Nu ştiu dacă Richard Millet – scriitor şi eseist reputat, unul dintre profeţii care anunţă, de mult timp, agonia literaturii –, nu ştiu, zic, dacă el sau altcineva a inventat termenul de postliteratură, dar, în mod sigur, el este acum, în Franţa, cel mai aprig judecător al acestui concept. Conceptul este, în fapt, un fenomen atât de răspândit, încât cuprinde, după eseistul citat, toată literatura occidentală şi, la drept vorbind, literatura universală în totalitate. Am intrat, dar, toţi, globalişti sau altermondialişti, moderni sau antimoderni, solipsişti şi declinişti în era postliteraturii. Într‑o carte anterioară (Désenchantement de la littérature, 2001), el anunţa, deja, acest coşmar (coşmarul agoniei literaturii), iar acum (L’Enfer du roman. Réflexions sur la postlittérature, Gallimard, 2010) revine şi analizează în 555 de fragmente procesul ineluctabil al degradării literaturii. „O experienţă a infernului”, scrie el, o agonie fără glorie şi, în mod sigur, o moarte anunţată… Ea poartă numele generic de postliteratură, ceea ce înseamnă, înainte de orice, o expresie a globalismului anglofon şi a moralismului postetic american într‑o lume devastată de tehnologia mediatică. Postliteratura ar începe, în fapt, cu decăderea romanului, iar primul semn este degradarea limbii. „Ignorarea limbii – în calitate de gaj al autenticităţii – scrie Richard Millet – iată elementul esenţial al postliteraturii”.
Nu‑i, desigur, unicul simptom al acestei maladii care începe cu estetica romanului şi se încheie cu morala scriitorului postliterar. Eseistul dă o lungă listă de anomalii. Selectez câteva dintre ele: creşterea obscenă a producţiei romaneşti ca efect al permisivităţii morale de azi; existenţa mai multor romancieri decât cititori; moartea literară a limbilor naţionale şi dominaţia englezei internaţionale, care nu reprezintă decât „modul de a fi al insignifianţei literare”; oralitatea devenită singurul model literar; desacralizarea literaturii; apoi: explozia casandrismului, deprimismului, declinismului în viaţa culturală şi consolidarea ideii că ne‑am instalat într‑o epocă postculturală care se mai poate numi epoca globalizării culturale, epoca spectacolului sprijinită ideologic de o teosofie laică etc.
N‑am notat, până aici, decât câteva reflecţii din primele 25 de pagini ale aceastei cărţi impresionistice, bine scrise, într‑un stil care‑mi aminteşte de Cioran: o negaţie, de putem spune aşa, inspirată, cu o ironie care speculează, la rândul ei, virtuţile retorice ale casandrismului, deprimismului, declinismului etc… Millet face, în realitate, nu o analiză a romanului contemporan, ci un pamflet care se îndreaptă, în esenţă, împotriva romanului de tip consumist american. De aici ar porni tot răul, în romanul european şi, în genere, în literatura de azi. El a stricat regulile, începând cu stricarea limbii literare şi încheind cu amoralismul (permisismul) lui programatic, exa‑
cerbat şi cinic. Restul (răul estetic, răul absolut) a venit de la sine. Odată deschisă, cutia Pandorii nu mai poate fi controlată. Istoria romanului s‑a încheiat odată cu Ulysse, zice Richard Millet, reluând o idee a lui Borges, care sugerase acest dezastru încă din 1957. Perpetuarea lui nu‑i decât o afacere esteticeşte nulă (cel mult, prin excepţie, n‑ar fi vorba decât de o mediocritate mimetică), iar din punct de vedere comercial, rentabilă. Pe scurt, literatura a intrat în „epoca epilogului”, cum zice Steiner, sau în epoca „prostituţiei mediatice”, cum scrie Richard Millet, comentându‑l.
Ce‑i de făcut? Nimic. Totu‑i pierdut. Postliteratura ne‑a acaparat deja (filmul este instrumentul ei – de seducţie şi de degringoladă morală – cel mai răspândit şi mai eficace), romanul autentic nu mai există sau, dacă mai există pe undeva (Millet citează 10‑20 de titluri din secolul al XX‑lea), el se pierde în acest ocean de naraţiuni impure, prost scrise, pornografice nu numai prin sexismul lor nemărginit şi amoralismul lor programatic, dar, înainte de orice, prin lipsa lor de talent. Şi talentul, spune el, începe cu limba care şi‑a pierdut frumuseţea, muzicalitatea, exemplaritatea, substanţa. A devenit o slujnică netrebnică în mâna unor indivizi (postscriitorii) care profită de ea… Limba postliterară, conchide eseistul, este o oroare, o crimă abominabilă în lanţ, un apocalism într‑o civilizaţie a imaginii…
***
Conchide este un fel de a spune, pentru că Richard Millet nu se opreşte aici. Continuă să strângă probe împotriva romanului contemporan şi, implicit, împotriva postliteraturii pe care, se observă cu fiecare propoziţie, o detestă sincer aşa cum un spirit mistic detestă pe diavol. Ce‑i interesant, când citeşti acest voluminos dosar penal, este că autorul are şi nu are dreptate. Şi chiar când, în mod vizibil, nu are dreptate, ceva, ceva ne rămâne în minte din discursul lui negaţionist. Discursul unui spirit format la şcoala romanului tradiţional, supărat, azi, că romanul francez nu mai înseamnă mai nimic şi că postliteratura anulează valorile estetice în care el crede. În primul rând, limba, elementul esenţial al literaturii. Deşi îl iubeşte pe Stendhal, la fel ca pe Balzac şi Flaubert, profetul postliteraturii nu‑i încântat de ideea că, de dragul autenticităţii, limbajul operei trebuie să accepte chiar şi greşelile de exprimare. Nu spune direct, dar cam aşa se înţelege din discursul lui panicat, nihilist, profetic. Nu acceptă, în mod cert, „spontaneismul ludico‑social al postliteraturii”. Este suspicios şi când este vorba de „serialismul” în literatură şi, din acest punct de vedere, deşi se arată politicos cu Beckett, este necruţător cu copiii lui nelegitimi (citeşte: imitatorii, stricătorii de limbă)…; care sunt aceştia, nu spune. În genere, pamfletarul din L’Enfer du roman nu aduce probe, lucrează cu generalităţi şi aluzii. Este, pot spune, un maestru al aluziilor, ceea ce, în critica şi teoria literară, nu‑i o calitate. Atunci când hermeneutul abuzează de această tehnică este chiar un defect. Prea multe aluzii plictisesc la lectură, ca şi repetiţiile, excesul în demonstraţie. De acest păcat nu se fereşte, observ, acest eseist inteligent, spumos, îndrăgostit de limba lui (ceea ce este admirabil) şi speriat, ultragiat, exasperat de expansiunea limbii engleze şi, cum am precizat deja, de Noua Ordine americană bazată pe consumism şi pe moralismul postetic…
Un spirit vehement tradiţionalist, un antimodern intratabil, un nostalgic ieşit din timp, ostil din principiu faţă de spiritul veacului?… Dacă aceasta ar fi unica ecuaţie intelectuală a lui Richard Millet, ar fi simplu, iar reflecţiile lui din L’Enfer du roman n‑ar merita atâtea discuţii. În fond, lumea‑i plină, azi, de declinişti, deprimişti, casandrişti, în vestul şi în estul european. Globalismul, criza economică, cultura Coca‑cola, imensa şi indecenta confuzie de valori, industria mediatică agresivă şi uniformizatoare şi atâtea alte fenomene din societatea post‑totalitară au reuşit să ne facă, pe toţi, dacă nu declinişti, măcar – cât de cât – deprimişti, sceptici, neliniştiţi în ceea ce priveşte viitorul artei. Până aici sunt pe aceeaşi undă cu Richard Millet, îngrozit şi furios că limba lui („cette merveille”, cum le place francezilor tradiţionalişti să zică) a pierdut şi pierde mereu teren în faţa englezei (nu engleza tradiţională, precizează el, ci engleza‑americană – „la langue de mort” impusă de romanul anglo‑saxon). El vine, cum mărturiseşte, „din profunzimile limbii”, şi este disperat când observă că romanul contemporan nu mai foloseşte perfectul simplu (cu excepţia romanului poliţist) şi că marii stilişti europeni au dispărut. Ultimii pe care îi citează sunt Claude Simon şi Thomas Bernhard… Referinţa la Claude Simon este surprinzătoare, ţinând seama de faptul că autorul romanului La Route de Flandre este, într‑adevăr, un stilist, dar unul care pune în dificultate pe cititorul format la şcoala lui Stendhal sau Balzac… Stilul lui este o sumă de paranteze în paranteze, o reţea încărcată de detalii care se caută şi se pierd într‑o încercare disperată de a prinde fantasmele unui trecut obsesiv şi obscur…
Această meticulozitate place lui Millet; nu‑i place, în schimb, libertatea pe care şi‑o ia, faţă de gramatică, un alt reprezentant al noului roman: Margueritte Duras. Când reproduce ideile ei despre l’écriture du non‑écrit, indignarea lui creşte, iar tonul devine ameninţător, când citeşte urmarea. E scandalizat de ce citeşte: „o scriitură scurtă, fără gramatică, o scriitură de cuvinte singure; cuvinte fără o gramatică de susţinere; rătăcite”… Eseistul vede, aici, o blasfemie, o ambiguitate inacceptabilă („l’ambiguité durrassienne”), o artă poetică aberantă şi înjositoare (bazată pe oralitate) şi, edificat şi pe veci supărat, decide că‑i vorba de „scriitura nevertebrată a epigonilor lui Céline şi Duras şi de noua limbă a postliteraturii”. Şi, când scrie aceste rânduri, Millet simte suflul neantului. Neantul care a ajuns, deja, în Franţa şi a acaparat partea ei cea mai bună şi a paralizat orgoliul ei cel mai de preţ: literatura. Scriitorului nu‑i rămâne decât să plece în exil. Un exil, înainte de toate, lingvistic, departe de „doxa postmodernă, internaţionalistă, globalizantă, totalitară”… O singurătate, dar, absolută, un exil pe viaţă, dacă n‑am şti că, după vorba lui Valéry, creatorul nu este niciodată singur, este totdeauna singur cu el însuşi, iar în exil este, mereu, urmat de cineva, şi anume de eul său profund. Aşadar, Richard Millet, în exil lingvistic, poate rămâne departe de doxa postmodernă şi de toate ispitele postliteraturii, dar nu se poate despărţi, cum ar dori, de fantasmele care‑l bântuie.
Aşa că aventura continuă. Aventura unui refuz şi aventura mentală a unei iubiri pierdute. Refuzul cuprinde, s‑a marcat, romanul contemporan aproape în totalitate, adică temele, stilul, limbajul, morala, estetica, servituţile sale americane, dispreţul lui pentru limbă şi trădările lui faţă de tradiţie. Vin, apoi, compromisurile, idila cu ordinatorul (literatura virtuală), cedările romanului faţă de atotputernica şi obscena televiziune – marea vrăjitoare malefică – şi, nu în ultimul rând, proliferarea monstruoasă a romanului, dezvoltarea în progresie geometrică şi „feminizarea” lui, în sensul că romanul pare a fi scris azi, cu preponderenţă, de femei. Ceea ce, după acest prooroc inconsolabil, ar reprezenta o mare decădere a genului. El se bizuie, aici, pe Nietzsche, care, iritat de ideea de utilitate a culturii, spune că „o cultură generalizată se transformă în ură împotriva adevăratei culturi”. Totul este, aşadar, pierdut, chiar şi atunci – sau, poate, tocmai atunci – când piaţa literară este sufocată de o mare cantitate de produse literare. Faimoasa oglindă ce se plimbă deasupra drumului s‑a ciobit de tot, nu mai reflectă decât inconsistentul, pornograficul, superficialul, pe scurt, inesenţialul din afară şi convenţionalul dinăuntrul omului care scrie… Ce aşteaptă romanul şi ce poate să ne aştepte pe noi, cititorii lui, în epoca postistorică, postindustrială, postmodernă şi postpostmodernă, postumanistă, globalizantă, cosumistă, epoca moralismului postetic american şi a Noii Ordini mondiale, pe scurt: epoca post‑culturii? Richard Millet nu are niciun dubiu: nu ne aşteaptă nimic altceva decât experienţa infernului, coşmarul, apocalipsul, într‑un cuvânt: neantul. Cel mult o lungă şi ireversibilă agonie în preajma neantului. O ceremonie care, după opinia sa, nu are nimic fastuos şi nu promite nici măcar o retragere onorabilă.
***
Şi încă n‑am spus totul despre ideile lui Richard Millet despre roman, n‑am ajuns la capătul acestei viziuni negre. Pamfletul continuă, ca un bulgăr de zăpadă, pe un plan înclinat într‑o lume a spiritului care seamănă din ce în ce mai mult în imaginaţia eseistului cu o utopie a haosului şi imoralismului. Încerc să pun oarecare ordine în această avalanşă de negativităţi, unele – repet – îndreptăţite, altele injuste, paroxistice, sugerând un grav complex. Dar să nu uităm că şi complexele fac parte din literatură, aşa că merită să vorbim şi despre ele. Aşadar:
Primul element care agită spiritele, în acest infern al literaturii, este, după Richard Millet, „pandemia romanescă”, ceea ce vrea să spună că se scrie, azi, mult şi se publică enorm de multe romane. Ceea ce este adevărat şi paradoxal, într‑o epocă în care toată lumea se plânge că se citeşte din ce în ce mai puţin, iar când se citeşte, nu se citeşte, totdeauna, ceea ce trebuie (operele fundamentale, ci biografiile vedetelor de cinema sau confesiunile fotbaliştilor). Cum se poate explica acest paradox al literaturii? Natura paradoxului cere, însă, ca ea să rămână ca atare, să nu fie explicată până la capăt… Cele mai active sunt, s‑a văzut, femeile. Romanul a devenit, în bună parte, o ocupaţie feminină, ca altădată mica gastronomie. Putem vorbi, atunci, de feminizarea romanului, ceea ce echivalează cu superficializarea romanului, zice Millet, cu o vădită notă misogină. Un fenomen, în acelaşi timp, de feminizare a studiului literaturii, adică a criticii literare. Cu alte vorbe, femeile au luat cârma romanului şi tot ele populează barca criticii literare. Ajungând la limita răbdării, eseistul se dezlănţuie: în interiorul acestei pandemii intelectuale s‑a instalat „o Şeherezadă monstruoasă şi diversă, universală şi imperceptibilă”, care se pregăteşte să îngroape literatura în sentimentalismul ei postliterar. Semn rău, după Millet, pentru că, atunci când apar aceste preotese ale neantului, nimic bun nu mai este de aşteptat în literatură… Şi, pentru a convinge, citează câteva nume de succes comercial. Ele ar fi acaparat piaţa romanului, mai ales în lumea anglo‑saxonă…
Ce‑am putea răspunde? Mai întâi, faptul că Richard Millet sesizează un fenomen real, observat şi de alţii, şi anume prezenţa masivă a femeilor în romanul contemporan în occidentul european şi în Statele Unite. Dar ce‑i rău în acest fenomen, cu ce‑ar putea ameninţa femeile romanul contemporan? Personal, n‑aş fi atât de alarmat. Dimpotrivă, prezenţa femeilor în literatură a fost, de multe ori, benefică. Nu mai ştiu cine, un critic important, oricum, remarca faptul că, dacă literatura franceză s‑a bucurat de o mare notorietate, în trecut, acest fapt se datorează în bună parte femeilor inteligente care, în afară de creaţia lor, au format şi au întreţinut multă vreme – până în primele decenii ale secolului al XX‑lea – saloanele literare. În secolul moraliştilor, femeile cultivau genul epistolar, în secolul al XIX‑lea jurnalul intim, în secolul al XX‑lea femeile intelectuale ţin, în continuare, jurnale (dacă trăiesc în regimuri politice represive) şi, mai ales, eseuri. Uneori, diarismul lor este o speţă de eseistică inteligentă şi nu cu necesitate sentimentală (vezi însemnările subiective ale Simonei de Beauvoir, pline de cruzime şi deloc pudice). Diarismul cedează locul romanului, în acest scenariu feminin, în primele decenii ale secolului al XXI‑lea. Femeia romancier a devenit un personaj public şi nu cred să fie o simplă modă, cum crede Millet şi cum cred, în fapt, mulţi critici literari. Dacă este un fenomen real, el corespunde unei schimbări în structura societăţii contemporane şi, evident, în evoluţia mentalităţilor…
Va urma
Eugen Simion
