Extazul contemplativ
Excelentul volum de eseuri al poetei Aura Christi, intitulat Veşnica întoarcere, sintetizează, filigranat, arta poetică profundă a unuia dintre scriitorii de marcă ai României de azi, aureolată şi prin publicarea, lună de lună, în revista Contemporanul. Ideea europeană. Sunt de părere că Aura Christi are o vocaţie autentică de scriitor responsabil, sensibil la valorile perene ale culturii naţionale, calitate pe care volumul de acum o reflectă cu asupra de măsură. În plus, Aura Christi a dobândit, de‑a lungul anilor, o solidă notorietate internaţională, câteva dintre textele volumului fiind scrise în urma revelaţiilor avute cu prilejul unor participări la simpozioane şi festivaluri literare din străinătate. E un volum dens sub aspect ideatic, echilibrat şi foarte frumos scris, care va trezi, cu siguranţă, atenţia cititorilor şi a criticii literare, cu atât mai mult cu cât, elaborat în timpul pandemiei fiind, detaliază pilduitor şi voinţa unui scriitor reprezentativ de a exorciza teama prin actul de a scrie zilnic literatură.
Îngăduiţi‑mi, în continuare, să detaliez câteva aspecte legate de substanţa volumului.
În siajul unui titlu de rezonanţă nietzscheană, Veşnica întoarcere, Aura Christi grupează o suită impresionantă de eseuri, unele deja publicate mai ales în paginile revistei Contemporanul. Ideea europeană, altele inedite, ordonate sistematic de obsesiva redobândire a sinelui (în termeni kierkegaardieni), de excavare a palierelor fiinţei într‑un discurs interdisciplinar, suplu şi erudit, cu o armătură referenţială majoră şi cu o structură conceptuală personală şi personalizată. Coagulate pe fondul solitudinii pandemice, textele ancorează într‑o biografie asumată destinal şi reluată secvenţial, strâns legată de valori naţionale, fondatoare, autentic trăite şi de valori culturale universale, tranzitiv încorporate în textura unui volum guvernat sensibil de o constantă căutare a miraculosului, a afirmării vieţii şi a extazului contemplativ.
Prima secţiune a cărţii, intitulată simbolic Argonauţii subteranei, se deschide cu o meditaţie curajoasă asupra efectelor introspective ale pandemiei, autoarea apreciind „că se cuvine să fim recunoscători acestor vremuri stranii şi dramatice, în care suntem puşi în situaţia de a privi – nietzschean vorbind – în abisuri: în abisurile proprii şi în abisurile lumii, în egală măsură” (din eseul A privi în abis). Altfel spus, limitarea interacţiunilor sociale din vremea pandemiei transformă exerciţiile spirituale într‑o habitudine deloc străină solitarilor din toate timpurile. Pentru Aura Christi, componenta fundamentală a acestor exerciţii rămâne poezia, eficace mijloc de apropiere de propriul suflet şi de spiritul timpului, în raport cu care ea acţionează pedagogic şi soteriologic. Retrospectiv, în avanscena izolării ultimilor aproape doi ani, poezia i se revelează autoarei ca fiind un fabulos mediu de comuniune spirituală, de magie participativă, impecabil ilustrată de evocarea experienţei din cadrul Săptămânii Internaţionale de Poezie şi Artă Fluviul Miluo din China şi de portretul rafinat închinat poetului Qu Yuan.
O altă experienţă culturală profundă se configurează în textul consecutiv, Laudă turnului de fildeş, provocatoare perspectivă asupra memoriei senzorial‑spirituale, generată de contemplarea creaţiilor Renaşterii italiene şi consolidată autoscopic de valorizarea poeziei, în care Aura Christi vede „o artă între arte […], a cărei menire aici, acum, în secolul XXI, […], e să reumanizeze omul, întorcându‑l cu faţa spre frumuseţe şi, în primul rând, spre suflet. Spre propriul suflet”. Discutând raportul scriitorului cu lumea în timpul pandemiei, autoarea constată faptul că, ideal vorbind, restricţiile impuse de această criză globală au transformat casele oamenilor în ceva asemănător unui „turn de fildeş”, în perimetrul căruia sunt redescoperite adevărate valori, de la familie la cultură.
Exploatând geografia simbolică a ferestrei, Patria mea, o fereastră… se profilează metatextual, în vreme ce alte două eseuri, Între a scrie şi a înţelege, respectiv, A citi – a scrie, conturează un portret intim al scriitoarei Aura Christi, realizat în tonalităţi aproape lirice şi concentrat asupra valenţelor scrisului, strâns legat de înţelegere în cel dintâi text („De când mă ştiu leg noţiunea de a scrie de cea de a înţelege şi eşuez mai de fiecare dată în savanta simbolistică a cepei”) şi supus unui seducător tratament mitologizant în dilema personală discutată în cel de al doilea („De când mă ştiu, ezit să aleg între a citi şi a scrie”).
Dominat de conceptualizări şi variabile nuanţat autoportretistice, volumul conţine şi câteva portrete notabile, unul dintre ele (Călugăriţa din Amherst) fiind consacrat poetei Emily Dickinson. Realizat la intersecţia receptării accentuat autobiografice cu studiul monografic, acest portret inaugurează o serie de texte (Poezia – respiraţie a îngerilor, Poezia: exil, patrie sau destin?) dedicate unui regim liric personal şi personalizat, marcate de o disponibilitate dialogică aparte, manifestată printr‑un instrumentar bibliografic impresionant (Goethe, Eminescu, Marina Ţvetaieva, Rainer Maria Rilke, Dmitri Merejkovski, Georg Trakl), selectat şi filtrat sensibil de poeta Aura Christi.
Obsesie mai veche a autoarei, noţiunea de acasă revine şi în paginile acestui volum. Interogată biografic, noţiunea dezvăluie o perpetuă căutare identitară, în care se aglutinează datele istoriei politice, detaliile genealogice şi evenimentele vieţii private, ele fiind concentrate într‑o concluzie tranşant formulată: „Am scris şi altă dată, cu tristeţe, cu amărăciune, că pentru mine acasă este echivalentul exilului. Da, acasă înseamnă exil”.
„Este limpede faptul că fac parte din categoria oamenilor cu mai multe patrii – constată Aura Christi. – Patria mea este Imperiul Austro‑Maghiar, unde s‑au născut şi au trăit o parte din strămoşii Tatălui meu, Semion; patria mea este Macedonia – locul naşterii unei părţi a strămoşilor mei dinspre Mama; patria mea este România Mare, unde s‑au născut părinţii părinţilor mei; patria mea este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, unde m‑am născut, am copilărit şi mi‑am trăit prima tinereţe. […] Acum, ţara mea – fracturată de istorie în două părţi: Republica Moldova şi România – este hotarul Europei.” Însă pentru Aura Christi adevărata identitate (şi, implicit, adevăratul loc, adevăratul „acasă”) se conturează întotdeauna în sfera poeziei, realitate constant reiterată în paginile Veşnicei întoarceri.
Conştientă de faptul că problematica identitară guvernează şi apartenenţa la literatura română a unei scriitoare care s‑a născut în Republica Moldova şi a studiat la Chişinău, Aura Christi îşi asumă, în Din infern, cu dragoste, şi identitatea de „fruct exotic – sau probabil că bizar – al literaturii ruse”, condiţionată de o genealogie investigată cu tandreţe şi marcată de apartenenţa la „o generaţie considerată pierdută”, „generaţia în blugi”, crescută într‑un marasm social, dar animată de dorinţa unui destin unic. Evocarea scenei socio‑politice şi culturale din anii de formare ilustrează, pe de o parte, dramatismul vremurilor, mai ales graţie unor evenimente tragice petrecute în proximitatea autoarei (precum sinuciderea unui elev din clasele superioare), şi, pe de altă parte, caracterul subteran al adevăratei culturi din timpul comunismului (subliniat şi de Nicolae Balotă). Analiza îi surprinde mai ales pe Iosif Brodski şi pe Anna Ahmatova, din a cărei creaţie Aura Christi a tradus şaizeci de poeme, unul dintre ele, Multora, fiind reluat şi aici.
Arta portretistică a scriitoarei se concentrează cu predilecţie pe portretizările părinţilor ei, fragmentare şi succinte uneori, extensive şi încorporate în scene de viaţă creionate cu instinct dramatic alteori. Text amplu, Clopotul de sticlă se deschide cu portretul dinamic al lui Semion, tatăl Aurei Christi, desfăşurat pe o gamă ce porneşte de la genealogie şi sfârşeşte în întâmplări semnificative pentru destinul de mai târziu al autoarei. Simetric, textul se închide prin rememorarea naşterii secunde a autoarei în perimetrul literaturii române – de la adoptarea numelui literar propus de Cezar Ivănescu la întâlnirea fastă cu Nicolae Breban (subiectul unui excelent portret în Imperialul Breban) şi cu revista Contemporanul.
Amestec de exerciţiu anamnetic şi reflexivitate rafinată, un text precum Trepte spre cer decantează raporturile dintre timp şi memorie, apelând la un impresionant arsenal filosofic şi la o minuţioasă decupare a secvenţelor autobiografice cu ecou spiritual accentuat. Pe un registru similar prinde contur portretul lui homo sovieticus din Lumea ca infern, lumea ca eden primitiv, eseu al cărui eşafodaj conceptual este dominat de gândirea lui Friedrich Nietzsche. Gândirea nietzscheană ocupă şi prim‑planul eseului Subterana unui profet disperat şi se converteşte într‑o referinţă constantă în acest volum, dublat sistematic de o altă figură emblematică pentru creaţia şi sistemul de valori ale Aurei Christi, Dostoievski, invocat sistematic în texte precum Legenda – un organism viu, Cuşca ideală, Laudă suferinţei, Subterana mea şi Argonauţii subteranei. Eleganta arheologie a discursului punctează dificultatea traducerii termenului podpolinâi, provenit, după cum se ştie, din titlul uneia dintre scrierile de tinereţe ale lui F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, şi dezvoltă o avizată schiţă de portret a subteraniştilor dostoievskieni.
În discursul Aurei Christi, marea literatură a lumii reprezintă un necesar sistem de coordonate, abil instrumentat în demonstraţii erudite, menite să apropie fiinţa de propria sa esenţă, cum este cazul eseului Archaeus – realitatea realităţilor, construit pe un pivot jungian şi traversat de consideraţiile lui Unamuno sau de universul creat de Tolstoi şi Proust. Pe un tipar similar se dezvoltă şi relaţia dintre frig şi sublim din Sinonimele frigului, demonstraţie elegantă ce încorporează versuri baudelairiene, meditaţiile emblematice ale prinţului Mîşkin, alături de reacţiile autoarei la frumuseţea unor mari oraşe – Paris, Moscova, Sankt‑Petersburg sau Roma.
„Am început să scriu în dorinţa de a mă exprima şi de a da glas epocii mele: una dintre cele mai sângeroase din istoria omenirii” – mărturiseşte Aura Christi în Lumea ca poveste. Iar dacă, pentru ea, scrisul reprezintă o indiscutabilă dovadă a viului, a existenţei fiinţei, poezia se profilează ca „un instrument de prospectare a adâncurilor fiinţei, de mişcare progresivă şi, totodată, de cunoaştere” (Forţa poeziei). Eseurile sofisticate, aforismele, versurile şi notaţiile grupate în partea secundă a volumului, intitulată Cartografii, precum şi substanţialele interviuri acordate de Aura Christi în ultimii doi ani, reproduse în Témoignages, secţiunea finală a cărţii, reuşesc să configureze o radiografie dinamică a unei arte poetice rafinate, cu multiple ramificaţii culturale şi decantări experienţiale.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu