Ne aducem aminte de acest ilustru savant evreu, născut la Bucureşti (17 septembrie 1856) în urmă cu 165 de ani, expulzat din România (la 2 noiembrie 1885) cu puţine zile după alegerea sa ca membru al Societăţii „Ateneul Român”, într‑un moment când ştiinţa sa întru filologie românească şi a vechilor scrieri româneşti era în plină înflorire, expulzare anulată de regele Carol I în 1891, care îl decorează cu Medalia Naţională, revenit în vizită în România în 1929, când a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române. O biografie răsucită, cu multe conotaţii politice şi culturale. Destinul său i‑l putem urmări pe traseul Bucureşti‑Londra‑Ierusalim.
Moses Gaster a fost un bun evreu şi, în acelaşi timp, un bun român şi un bun englez. Se mândrea cu iudaismul său şi, concomitent, preţuia în cel mai înalt grad valorile româneşti. Din fragedă tinereţe a dovedit pasiunea pentru vechi manuscrise şi cărţi româneşti, şi a strâns o colecţie impresionantă de rarităţi bibliografice. Unele, cumpărate de la prietenul său, Mihai Eminescu. Sunt manuscrisele şi cărţile folosite de Gaster la întocmirea celor două lucrări care şi astăzi sunt o referinţă pentru studierea folclorului şi literaturii vechi româneşti: Literatura populară română (Bucureşti, 1882) şi Crestomaţia română (Leipzig, Bucureşti, 1891).
Întreaga această bibliotecă preţioasă, însumând peste 200 de manuscrise şi cărţi vechi româneşti, Gaster le‑a dăruit Bibliotecii Academiei Române. Impresionat de acest gest de filantropie culturală, Mircea Eliade scria în publicaţia Vremea, la 21 iunie 1936 (în plin dezmăţ legionar!), cuvinte de mare laudă la adresa savantului evreu. La acea dată, Moses Gaster, care trăia la Londra, avea vârsta de 80 de ani. Era rabinul‑şef al Comunităţii Israelite engleze, profesor de orientalistică şi iudaism la Universitatea din Oxford, unul dintre fondatorii şi conducătorii Mişcării Sioniste mondiale şi ai Congreselor Internaţionale Sioniste, iniţiator al emigraţiei sioniste a evreilor din România şi al fondării de către emigranţii evrei‑români a primelor aşezări agricole moderne din Eretz Israel (de la Rosh Pina şi Zikron le Iacov, 1882), autor al unor numeroase lucrări celebre de iudaism, orientalistică, filologie, istorie literară şi memorialistică.
„A fost contemporan şi a cunoscut îndeaproape generaţia de scriitori şi savanţi români ai Independenţei, scrie Mircea Eliade… Tânărul savant dovedea de pe atunci o prodigioasă erudiţie lingvistică şi folclorică. De la Hasdeu învăţase să aprecieze importanţa limbilor slave şi orientale pentru înţelegerea istoriei româneşti şi balcanice. Pregătirea sa lingvistică i‑a fost de un mare folos după ce ne‑a părăsit. Gaster a uluit lumea ştiinţifică din Apus prin mulţimea şi varietatea limbilor pe care le stăpânea. Căci, deşi s‑a specializat apoi în limbile semite, putea folosi în cercetările sale de folclor comparat toate limbile slave şi romanice, limbile clasice, limba turcă, persană, arabă, limbile germanice… Este semnificativ faptul că Moses Gaster debutează în revista antisemitului Hasdeu. Tot atât de semnificativ, ca şi faptul că singurul asistent‑conferenţiar pe care şi l‑a ales Hasdeu a fost Lazăr Şăineanu, un erudit evreu. Este drept că, după ce a publicat Literatura populară română – unde afirma că unele basme şi legende populare româneşti îşi au izvorul în legendele biblice – Gaster s‑a răcit faţă de Hasdeu. În scrierile lui Hasdeu de după 1882, se întâlnesc multe înţepături împotriva lui Gaster. Dar nu ştim dacă marele antisemit s‑a bucurat, într‑adevăr, de expulzarea rivalului său… De altfel, fie spus în treacăt, nu ştiu dacă vreun bancher sau arendaş evreu a fost expulzat în epoca dintre 1870‑1916. Au fost însă siliţi să plece trei mari savanţi evrei: Gaster, Şăineanu şi Tiktin. Toţi trei şi‑au cucerit un renume european. În anii când noi primeam fel de fel de negustori galiţieni – am izgonit trei capacităţi de mare clasă europeană…”
E de reţinut faptul că Gaster a primit ordinul de expulzare în momentul când scria un studiu referitor la călătoria europeană a boierului român Dinicu Golescu. La 17 octombrie 1885, Gaster nota cu amărăciune: „Mă opresc aici, fiind expulzat din ţară. Urmarea şi sfârşitul la întoarcere”. A revenit, e adevărat, dar numai în vizită!
Alungarea lui Moses Gaster din România e şi astăzi aproape de neînţeles. E adevărat că Gaster, ca lider al evreimii‑române, irita autorităţile române cu acţiunile şi articolele sale în favoarea acordării emancipării populaţiei evreieşti. Dar lucrurile nu ar fi ajuns în ce‑l priveşte la expulzare, dacă nu ar fi intervenit viclenia antisemită a ministrului de Interne D.A. Sturdza. Într‑o conferinţă la Ateneul Român, în prezenţa regelui Carol I şi a lui D.A. Sturdza, Gaster luase în râs teoriile acestuia precum că denumirile localităţilor şi ale unor locuri gerografice româneşti proveneau toate din latină, dovedind provenienţa lor şi din limbi orientale, îndeosebi turcă. Sturdza nu l‑a iertat pe Gaster şi l‑a expulzat.
Mircea Eliade nu uită să sublinieze că, spre deosebire de Lazăr Şăineanu, expulzat şi el, care a abandonat studiile de folclor românesc, dedicându‑se, cu succes, dialectologiei franceze şi lingvisticii generale, Moses Gaster „nu şi‑a părăsit însă niciodată cercetările începute în tinereţe”. Iubirea sa pentru vechile scrieri româneşti şi folclorul românesc n‑a încetat niciodată. A continuat să fie preocupat de fenomenul literar românesc şi după ce a fost expulzat, scriind câteva lucrări de o valoare excepţională.
Eliade aminteşte şi de articolul publicat de scriitorul Em. Bucuţa, în care acesta povesteşte vizita făcută lui Moses Gaster, la Londra, câţiva ani după Primul Război Mondial: „Domnul Bucuţa admira bogata colecţie de manuscrise şi cărţi vechi româneşti; se gândea, cu melancolie, că ochii obosiţi ai bătrânului savant nu se vor mai opri asupra rândurilor migălos şi evlavios scrise cu sute de ani în urmă; se întreba dacă această comoară se va întoarce cândva în ţară, şi dacă doctorul Gaster va putea vreodată uita jignirea de acum cincizeci de ani… Iată că astăzi colecţia de manuscrise şi tipărituri vechi se întoarce în ţară. Şi doctorul Gaster a uitat jignirea, căci şi‑a închinat o parte din ultimele sale puteri editării unui clasic român: Anton Pann. Evenimentul e prea important, ca să nu fie subliniat şi comentat”.
Pentru mângâierea doctorului Gaster şi pentru folosul nostru, mai rămân o sumă de lucruri de făcut, ne atrage atenţia Mircea Eliade: „Am putea cunoaşte de la Dr. Gaster foarte multe amănunte care privesc deaproape generaţia Independenţei. Numai el ne‑ar putea spune lucruri interesante despre un Odobescu, un Hasdeu şi poate chiar Mihail Eminescu. La vârsta patriarhală pe care o poartă atât de glorios – optzeci de ani – poate ar fi greu pentru doctorul Gaster să mai vină până la noi. Dar ar trebui delegat un tânăr isteţ de la Legaţia noastră de la Londra, să adune de la el toate informaţiile despre generaţia Independenţei”. În finalul articolului, Eliade îşi îngăduie o indiscreţie, citând câteva rânduri dintr‑o scrisoare a lui Moses Gaster, trimisă de la Londra în 12 mai 1936: „Mi se pare că era ceva firesc ca biblioteca mea să se întoarcă în ţară printr‑un nepot al meu. S‑a potrivit foarte bine. Şi acuma, să le fie norocul acolo unde sunt!”…
Trei ani mai târziu, în mai 1939, aflând de moartea lui Gaster, Mircea Eliade publică în Revista Fundaţiilor Regale un necrolog, poate cel mai frumos elogiu adus vreodată marelui savant evreu. Nu citez întâmplător din aceste articole elogioase. Când le‑a scris şi publicat, Mircea Eliade era destul de bine încorsetat de legionarism. Şi totuşi… Eliade deplânge cu sinceritate moartea lui Gaster – „unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai veacului nostru”. Făcea parte din clasa aceea de savanţi, astăzi atât de restrânsă, care nu‑şi îngrădesc curiozitatea la câteva sectoare ale ştiinţei pe care o cultivă. Era un enciclopedist în sensul concret al cuvântului… Puţini învăţaţi vor mai putea vedea câmpurile vaste pe care le‑a desţelenit şi fructificat Dr. Gaster în 60 de ani de neîntreruptă activitate ştiinţifică. Specia aceasta de enciclopedişti‑istorici se va stinge, cu timpul…”
Eliade l‑a cunoscut bine pe savantul evreu, îi citise multe din lucrări, îl admira. Ştia că se născuse „într‑o familie cu bună‑stare şi tradiţie cărturărească”, fusese elev la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, învăţase de timpuriu, în afară de limbile franceză, germană, engleză, şi ebraica, persana, latina, şi câteva dialecte ale limbii arabe. Printre dascălii lui de ebraică a fost şi faimosul călător evreu Joseph Halévy, stabilit provizoriu în Bucureşti, după călătoria pe care o făcuse în Abisinia. După bacalaureat, Gaster pleacă la Leipzig şi obţine o diplomă de doctor în filosofie cu o teză de filologie românească, apoi absolvă cu Magna cum Laudae celebrul Seminar rabinic din Breslau. „Studiile acestea din Germania orientează întreaga activitate viitoare a lui Gaster, subliniază Eliade. Savantul poliglot şi polihistor va cerceta în lunga şi laborioasa sa viaţă domenii variate, dar liniile de orientare sunt bine fundamentate de pe acum. Dr. Gaster va rămâne un romanist, un folclorist şi un semitolog”.
Impresionantă mi se pare, în elogiul lui Mircea Eliade, relevarea conştiinţei naţionale, „puternică şi limpede”, care s‑a manifestat la Moses Gaster şi s‑a călit încă din tinereţe. El a fost nu numai un cărturar, scrie Eliade. „A simţit şi a trăit în conformitate cu destinul poporului său, Iudaeo fidei singularis… Gaster n‑a uitat niciodată că e evreu… şi prin pregătirea ştiinţifică, şi prin funcţia sa sacerdotală – era rabin al comunităţii evreiesti de rit spaniol din Londra – a fost un mare animator al nădejdilor naţionale ale tuturor evreilor. În timpul Congresului de la Berlin, a depus sforţări uriaşe pentru soarta poporului său. Dar încă de la vârsta de 16 ani, tânărul savant avea conştiinţa limpede a misiunii poporului său şi a funcţiei unificatoare a limbii ebraice. Aşa a simţit Gaster de copil, şi aşa a trăit până la vârsta venerabilă a patriarhului: ca un evreu conformist, ca un rabin, ca un sionist. Căci, alături de Theodor Herzl, Gaster a jucat rolul cel mai important în sionism, şi cuvântarea sa la al II‑lea Congres Sionist – când a fost purtat pe umeri prin toată sala – a rămas memorabilă în istoria naţionalismului evreiesc. Dr. Gaster a luat parte activă la fondarea celor dintâi colonii evreieşti în Palestina, şi pentru poporul său a luptat dârz, până ce şi‑a dat ultima suflare”.
Gaster a fost unul dintre fondatorii sionismului politic. Succesul mondial al Primului Congres al Mişcării Sioniste de la Basel (29 august 1897), unde a fost ales vicepreşedinte, i se datorează nu numai lui Theodor Herzl, ci şi lui Gaster. Realizarea unui „Cămin Naţional” în Palestina era primordială pentru Moses Gaster. Ca lider sionist şi‑a închinat toate puterile acestui ideal. Nu întâmplător în casa sa din Londra s‑au adunat Lord Balfour, Baronul Rotschild, Haim Weitzman (viitorul preşedinte al Statului Israel), colonelul englez, Guvernatorul Palestinei, Herbert Samuel, Sir Mark Syles şi Moses Gaster, şi au conceput, la 7 februarie 1917, primul Proiect al „Declaraţiei Balfour”, care va accelera Proclamarea Independenţei Statului Israel, în mai 1948.
Eliade citează multe din lucrările lui Moses Gaster „în legătură cu evreitatea”, de la una din primele sale tipărituri în România (tratatul talmudic „Mishna‑Aboth”, Bucureşti, 1881), până la „volumele principale”: The Chronicles of Jerakneed (London, 1927), The Exempla of the Rabbis (Leipzig, 1924), The Asatir (London, 1927), The tittled Bible (London, 1929), Ma’aseh Book (Philadelphia, 1934) etc., precum şi câteva din numeroasele sale lucrări de popularizare a iudaismului: The Ketubah (London, 1924), The Spread of Judaism through the ages (New‑York, 1926), The Story of Chanucah (London, 1928), The Story of Passover (London, 1929), The Story of Shavaoth (London, 1930), The Story of Purim (London, 1930), The Story of the High Festivals and the Feasts of Tabernacles (London, 1931) etc.
Stăruind asupra acestor aspecte ale activităţii lui Moses Gaster, mai puţin cunoscute în România, Eliade îşi propunea să‑l înfăţişeze cititorilor pe Gaster nu numai ca pe un ilustru savant, ci mai ales ca „luminător al credinţei izraelite şi mentor al naţionalismului iudaic”. Moses Gaster a fost „un om profund onest şi sincer în tot ce a făcut”, scrie Eliade. „Pentru el, istoria poporului evreiesc nu era numai un subiect de studiu, cum este pentru unii dintre coreligionarii săi. Cinstit sufleteşte, nu i‑a fost ruşine de poporul lui, şi nici n‑a cochetat cu credinţele străbunilor săi, raţionalizându‑le şi îmblânzindu‑le. În religie, Dr. Gaster n‑a fost «un modernist». A crezut în spiritul, dar şi în litera Legii. N‑a fost un rabin de nevoie. A avut vocaţia sacerdotală şi naţionalistă. Atât de mult l‑a preocupat unitatea neamului şi religiei lui Israel, încât s‑a silit să aducă la aceeaşi unitate şi pe «eretici». Poate că în această iubire a lui Gaster pentru toate seminţiile lui Israel şi în această dorinţă secretă a lui de a vedea «unificată» spiritualitatea iudaică, trebuie căutată explicaţia interesului său atât de viu pentru Samariteni, cea mai veche sectă iudaică în existenţă. Dr. Gaster a contribuit ca nimeni altul la descifrarea misterului care înconjura, până la el, istoria acestei secte… Este cea dintâi sinteză profundă asupra acestei misterioase secte iudaice, pe care Dr. Gaster o cunoaşte în cele mai mici amănunte şi pentru explicarea căreia bătrânul savant a cheltuit 30 de ani din viaţă…”.
Eliade subliniază că pasiunea sa cărturărească pentru literaturile populare semite, pentru acele texte apocrife şi legende eretice care s‑au păstrat mii de ani, nealterate, în comunitatea samariteană, bunăoară, sau s‑au transmis în lumea întreagă prin textele apocrife şi literaturile populare, „izvorăşte din iubirea profundă a lui Moses Gaster pentru istoria şi tradiţia neamului său”.
Când a început să cerceteze literatura populară românească, Moses Gaster a fost atras în special către legendele biblice şi apocrifele Vechiului Testament. Dar, fireşte, savantul şi poliglotul a descoperit un câmp mult mai vast, îndată ce a început să lucreze în domeniul literaturii populare, notează Eliade. „Din izvor în izvor şi din variantă în variantă, el a fost silit să pătrundă până în literaturile indiene, unde a descoperit uneori obârsia anumitor legende hagiografice creştine… Curiozitatea lui pentru tradiţia orală a tuturor popoarelor era nemărginită. A fost atras şi de misterul care acoperă istoria ţiganilor şi a contribuit cu studii importante la Journal of the Gipsy Lore Society. După exilul său la Londra, unde şi‑a petrecut cea mai lungă parte a vieţii sale, a continuat să se intereseze de folclorul şi literatura populară românească. În 1900 apare Geschichte der rumänischen Literatur, în 1915 Rumanian Bird and Beast Stories, iar în 1936, ediţia lui Anton Pann, Povestea Vorbii, fără să mai amintim de numeroasele articole, recenzii şi note mai mărunte. Să amintim şi memorialistica, de un interes uriaş, a lui Moses Gaster. Aflăm astfel de rolul important jucat de familia Gaster şi, îndeosebi, de Moses, în viaţa culturală, socială şi religioasă a epocii. Spre sfârşitul vieţii, când lucra de zor la Autobiografia sa, Gaster era aproape orb. Invaliditate surmontată de memoria sa fabuloasă. Imaginile României de odinioară, existenţa londoneză, vizita în Ţara Sfântă, luptele acerbe ca lider sionist, dezvăluirile privind zămislirea marii sale opere ştiinţifice, întâlnirile cu marile personalităţi ale lumii, toate surprind prin claritatea şi preciziunea lor. E o viaţă de o intensitate intelectuală şi socială care‑ţi taie respiraţia.
Ca lingvist, Moses Gaster a susţinut romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române. Pentru cunoaşterea procesului de formare şi dezvoltare a limbii literare româneşti, Crestomaţia română continuă şi astăzi să fie referinţa cea mai importantă. Lucrarea, în două volume, reproduce peste 200 de manuscrise din sec. XVI‑XVIII, multe texte inedite.
„Moses Gaster a fost, de la începutul carierei sale ştiinţifice, pasionat de «texte». Acest savant a mers întotdeauna la izvoare, chiar când o asemenea muncă implică eforturi considerabile, conchide Mircea Eliade. Dar, în această pasiune pentru texte, se poate descifra mai mult decât nevoia omului de ştiinţă de a‑şi cunoaşte izvoarele. Dr. Gaster găsea în lectura neodihnită a acestor texte populare putinţa de comuniune cu sufletul celor mulţi şi al celor umili, calea către inima neamului său şi către a celorlalte neamuri. Căci, asemenea oricărui mare patriot, savantul acesta ajunsese să iubească foarte multe neamuri, tocmai pentru că învăţase de tânăr să‑şi iubească neamul său. N‑a fost cosmopolit, deşi a fost un om universal”.
Ce aş mai putea adăuga acestui extraordinar Laudatio scris odinioară de marele expert în istoria religiilor şi marele scriitor Mircea Eliade? Doar să menţionez că la 16 septembrie 2021, în Aula „Ion Heliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române, a avut loc un Simpozion Internaţional, cu prilejul împlinirii a 165 de ani de la naşterea filologului, istoricului literar, publicistului şi folcloristului Mare Rabin Moses Gaster. Acad. Ioan‑Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, acad. Răzvan Theodorescu, Vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Eugen Simion, Preşedintele Secţiei Filologie şi Literatură a Academiei Române, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, prof. univ. dr. Jean‑Jacques Askenasy, de la Univ. din Tel Aviv, membru de onoare al Academiei Române, şi Moshe Idel de la Unuversitatea Ebraica din Ierusalim, prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române, prof. Florica Dimitrescu‑Niculescu, membru de onoare al Academiei Române, dr. Aurel Vainer, Preşedinte de onoare al Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România – Cultul Mozaic, Maia Morgenstern, directoarea Teatrului Evreiesc de Stat, prof. univ. dr. Ioan Cristescu, Directorul General al Muzeului Naţional al Literaturii Române, l‑au evocat pe acest spirit enciclopedic, combatant exemplar pentru supravieţuirea şi viitorul neamului său, şi, da, să nu uităm!, profund ataşat tradiţiilor culturale româneşti.
■ Scriitor, publicist, editor
Teşu Solomovici
