Nicidecum paradoxal sau ciudat, structura destinului post-mortem a lui Adrian Marino a fost stabilită de el însuşi, atunci când s‑a decis să dea publicităţii după moarte volumul de memorii, Viaţa unui om singur, apărut la Editura Polirom la începutul anului 2010, în februarie. În cazul lui Marino, anii de după moarte erau chemaţi să decidă între om şi operă, sau, măcar, să facă în aşa fel, încât această alternativă să fie cât de cât tranşată. Nu e un secret pentru nimeni că opera savantului – uriaşă, comprehensivă, sistematic lucrată într‑un spirit cosmopolit, care nu ţinea cont de „complexele” provinciale ale culturii române – n‑a fost niciodată asimilată organic de literatura română, reflexul de respingere funcţionând şi azi, chiar dacă virulenţa lui a fost între timp estompată de anii care s‑au scurs şi de sinuozităţile conceptuale sincronizante ale literaturii române de după 1989. Pe de altă parte, omul – egocentric, certăreţ, dificil şi parţializant în multe dintre opţiunile sale – a lăsat în urmă o sumedenie de resentimente şi supărări, fiind previzibil faptul că atunci când „mitraliorul” nu va mai putea riposta, adversarii săi ascunşi în tranşee vor scoate imediat capul, negându‑i preopinentului opera şi minimalizându‑i valoarea.
Încă din primele zile de după apariţia Vieţii unui om singur, s‑au făcut auzite voci care au afirmat că omul Marino reprezintă „cel dintâi duşman” al impunerii restitutive a operei sale. Soluţia subminării eroului prin apelul la armele pe care el însuşi le furnizase a părut a fi, la momentul respectiv, cea mai la îndemână şi instrumentarea ei mediatică – nici măcar ingenioasă – ne‑a dus la impasul pe care‑l înregistrăm acum, acela de a se vorbi mai mult despre omul Marino decât despre opera copleşitoare pe care a lăsat‑o în urmă. Tot omul Marino a fost şi acela care a introdus în spaţiul public a doua distorsiune, atunci când a insistat pe toate căile – inclusiv prin intermediul unor cărţi de autoresemantizare – că el a fost dintotdeauna mai mult ideolog decât literat, opera de până în 1990 trebuind, şi ea, receptată în cheie disimulat ideologică. În consecinţă, în spaţiul public şi exegetic s‑au privilegiat două valori – biograficul „secret” şi opera „dedublată”, citită în cheie politică –, prin intermediul cărora exacerbările legate de omul Marino au împins în plan secund morfologia şi sintaxa operei, întârziindu‑i asimilarea critică şi integrarea în diacronia culturii şi literaturii române.
Întrucât nici o nedreptate nu vine singură, cele câteva – puţine… – exegeze apărute după moarte, cum sunt Adrian Marino, vârstele devenirii de Simona Maria Pop (2010), Un călător în
universul cărţilor de Elena Mândrilă Negoiţă (2013) şi Introducere în opera lui Adrian Marino (teză de doctorat, 2014, de Cristina Andriuţă), care li s‑au adăugat cărţilor anterioare scrise de Constantin M. Popa (1993, respectiv 2001) sau Adrian Dinu Rachieru (în 2002) au avut parte de o receptare pe nedrept surdinizată, cu excepţia parţială a lucrării S.M. Pop, care se ocupă de dosarul de la Securitate şi de la Serviciul de Informaţii Externe. În consecinţă, odată cu reintegrarea operei lui Adrian Marino, care nu cred că se va produce în viitorii 10‑15 ani, vom fi obligaţi să recuperăm şi piese esenţiale de exegeză, pe care nu le‑am citit atunci când trebuia. Va fi nevoie, probabil, şi de o modificare tectonică de perspectivă, fiindcă e vorba de un autor care a împins disciplina hermeneuticii literare şi a „heterotipizării” literaturii până spre Michel Foucault sau chiar mai departe, în condiţiile în care unele tipologii autohtone „canonice” extrapolează „concepte” preluate de la… Thibaudet. Motivele circumstanţiale ale marginalizării lui Adrian Marino merită să fie măcar regândite, fiindcă miza declasării literatului clujean e mult mai profundă decât aceea pe care ne‑ar indica‑o animozităţile biografice sau disensiunile permanentizate într‑o viaţă literară dominată de exclusivismul axiologic al criteriului estetic.
Momentul critic al posterităţii prime a lui Marino l‑a reprezentat publicarea de Editura Polirom a volumului de memorii Viaţa unui om singur, în 2010, care a trezit supărări virulente, anticipate şi premeditate de autorul cărţii, care a precizat în repetate rânduri în ultimii ani ai vieţii sale că scrie un text virtual incendiar, făcut să fie tipărit şi citit postum. Structural, ne aflam atunci într‑un moment de cotitură, intuit ulterior de sagacele Adrian Dinu Rachieru („Revanşa lui Marino”. Noul val critic şi nostalgia esteticului I, Observator Cultural, nr. 834/ 5 august 2016), care a sugerat că emergenţa aşa‑zisei ideocritici promovate de „neomarxiştii” generaţiilor mai tinere ar putea fi favorabilă operei lui Adrian Marino, întrucât „modelul” de sistemicitate şi voinţa de a citi literatura din perspectiva ideilor literare, adică a gnoseologiei intrinsece esteticului, i‑ar putea determina pe tineri să‑i recitească opera, în loc de a construi ei înşişi strategii intelectuale deja elaborate de criticul clujean. În mod ciudat, dar semnificativ din toate punctele de vedere, intuiţia potrivit căreia „posteritatea” esteto‑centrismului foiletonistic promovat de Nicolae Manolescu ar putea‑o reprezenta recrudescenţa lui Marino a avut‑o… Nicolae Manolescu însuşi, în a doua ediţie a Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură (Editura Cartea Românească, 2020), unde autorul a scris, luat de un vertij colorat totuşi în derizoriu, că reprezentanţii criticii douămiiste şi‑ar putea găsi un „portdrapel” în Marino, „dacă l‑ar citi”.
Din cea dintâi ediţie a Istoriei critice… (2008) Adrian Marino este omis cu premeditare, ceea ce i s‑a reproşat pe bună dreptate autorului, care a furnizat şi o explicaţie halucinantă pentru gestul său, atunci când a declarat revistei Mozaic din Craiova (nr. 2/ 2009) că s‑a văzut nevoit să recurgă la omisiune deoarece Marino „n‑a avut nici o idee personală” (!!) de‑a lungul întregii sale vieţi. Reabilitarea de „după perioada de carantină” (I. Simuţ: O istorie prea mare pentru o literatură atât de mică, Observator Cultural, nr. 1061/ 13 mai 2021) se produce, cum spuneam, în ediţia a doua, însă în perimetrul vechii reticenţe pe care criticii foiletonişti au cultivat‑o pentru confratele lor mult mai bine poziţionat, inclusiv internaţional, decât ei. Aici, într‑un articol pe ansamblu declasant, dezamăgitor, autorul recunoaşte meritele cărţii de debut întârziat din 1966, Viaţa lui Al. Macedonski („o biografie de tip călinescian”), dar spune că tot ce a urmat a fost o rătăcire scientistă sterilă.
E totuşi greu de crezut că într‑un medalion atât de parcimonios, în care autorul ignoră cam 95% din opera celui despre care scrie, pot fi strecurate aşa de multe nedreptăţi. N. Manolescu schiţează istoria politică a despărţirii lui Marino de G. Călinescu, al cărui asistent a fost, îl poziţionează pe teoreticianul clujean sub nivelul lui Al. Piru (!!!) în privinţa informaţiilor culturale şi literare vehiculate, lectura, inadecvată, fiind influenţată de Roland Barthes (citat explicit), ceea ce explică privilegierea de N. Manolescu a „conceptelor” de plăcere şi farmec pentru judecarea valorii unor volume sau idei. Pe scurt, este vorba de faptul că Viaţa lui Al. Macedonski a avut „farmec”, tot restul fiind o alunecare ineluctabilă înspre un scientism arid şi lipsit de miză: „Cărţile lui savante nu mai sunt citite cu plăcere şi, uneori, nici cu mare folos”. Rezumatul e făcut sec, sugerându‑se erori elementare de logică: „Spiritul critic e definit ca simţ critic, care, la rândul lui, e definit ca spirit critic. Asta, pe scurt”.
Verdictul e echivalent cu a spune că Adrian Marino a trăit şi a scris degeaba şi a cam pierdut timpul, automistificându‑se de‑a lungul întregii sale vieţi. Nici un rând despre cartea dedicată lui M. Eliade, publicată la Gallimard, despre Premiul Herder sau despre Cahiers roumains d’études litteraires (publicate începând din 1973), sau despre cele şase volume ale Biografiei ideii de literatură! Scriind strepezit, N. Manolescu nu face decât să confirme faptul că foiletoniştii i‑au purtat dintotdeauna sâmbetele lui Marino, răzbunându‑se amarnic ori de câte ori li se oferea prilejul, fiindcă nu e nici o diferenţă între perfidiile bine controlate ale lui N. Manolescu şi apelativele sarcastice de „Marinache” pe care i le administrează „rivalului” clujean Mircea Zaciu (în cele două volume recente, 5 şi 6, ale Jurnalului, publicate de Mircea Petean la Editura Limes) sau mai vechile imprecaţii ale lui Alex Ştefănescu, tipărite în nr. 16/ 1980 al României literare: „fanfaronadă scientistă”; „o formă de sinceritate inabilă, un donquijotism al erudiţiei şi conştiinciozităţii”.
M‑am întrebat în repetate rânduri care ar fi fost percepţia internaţională a vieţii literare de până în 1990 dacă am fi „exportat” către Vest nu beletristică inactuală, chinuită sau poezele intimiste, ci idei şi sisteme critice. Abia oamenii de calibrul lui Matei Călinescu vor izbuti s‑o facă, însă de dincolo, nu de acasă, unde fiertul în suc propriu pare să fi rămas regula de bază. În treacăt fie spus, e de menţionat şi faptul că au dreptate cei care spun că Marino împărtăşeşte cu unii optzecişti şi cu criticii ulteriori şi o altă atitudine mentală de bază, şi anume obsesia de a gândi axiologia literaturii române în termenii valorilor occidentale, context în care multe dintre valorile pe care foiletoniştii le‑au supralicitat din 1965 încoace se relativizează.
În volumul al II‑lea al Istoriei literaturii române de pe azi pe mâine (Editura Semne, 2009, pp. 1078‑1089), Marian Popa e mai generos decât N. Manolescu, dar nici el nu excelează, structura textului fiind ocupată, în prima jumătate a sa, de consideraţii privind cartea de debut, cu citarea obligatorie a lui G. Călinescu. Criticul reţine, referitor la subiectul analizei sale, „megalomania defensivă”, respectiv „irascibilitatatea şi suspiciunea unice în contextul literar contemporan”, se opreşte mai pe larg la cotitura în direcţie teoretizantă marcată de publicarea Operei lui Alexandru Macedonski, în 1967, la douăzeci de ani de la scrierea Vieţii…, însă, pe aceeaşi linie de empatie selectivă cu N. Manolescu, operele teoretice nu‑l mulţumesc („Marino dovedeşte că e posibilă analiza ideii de literatură fără apel la literatura concretă”), deşi se fereşte să le expedieze preţ de câteva rânduri strepezite. Pare bizară, totuşi, amprenta marxizantă a judecăţii, marcată de diferenţierea ierarhică dintre structură şi suprastructură, ca şi trecerea grăbită peste Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980) pentru a se ajunge la volumele de călătorie. Nici un rând despre comparatist sau despre volumele publicate în Franţa. Concesiv, M. Popa sfârşeşte totuşi prin a‑i concede lui Marino un crâmpei de profesionalitate (!!), atunci când precizează că „majoritatea noilor gânditori în de‑ale esteticii şi teoriei literare [care vor urma cronologic] sunt însă şi mai lipsiţi de profesionalitate”…
Faptul că publicarea Vieţii unui om singur a blocat asimilarea operei lui Adrian Marino prin exacerbarea controverselor legate de om a fost demonstrat cu prisosinţă de campania de denigrare, iniţiată, la sugestia primă a lui Mircea Dinescu, de ziarul Evenimentul zilei, prin intermediul Mirelei Corlăţan, care a publicat un serial „incendiar”, începând cu data de 30 aprilie 2010, despre dosarul de Securitate al lui Marino, descoperit în Arhivele CNSAS, potrivit căruia „sursa” Bratosin (sau Brătescu) ar fi fost instrumentată de SIE (Serviciul de Informaţii Externe) în direcţia spionării Monicăi Lovinescu, a lui Mircea Carp şi a biroului parizian al Europei Libere, „stafida de pe tort” reprezentând‑o „influenţarea” lui Mircea Eliade, fie pentru a reveni în ţară, fie pentru a face unele „servicii”. Scandalul prilejuit de scoaterea la iveală a dosarului CNSAS din februarie 2010 a fost paroxistic, oferindu‑le satisfacţii vicioase adversarilor şi lăsându‑i pe adepţi în descumpănire, deşi reacţia presei care a rămas cu capul pe umeri a fost demnă şi pilduitoare. De pildă, în nr. 523/ 28 mai 2010, revista Observator Cultural a publicat un judicios grupaj de opinii, intitulat Vom scrie altfel despre Adrian Marino?, la care au participat, între alţii, Liviu Antonesei, Paul Cernat, Şerban Axinte, Bedros Horasangian, Bogdan Alex Stănescu, Ovidiu Pecican sau Antonio Patraş. Unii s‑au delimitat, alţii au rămas sceptici, aceasta fiind situaţia şi în momentul de faţă.
Campania de denigrare a fost ulterior demontată exemplar, cu „documentele pe masă”, de Gabriel Andreescu (v. Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, 2013), însă, răul odată făcut, l‑a stigmatizat pe veci pe Adrian Marino, sentinţa fiind sintetizată de Vladimir Tismăneanu, în Revista 22, nr. din 13 iulie 2010 (Un intelectual erudit, chinuit şi agent de influenţă): „Adrian Marino a fost un spirit antitotalitar, iar această dimensiune a biografiei sale trebuie recunoscută cum se cuvine. A fost în egală măsură un mizantrop, un om plin de idiosincrazii, exasperat nu doar de impostură, dar şi de gloria, adeseori binemeritată, a altor intelectuali. Nu‑şi putea domina ispita de a fi ranchiunos. Se pretindea «au‑dessus de la mêlée», dar suferea de mistuitoare invidii (exemplele abundă). […] Severitatea lui Adrian Marino era una selectivă. Ca şi indignările sale: justificate de multe ori, buimăcitoare la fel de frecvent. Îşi raţionaliza frustrările cu dialectică abilitate”.
Aş reveni, preţ de câteva secunde, la titlul intervenţiei lui V. Tismăneanu, în care termenul de chinuit pare, totuşi, lipsit de acoperire, fiind folosit impropriu dacă îl judecăm din perspectiva unui om care l‑a cunoscut pe Marino şi căruia i s‑a oferit şansa de a‑l „observa” pe îndelete. Sunt mulţi intelectuali care au scris că Marino avea „demoni lăuntrici”, pe care‑i exorciza prin egocentrism, agresivitate şi megalomanie. Personal, nu cred că era, totuşi, dominat de fluctuaţii lăuntrice, dintr‑un motiv care merită, probabil, să fie pus în discuţie, fiindcă ne aflăm în faţa unei structuri disciplinate, de tip anahoretic, dar nu înnăscute, ci învăţate prin disciplinare de sine. Nu fac, aşadar, decât să relev un fenomen pe care l‑am cunoscut foarte bine, urmând ca eventualele intervenţii să îl confirme sau să îl infirme.
În închisoare şi, ulterior, în anii domiciliului forţat din Bărăgan, Adrian Marino s‑a concentrat compulsiv pe aneantizarea propriei sale interiorităţi. A învăţat, sistematic, să o controleze şi chiar să
o aneantizeze, fiind conştient că, dacă n‑o face, va reveni „la viaţă” în ipostaza captivului etern, a celui posedat de energii negative (furie, resentiment, impulsul răzbunării). Lupta cu subconştientul a fost echivalentă la Marino cu lupta pentru propria sa eliberare, produsă cu mult înainte de revenirea din 1963 la Cluj. A izbutit, cred, s‑o câştige printr‑o serie de mutări de accent cu caracter autodisciplinar, similare celor la care recurg cei obişnuiţi cu claustrul. Pentru a da un exemplu: am întâlnit, în viaţa mea, câţiva oameni foarte puternici, care şi‑au spus că, pentru a se autodefini, unele valori obişnuite ale vieţii nu le sunt de nici un folos. În consecinţă, le‑au „pus deoparte”. Nu le‑au negat existenţa, nu au contestat dreptul celorlalţi de a cădea în mrejele lor, ci, pur şi simplu, s‑au raportat la ele ca la valori de care te poţi dispensa. Baza intelectuală a procesului o reprezintă demitizarea. O anumită funcţie te poate domina atât timp cât îi conferi o potenţă mitică, însă te disociezi de ea din clipa în care îi retragi portanţa magică, receptând‑o doar ca pe o valoare de schimb sau culturală, echivalentă cu oricare alta.
Inutil de spus că numai spiritele hiperlucide, extrem de disciplinate – şi Marino a fost un asemenea spirit! – pot recurge la o asemenea „dizlocare”. În mod incontestabil, structurile adversative au jucat un rol major de‑a lungul întregii sale vieţi, însă nu erau „demoni lăuntrici”, ci valori disociative, de organizare existenţială. Olivier Todd a dat un asemenea exemplu în cazul lui Sartre, care „a pus deoparte” atracţia pentru „clorofilă”, adică pentru natură. În anii de formare ai lui Adrian Marino, valorile dominante de circulaţie din câmpul cultural au fost iraţionalismul, misticismul şi intuiţionismul de sorginte bergsoniană. Făcând parte, biografic şi intelectual, dintr‑o generaţie de mijloc („a treia cale”, circumscrisă împreună cu Sorin Antohi, derivă de aici), formată prin opoziţie faţă de iraţionalismele socio‑politice dominante ale timpului (nazism, legionarism, autohtonism, religie, obedienţă necritică, pro‑occidentală şi mimetism provincialoid), Marino le‑a înlăturat rând pe rând, „punându‑le deoparte”, socotindu‑le ca fiind valori cu care „nu va avea niciodată comerţ”. Practica „triajul” în mod sistematic, nu scăpa nici un prilej de a‑l invoca, de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să se definească, să‑şi justifice opţiunile, dar uneori cădea în capcana propriilor sale excluderi, referinţa cea mai frecventă fiind la Mircea Eliade. În Hermeneutica…, Marino l‑a raţionalizat excesiv pe Eliade, până la distorsionare. Nu‑şi nega cărţile, dar se întreba sistematic cum de i‑a fost dat chiar lui să scrie o întreagă lucrare dedicată unui „iraţionalist”. Atunci când i‑am dus cartea mea despre structurile gnostice din proza fantastică a lui Eliade, m‑a avertizat că am luat‑o pe o cale greşită, fiindcă „despre iraţionalişti nu se scrie”. I‑am replicat, zâmbind blând, că a făcut‑o el însuşi…
Nu cred, în consecinţă, că Adrian Marino a fost un spirit „chinuit”, ci unul care se folosea de adversităţi şi de opoziţii ca de nişte certitudini existenţiale structurante, care îi permiteau să gândească şi să creeze. E perspectiva metodologică de care m‑aş folosi dacă m‑aş decide să scriu o carte despre el, care nu cred că se va naşte. Aversiunile lui erau, de fapt, autoscopice: se loveau de planul pe care se obiectivau şi se reîntorceau către sine, ca un reflex legitimator. Marino putea fi enervant, îi scotea pe mulţi din sărite şi mulţi nu‑i puteau ierta umorile, însă puţini îşi dădeau seama că aceste vituperări erau strategice.
Vladimir Tismăneanu mai sugera, în textul pe care l‑am citat, că „şi‑ar fi dorit poate ucenici, dar nu avea nici timp, nici răbdare pentru ei”. Nu cred că era asta. „Mecanismul” psihic şi funcţional al lui Marino era dominat de voinţa de a fi altfel. „Eram mereu altfel – scrie el în Viaţa unui om singur, la pag. 114 –, cu părţi bune şi rele. Ceea ce, pentru mulţi, era greu de suportat”. Trăia alterizarea ca necesitate, transformându‑i pe toţi ceilalţi în entităţi abstracte, aproape în „concepte”. Privirea lui devitaliza; scriind, nu cred că punea mare preţ pe faptul că preopinenţii lui erau fiinţe din carne şi oase, că aveau sânge. În consecinţă, în polemici sau vituperări, Marino n‑a „desfiinţat” pe nimeni. Nu avea voluptarea răsucirii cuţitului în rană, fiindcă, pur şi simplu, nu simţea astfel, „celălalt” fiind, pentru el, doar o entitate abstractă, dematerializată, care funcţiona asemenea peretelui de antrenament al jucătorilor de tenis, care are o singură menire, şi anume pe aceea de a reîntoarce mingile în terenul celui care le serveşte. Această trăsătură se vede foarte bine în cărţile sale de călătorie, în care găseşti de toate, muzee, informaţii culturale şi arhitecturale (etc.), dar aproape deloc oameni.
Voinţa de a fi altfel explică, în bună măsură, furia aproape generalizată pe care Adrian Marino a stârnit‑o printre universitarii umanişti şi printre stâlpii criticii foiletonistice, esteto‑centrice. Şi asta nu fiindcă trimitea săgeţi sau trăgea cu ghiuleaua (au făcut‑o sistematic şi ceilalţi, aversiunea ajungând la paritate), ci fiindcă le atrăgea atenţia celorlalţi asupra propriilor neîmpliniri, demontând fără efort toate „miturile” autohtonismului cutumiar comod şi prudent din vremurile culturale ale ceauşismului. Afirmaseră autorităţile comuniste că literatura română e doar acea literatură care se scrie în interiorul graniţelor României? Marino dădea cu tifla acestei restricţii, corespondând cu cei ce scriu afară. Şuşoteau universitarii despre imposibilitatea de a publica în afara graniţelor României? Marino demonstra că se poate, tot aşa cum a demonstrat că se poate publica o revistă de tip academic cu audienţă la noi (CREL), şi că, în consecinţă, dialogul de idei cu Occidentul poate fi întreţinut şi de acasă, cu condiţia să ai ce da şi să te ridici la standardele cerute. Tot Marino a demonstrat, fără vreun efort, că jurnalele nu ţin loc de operă, că multe dintre aşa‑zisele concepte pe care le vehiculează cercetarea şi practica literară de la noi sunt complet lipsite de tranzitivitate, sau că metafora, chiar bine ticluită, nu ţine niciodată loc de sistem ideatic. I‑a împins pe mulţi la exasperare fiindcă le actualiza acestora propriile neputinţe, de care ei erau conştienţi şi de care, probabil, le era ruşine. Marino a avut destinul excepţiei care sfidează regula. Le arăta multora că regele e gol, chiar îmbrăcat fiind într‑o costumaţie fistichie, plină de ciucuri şi de zorzoane.
Jumătatea liniştită a posterităţii lui Adrian Marino se scrie la adăpostul discret şi eficient al Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, care, prin diligenţele prozatoarei Florina Ilis, a preluat fondul de carte şi cel documentar aflate în apartamentul de pe Strada E. Grigorescu (fostă Rákóczi) nr. 72, înfiinţând şi un Centru de Studii dedicat fostului locatar. Profitând de un grant CNCSIS‑UEFISCSU (nr. 2444PNII/Idei/2008), s‑au editat până acum, sub egida Centrului, trei cărţi cu un caracter preponderent biobibliografic: Viaţa, opera şi activitatea lui Adrian Marino. Cercetare biobibliografică şi de referinţă (în coordonarea Florinei Ilis; Editura Argonaut, 2010), A. Marino: Dintr‑un Dicţionar de idei literare (ediţie îngrijită de Florina Ilis şi Rodica Frenţiu; Editura Argonaut, 2010), respectiv Adrian Marino, în căutarea ideii de libertate şi cenzură, studii (Editura Argonaut, 2011). Toate trei pot fi descărcate de pe site‑ul bibliotecii. Fiind redactate înainte de „comoţia publică” declanşată de Evenimentul zilei în aprilie 2010, sunt ferite de convulsii artificiale, numai că al treilea volum, de studii, la care contribuie Florina Ilis, Rodica Frenţiu, Ionuţ Costea şi Alex Goldiş cu texte pertinente, parţializează într‑o oarecare măsură receptarea, focalizând‑o în direcţia politico‑ideologică indicată de volumul despre „libertate şi cenzură”.
Marea monografie Adrian Marino se lasă încă aşteptată şi, pentru a fi elaborată, va fi nevoie de răsturnarea raportului dintre om şi operă, dominat, pe moment, abuziv, de primul element al ecuaţiei. Un exeget de stirpe franceză ar putea spune că este nevoie de cineva care să‑l „ucidă” pe Marino pentru a‑i elibera opera de un balast prejudiciant. Când şi cine o va face?
Fotografii de Ştefan Borbély
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
