Dispoziţie Faulkner
Ploua monoton şi ambiguu,
Ca şi cum ploaia nu era hotărâtă
Dacă trebuie să se mai scurgă pe chipuri
Sau să se adăpostească ea însăşi de ploaie.
Caddy mirosea a ploaie.
Ploua ca şi cum pentru tot
Ce s‑ar mai fi putut spune
Era necesară această apă slinoasă şi tulbure.
Ca şi cum gestul balerinei de a‑şi începe dansul
Era însăşi ploaia.
Ca şi cum gestul pictorului de a‑şi începe tabloul
Era însăşi ploaia.
Caddy mirosea a ploaie.
Mi s‑a făcut urât şi frică
Şi am început să colind străzile
Cu paşi echivoci de felină,
Care nu ştie încotro merge şi de ce,
Dar care nici nu se întreabă
Pentru a nu‑şi tulbura iluzia certitudinii.
Caddy mirosea a ploaie.
La fiecare colţ de stradă întâlneam
Acelaşi domn înalt, foarte înalt,
Iraţional de înalt, îmbrăcat în alb,
Cu cearcăne foarte adânci,
Cu braţe lungi à la Paganini.
Târându‑şi haina după el.
Caddy mirosea a ploaie.
Mă simţeam aiurită de această imposibilă,
Sferică întâlnire,
Dar limitele realităţii începuseră să se dilate mult,
Ploaia îmi mângâia tâmplele
Într‑un mod insidios, viclean, exasperant,
Aproape că‑mi venea să urlu
De atâta perfidie.
Caddy mirosea a ploaie.
Străzile întortocheate nu duceau nicăieri,
Domnul înalt, deosebit de înalt
Trecea la fel de neliniştitor,
Avea ceva dezastruos în priviri
Şi în umbra lui prelungită în sine,
Întâlnirea sferică, obsedantă
Făcea parte dintr‑un ritual al deznădejdii,
Îmi venea să urlu
În adevăratul înţeles al cuvântului şi
Caddy mirosea a ploaie.
Bucurie
Capetele voastre diforme, ca la o coridă a spaimei,
Izbindu‑se de mine.
Râsul îmbracă o haină desuetă. Râsul îmi creşte
direct din carne.
Aproape că nu‑l mai pot numi
Fără să‑mi fie ruşine.
Mâna îţi tremură, ochiul absoarbe noaptea,
Tâmpla‑i a celui ce, prin mine, a refuzat să fie.
Iau forma numelui tău. Iau forma numelui
absenţei tale.
Cum voi plăti, Doamne, atâta bucurie?
Nor (I)
Regele se retrage discret.
E bolnav şi poate va muri.
Când vin sărbătorile,
El bate cuiul
În mâna care a ţinut sceptrul.
Nor (II)
Acolo unde eşti,
Apare întotdeauna o cruce.
Frumoasă, albă,
Aproape vie, cerşindu‑ţi sufletul.
Nor (III)
Ca şi cum nu ar fi vorba despre tine,
Mâna ta apasă creştetul tău.
De fiecare dată, la apusul soarelui,
Degetele‑ţi pătrund în craniu
Şi scot coroana regelui.
Recviem
Tot ce‑am putut iubi s‑a întors împotriva mea.
Toate cuvintele mele sunt surde.
Toate iubirile mele sunt false.
Nu cred în nimeni.
Nu urăsc pe nimeni.
Sunt singură ca un arbore
Ce‑şi agaţă crengile de stele.
Dar mare‑i neputinţa, iată‑l
Cum tremură pe‑a nopţii dungă
Nici ţipătul nu‑l mai întrece,
Nici soarele nu‑l mai ajungă
Dacă ai întinde acum mâna spre mine, aş ţipa.
Pentru că nu mai cred în forţa ta de mişcare.
În posibilitatea de a te rupe de tine,
De a parcurge distanţa.
De a te apropia.
Centimetru după centimetru.
Strălucire după strălucire.
Brusc înţeleg lupta Sinelui
Precum lupta soldaţilor de lemn
Frumos coloraţi şi conduşi de generali cu mănuşă.
Cine va învinge? Cine va fi învins?
De ce întotdeauna, cu cât războiul e mai sângeros,
Cu atât învinsul seamănă mai mult cu învingătorul?
Realul, da.
Să plângem pentru partea plauzibilă a realului.
S‑o aşteptăm.
Realul e dincolo de ceea ce văd.
Dincolo de ceea ce gândesc.
O, toate rugile mele demente,
Toate închipuirile,
Dorul de tine,
Frica de moarte,
Râsul nefiresc…
Brusc înţeleg că ai un ochi de sticlă.
De aici ciudăţenia privirilor tale,
Mult prea adânci.
De aici sfâşierea voinţei,
Cum numai sticla poate să sfâşie sticla.
Şi clipa în care ochiul tău viu îmi spune
Pleacă!
Dar mare‑i neputinţa, iată‑l
Cum tremură pe‑a nopţii dungă
Nici ţipătul nu‑l mai întrece,
Nici soarele nu‑l mai ajungă
Să ascultăm cântătorii. A venit dimineaţa.
Nicicând nu am simţit mai dureros ca acum
Fiecare centimetru de spaţiu.
Oricât de puţin am merita‑o, dimineaţa se‑ntoarce.
Realul, da.
Şi acest drum absurd abia atunci când
Nu‑l străbate nimeni.
Înviere
Nu fă mişcări bruşte şi vei învia.
Nu asculta plânsul morţilor şi vei crede.
Geniul strâmb s‑a urcat în Templul Soarelui.
Ah, monstru fraged,
Calea e liberă!
Templul Soarelui e verde!
Geniul strâmb e verde!
Sufletul tău bate în poarta trupului tău.
Deschide‑i încet, străluminat de moarte.
Hipolit se roagă
Precum Iona mă rog,
Înrăit cu măsură,
Bucuros fără speranţă
Şi căutând înlăuntrul dispreţului,
Gloria.
Precum Iona.
Înălţa‑se‑vor umilitele oase.
Burta peştelui dominatoare
Va creşte ca Împărăţia.
Iona îşi va lepăda veşmintele
Sub solzii metalici
Şi calea cea mare se va deschide.
Iona, Iona,
Iona, Iona,
Trupul tău ca o ghiulea
Striveşte faţa lumii.
Iona, Iona,
Precum Iona mă rog,
Despovărat şi glorios
Şi singur.
Lumea peştilor
În interiorul lucrului se află osul lucrului.
În interiorul osului – un alt os,
Schelet de peşte auriu.
E lumea peştilor!
Peştoaicele au harul lor:
Fixează cremenea, şi cremenea învie;
Locul devine transparent şi aerul dispare.
Trupuri extatice reflectă strălucirea.
Câştigă litere,
Se petrec prin lumine.
Râd, cântă, îşi sfâşie carnea,
Se resemnează.
Dar toate acestea nu înseamnă nimic
În absenţa Împăratului!
Doamne, Tu ai branhii!
Din antologia de poeme Ani de piatră, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2021
■ Poet, traducător, publicist
Carmelia Leonte
