumina” trebuia să vină de la Răsărit şi în care nimic din trecutul medieval românesc nu era recuperat, în care marea istorie aparţinea eternei Rusii şi Uniunii Sovietice, receptarea lui Sadoveanu cel de demult nu a fost liniară. La un moment dat, mai ales după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României (1958) şi după o timidă relaxare, în vremea căreia câteva figuri de domni vrednici au fost recuperate, aceştia trebuiau să apară invariabil ca apărători, împreună cu poporul (ţăranii), ai „independenţei ţării”, iar boierii trebuiau înfăţişaţi, prin directivă de partid, ca invariabili „trădători”, „uneltitori”, „nevolnici”, „vânzători” incurabili de ţară şi de domni. Sadoveanu, dincolo de „plierile” sale faţă de regim, de compromisurile făcute, de colaborarea cu autorităţile, de conferinţele şi scrierile influenţate de proletcultism, rămâne un creator cu o statură intelectuală proeminentă, în primul rând, prin talentul său nativ. Fiind un demnitar al regimului, scriitorul nu a avut probleme în a‑şi republica romanele sale istorice interbelice; or, acestea nu urmau tocmai linia partidului. Evident, nu i‑a fost foarte greu nici scriitorului nostru şi nu le‑a fost imposibil nici unor critici literari acceptaţi de regim să evidenţieze unele faţete ale romanelor istorice sadoveniene care se potriveau cu ideologia oficială de‑atunci. Cu toate acestea, anumite aspecte de fond rămâneau greu de digerat de regimul comunist de‑atunci. De exemplu, în Nunta domniţei Ruxandra, apare contrastul evident între civilizaţia românească din Moldova lui Vasile Lupu, ilustratoarea Bizanţului după Bizanţ şi spiritul rudimentar al cazacilor zaporojeni. Numai că aceştia din urmă, conduşi tocmai de Bogdan Hmelniţki, au fost artizanii „unirii Ucrainei cu Rusia”, pe care ideologii comunişti o prezentau ca un fel de prolog al marii Rusii şi chiar ca nucleu al Uniunii Sovietice. Hmelniţki – cuscrul lui Vasile Lupu din roman – a încheiat în 1654 tratatul de la Pereiaslav cu Ţaratul Rusiei, fapt care avea să ducă în cele din urmă la pierderea independenţei Ucrainei în faţa Imperiului Rus. Or, acest Hmelniţki şi ai lui apar în romanul lui Sadoveanu drept forţe ale răului, sunt înfăţişaţi drept barbari, necivilizaţi, rudimentari. Mai mult, în acest roman, dar şi în celelalte, apare Moldova întreagă, cu şirul de cetăţi făcute de domnii ţării la Nistru, la Dunăre şi la Marea Neagră. Eroul român al cărţii este de la Soroca, reocupată după al Doilea Război Mondial de ruşi. Toate aceste aspecte reale şi realiste nu puteau să facă plăcere „comisarilor” şi „consilierilor” sovietici din România de după război şi nici instrumentelor lor locale. Dacă romanul cel vechi Şoimii a fost cosmetizat oarecum sub forma noului roman Nicoară Potcoavă, publicat în 1952 (considerat de critici, totuşi, ca o carte distinctă de prototipul ei din 1904), în care aparenţele sunt salvate, iar cazacii se înfăţişează bine, drept aliaţi ai dreptăţii unor moldoveni, Nunta domniţei Ruxandra a rămas în varianta ei originară, cartea nefiind agreată de autorităţile din „obsedantul deceniu”.
Cititorii autentici nu au putut să se lase amăgiţi: boierii lui Sadoveanu – cu anumite excepţii atestate în documente de epocă sau imaginate după astfel de exemple – sunt mari patrioţi, iubitori de ţară şi de neam, făcând zid împreună cu principii buni şi mari pentru apărarea ţării. Răul cel mare pentru ţară – vrea să spună Sadoveanu – nu a venit întotdeauna din trădarea boierilor, fiindcă mereu au fost mai mulţi boierii credincioşi decât cei ticăloşi şi ticăloşiţi, ci din răutatea umană în general, din pericolele externe, din soarta noastră de popor mare împărţit în ţări mici, din „pohta” stârnită în inimile unora de blagoslovirea acestui pământ cu atâtea bunuri de preţ, Sadoveanu a proiectat o imagine pe alocuri idealizată asupra Evului Mediu românesc, dar în acel ideal al său se scaldă realul. Tablourile sale despre trecut sunt verosimile, pline de farmec şi de culoare, pentru că niciun detaliu nu este uitat. În plus, limba curge „ca un fagure de miere”, încât povestea te prinde adesea în mrejele ei şi nu scapi uşor din captivarea lecturii, din atmosfera de epocă, din prezentul acelui trecut.
Mihail Sadoveanu nu a fost un sfânt, dar a fost un creator dotat cu un talent narativ ieşit din comun. Viaţa scriitorului a fost ea însăşi demnă de a fi istorie şi chiar a fost istorie. Scriitorul a trăit două războaie mondiale, a fost contemporanul războaielor balcanice (1912‑1913), a văzut Marea Unire, a gustat din plin minunea epocii interbelice, a văzut dictatura antonesciană, a fost matorul instaurării totalitarismului comunist, a fost un actor (acceptat oficial) al „obsedantului deceniu” şi s‑a stins în acelaşi an cu Lucian Blaga. S‑a născut şi a trăit o mare parte a vieţii într‑o lume rurală sau semirurală, cu oameni aşezaţi şi molcomi, fără agitaţii de prisos, în afara celor generale, suportate de lumea întreagă sau de fragmente consistente din ea. Astfel, era firesc ca tânărul Sadoveanu să adere la curente autohtoniste precum sămănătorismul, să caute „durerile înăbuşite” ale ţăranilor, să se scalde în natură, pe văi de râuri mitice şi în dumbrăvi de poveste. La fel de firesc era să se înfrupte şi din trecut, după principiul că trecutul este viaţă, viaţă trăită, adică experienţă omenească. La Sadoveanu, istoria este magistra vitae, ca la clasici. Romanul său istoric nu este simplu trecut, ci este frescă de viaţă. În acest roman se regăsesc toate mizeriile vieţii, de la sărăcie până la trădare şi de la ademenirea spre rău până la minciună, dar nu lipsesc nici virtuţile, valorile şi încrederea. Gloria vechii Moldove, cu graniţele ei naturale, cu cetăţile majestuoase de pe Nistru, adică Moldova întreagă, de dinainte de sfârtecările ei din secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, se răsfrânge într‑o lumină mirifică. Ţara apare ca fiind primejduită mereu de oameni răi şi perfizi din interior şi din afară, dar niciodată îngenunchiată iremediabil. Oameni ca Ştefan cel Mare, familia Jder sau Vitoria Lipan s‑au găsit mereu ca să salveze ţara, iar ţara i‑a cinstit prin preţuirea ei, fiindcă aceştia au proiectat‑o în nesfârşire.
Natural, de când îşi scria Sadoveanu (aproape pe nerăsuflate) primele sale romane şi până astăzi, a trecut mai bine de un secol, iar gusturile literare – câte mai există – s‑au schimbat radical. Planeta gustă astăzi alte lumi paralele recreate decât cele literare, lumi formate din „stăpâni ai inelelor”, din „supermen” sau din dinozauri reinventaţi. În plus, mereu reluatul principiu „trăieşte‑ţi clipa” (Carpe diem) alungă istoria dintre preocupările intelectuale. Sadoveanu este mai greu receptat de unii cititori „recenţi”, obişnuiţi cu post‑modernitatea, cu oniricul, cu fantasticul, cu vizualul şi cu superficialul. În plus, unii vajnici cenzori, „toboşari ai vremurilor noi”, îl acuză pe romancier de traiul lui sub comunism şi, mai ales, de colaborarea cu regimul acela, adică de fapte grave şi condamnabile, dar care nu impietează asupra scrierilor pomenite. Alţii se întreabă cât adevăr istoric este în romanul istoric sadovenian. Cu toate aceste reproşuri, formulate de multe ori cu rea-credinţă, Mihail Sadoveanu străbate deceniile şi secolele prin partea general‑valabilă a operei sale. Niciun scriitor român nu a egalat vreodată farmecul povestirii sale istorice, nici limba sa, a „vechilor cazanii”, limba sfătoasă, cronicărească şi inteligibilă totodată, nici curgerea lină a naraţiunii şi nici reconstituirea atmosferei de demult. Criticii înţelepţi nu‑i pot condamna viaţa trăită sub comunism, fiindcă nu ne alegem noi, oamenii, momentul venirii pe lume, iar „colaborarea” cu regimul nu este de competenţa judecăţii noastre, a istoricilor şi a istoricilor literari. Istoricul (literar) nu este nici inchizitor şi nici judecător al vieţii extraliterare a scriitorului, prin urmare, el nu dă sentinţe, ci reconstituie şi, eventual, emite anumite judecăţi de valoare. Oricum, condamnarea, firească până la un punct, a compromisurilor făcute de Sadoveanu cu regimul comunist nu ar trebui să prejudicieze imaginea literaturii istorice scrise de prozator înainte de „dictatura proletară”. Mai sunt şi critici care absolutizează criteriul adevărului istoric în romanul istoric şi găsesc scrierilor lui Sadoveanu felurite carenţe din acest punct de vedere. Or, criteriul adevărului istoric nu se aplică în romanul istoric, ci doar în istoriografie. Istoricul reconstituie trecutul, literatul de talent îl reconstruieşte şi îl transformă, operând cu imagini artistice. Ştefan cel Mare recreat de Sadoveanu face cât zece monografii istorice ale celor mai mari istorici, pentru că, în sufletele cititorilor şi în conştiinţa publică generală, portretul făcut de marele prozator marelui domn predomină de departe.
Mihail Sadoveanu a trăit istoria ca un intelectual, luminat de o cultură generală foarte solidă şi ca un scriitor de foarte mare talent. A trăit‑o, fără îndoială, şi ca un patriot român, pentru care istoria noastră a fost viaţa noastră. Literatul aduce trecutul în prezent şi duce prezentul în trecut cu o libertate deplină, inexistentă în cazul istoricului. Literatul are libertatea de a lua trecutul doar ca pretext, pentru a exprima ideea (ideile) directoare. De aceea, a acuza un scriitor că nu respectă adevărul istoric este lipsit de sens. Pe de altă parte, omul prezent nu este produsul unei generaţii spontane, ci este rezultatul tuturor generaţiilor care l‑au precedat. Prin urmare, omul prezent are nevoie de conştientizarea valorilor generaţiilor de dinainte, iar această conştientizare nu se împlineşte doar prin studiul istoriei la şcoală, ci şi prin multe alte mijloace şi modalităţi, între care literatura (beletristica) istorică este de prim-plan. Mărginirea omului contemporan la realităţile prezentului său înseamnă o mărginire a orizontului de cunoştinţe şi chiar de conştiinţă; or, fără conştiinţă istorică nu se poate edifica o societate. Dar, în acest efort de conştientizare a omului recent de valorile omului de demult şi ale omului în general, Sadoveanu ştie să cureţe timpul de convenţiile umane, de artificiala împărţire a timpului în trecut‑prezent‑viitor şi să atingă deplinătatea, rotunjimea, întregul. Mihail Sadoveanu invocă un Ştefan cel Mare care sfarmă frontierele timpului şi care – exact ca în Doina lui Mihai Eminescu – veghează etern asupra Moldovei şi poate pogorî oricând s‑o salveze. La fel se întâmplă cu toate personajele pozitive din romanele sadoveniene, personaje înfăţişate cu erorile şi cu păcatele lor, dar cu marea capacitate de a sluji ţara şi de a o mântui de rele. Mihail Sadoveanu a scris primele sale pagini de proză istorică atunci când doar se pregătea alcătuirea României Întregite, a văzut miracolul înfăptuirii ei, i‑a trăit dramatic frângerea din 1940 şi a fost martorul înstăpânirii peste noi a trupelor şi tancurilor ruseşti, ghidate de puterea roşie. A murit înainte de a se ivi zorile unei anumite libertăţi limitate şi controlate („dezgheţul” din anii ’60 ai secolului al XX‑lea) şi, probabil, fără certitudinea că democraţia reală şi lumea liberă de model occidental vor reveni şi peste noi. Compromisul final, făcut de Mihail Sadoveanu ca să poată trăi, studia şi scrie, nu poate macula o viaţă întreagă închinată creaţiei autentice şi nici anula lupta sa, dusă prin intermediul romanului istoric, pentru făurirea unei conştiinţe româneşti curate şi chiar a unei Românii fericite, cum fusese Moldova („a doua libertate românească”, după expresia altui mare moldovean, Nicolae Iorga) în momentele sale de glorie. Pentru scrisul lui Sadoveanu, istoria a fost un pretext, dar miezul acestui pretext a devenit însuşi nucleul genetic al literaturii sale.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
