Deşi, „întâmplător”, scrie şi proză scurtă (o dovadă recentă: volumul Viaţa unui fluture, un triptic nuvelistic apărut la Ideea Europeană), deşi cochetează, în chip de observator‑pedagog, cu poezia (vezi Despre ce vorbim, editura Junimea, 2018), Eugen Uricaru a aflat în roman „modul de a fi în literatură”, cum mărturisea într‑un interviu. Doar aşa poate descoperi „cum merge lumea”, doar aşa, încercuind o supratemă (relaţia cu Puterea, capricioasă, desigur, strivind individul, prins şi în angrenajul Serviciilor secrete), ne propune, în variante, sub mereu alte unghiuri, un scenariu repetitiv, decupând fragmente de istorie românească, inclusiv cea recentă. Desigur, se sprijină pe documente, ne oferă „romane‑cercetare”, cum s‑a observat. Dar pe lângă istoria vizibilă, el ne dezvăluie „cealaltă istorie”, cea secretoasă, punând în joc „înfruntarea dintre realitate şi imaginaţie”. Prin forţă imaginativă, ne avertiza, „se construiesc lumi, se trăiesc vieţi”, remodelând realitatea. Fireşte, pe temelia lecturilor sale de cititor înrăit, devorând în juneţe biblioteca Liceului Militar din Câmpulung Moldovenesc, devenind o „enciclopedie ambulantă”. Şi a „insistenţelor obsesive” (cf. Petru Poantă), bătăioase, „benigne”, totuşi, când un mic grup entuziast, prinzând „un moment bun”, a pus la cale aventura echinoxistă, având în Eugen Uricaru primul redactor‑şef al revistei (e drept, doar un număr; dar ce număr!, cu traduceri din Heidegger, comentarii la Cioran şi Eliade etc.).
Cariera sa de prozator impune şi o altă constatare fermă: imaginaţia poetică, desprinzând – ca reţetă – faptele din real, ghidată de o cronologie capricioasă închipuie un vast proiect narativ, un
ţinut ficţional care, paradoxal, nu ignoră informaţiile documentare. Lângă evenimentele vizibile creşte, spuneam, o altă Istorie, cea secretă, subminând discursul realist, purtând haloul unui tragism mistic. Să ne amintim că adunând proze fantastice, parabolice, Despre purpură (1974) anunţa embrionar ciclul Vladiei, implicit adevărul Utopiei. Mitograf, stilist, cu „vocaţia secretului”, prozatorul proclama nevoia de Vladia (real‑imaginară) şi, concomitent, anunţa o frescă a societăţii româneşti, care, în timp, a prins chip. O proză sincretică, fastuos stilistică uneşte, aşadar, două lumi, intricate: iluzia şi realitatea. Fantasmagoria, halucinaţia, enigmaticul hrănesc aceste exerciţii de imaginaţie, căpătând – sub acoperişul parabolei – concreteţe ficţională. Fiindcă, aflăm, „lumea e Vladia”. Un Paradis derizoriu, după M. Zaciu, în afara timpului
istoric, un motiv reluat tenace de productivul prozator, un teritoriu populat de iniţiaţi („aleşii”), de femei puternice, misterioase, infuzat de sentimentalismul moldav.
Posedând „ştiinţa imaginarului” şi o admirabilă (probată chiar de la debut) maturitate stilistică, Eugen Uricaru, ca romancier profesionist, intră, indiscutabil, în lotul restrâns al celor cu adevărat importanţi. O privire retrospectivă ar lumina o atare concluzie: atras de proza de atmosferă, dizolvând „muchiile” realităţii, râvnind microscopia concretului şi conservând parfumul „de epocă”, Eugen Uricaru încarcă textul cu viaţă; rădăcina livrescă a literaturii sale scapă, astfel, de paloarea alegorică ori de parabola descărnată. „Navetând” între impulsul realist şi apetenţa fantasticului, prozatorul reuşeşte un graţios balans. Ieşirea din realit
ate, redimensionând, în textura imaginarului, întâmplări „veştede” şi faptele oamenilor mărunţi, scoţând la lumină concluzia repetabilităţii, a unor „coincidenţe tulburătoare”, pregăteşte de fapt reîntoarcerea suprasaturată de fantastic. Chiar şi în romanele aliniate „realismului istoric”, Eugen Uricaru nu rămâne priponit de ţăruşul documentului, ci îşi permite interpretări „libere”. Dacă în universul său romanesc totul e posibil şi Iluzia e atotputernică, cenzura inteligenţei echilibrează construcţia. Spaţiu închis, amorţit, o insulă azvârlită în univers, Vladia (ca „fenomen unic”) este imperiul iluziilor; aici poezia lucrurilor se scaldă într‑o lumină crepusculară, iar sirenele spiritului, îmbolnăvite de trecut, acuză nevoia identităţii (nevoia de Vladia), răsfrântă într‑un trecut inventat, protejat de un contur aburos. O „văgăună” (ocolită, s‑ar zice, de evenimente) însemnând o lume, cu rare zvâcniri ale „realităţii depline”, cuprinsă de o „vitalitate depresivă”.
Nu puţini comentatori ai prozatorului au sesizat miza sentimentală a scrisului său. Într‑adevăr, reconstituirile lui Eugen Uricaru (gena moldavă, deh!) sunt fatalmente afective; abia prin ficţiune ne deschidem drum spre adevăr, descifrând sensurile lumii şi tâlcul întâmplărilor. „Baia” afectivă, infuzia sentimentală transferă în imaginar evenimentul, tocmai pentru a‑i conserva amintirea.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
