O zi, nu tocmai oarecare, neînscrisă în calendar, din viaţa lui Pavel Iovan, proletar aflat în prag de pensionare, e concepută în micul roman al lui Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă‑ntorc, Polirom, 2021. Sculat la patru din noapte, mozaicarul întârzie însă de la program, dar e învoit o oră să plece de la lucru, deşi inginerul îi impută obscen că nu foloseşte timpul. În acest scurt interval se petrec cam multe întâmplări. În titlul cărţii sunt vorbele protagonistului despre cum îi trece timpul, nu viaţa, spuse soţiei, fiicei şi funcţionarei de la Casa de Pensii care‑i refuză dosarul pentru că‑i murdar.
Ultimul, deocamdată, proletar (în asimetrie cu ultimul ţăran tradiţional, Ilie Moromete) pleacă dintr‑un „sat oarecare” în oraşul anonim, aflat la 60 de kilometri. E „înalt şi costeliv, cu bucle albe pe cap”, el, unul dintre ultimii trei navetişti din sat, din cei cincizeci de altădată. Aflăm că unul s‑a spânzurat când a devenit şomer având casa ipotecată. Într‑un fel sau altul, vechea ţărănime muncitoare dispare. E şi el obosit, simte că inima îl „înţeapă”, iar la serviciu tinerii „fac panoramă” de Moş Mistrie, unul îl ameninţă cu bătaia dacă nu‑i aduce vin de ţară. Totul e‑n realitatea mizeră, îndeobşte ştiută din presă, acum prelucrată prozastic, în care fiecare „se descurcă”. Sala de aşteptare a haltei de unde pleacă e „împuţită”, fiica ţine să‑i ia bilet, navetiştii din trenul aproape gol mituiesc „naşul”. Tânărul consătean Vivi are un copil crescut de mama lui, după ce „curva” de nevastă‑sa s‑a dus în Italia. El stă‑n ţară ca să nu ajungă „sclav pe plantaţie”. Batjocoritori sunt doi muncitori tineri; generaţiile se rup. Mozaicarul e bruftuluit şi de inginerul care aduce la lucru vietnamezi, scârbit de nazurile românilor pretenţioşi şi duplicitari. Şocat şi de noile tehnologii, Pavel va primi acum cadou de la fiu o trusă cu 735 de piese. Nu are telefon mobil şi explică: „să nu mă băune la cap”.
Ce mai sunt azi vârsta şi munca? Vede în bătrâneţe un păcat fără de voie: „Să fim iertaţi, c‑am îmbătrânit fără voia noastră!” Un bătrân admirat, dar eşuat la un concurs muzical la o televiziune,
neputând trăi din pensie, se‑ntoarce la cerşit. Casiera de la gară, fostă librăreasă 30 de ani, îi repetă vorbele: „cine mă mai ia?” În tramvai o bătrână orăşeancă îi strigă „băi, salariatule”. Pe tren de‑o viaţă, „moşul” neatent la traversarea străzii e îndemnat să stea pe calea ferată.
Dimineaţa, Pavel intră greşit în incinta şantierului şi e orientat de un beţiv ciubucar. La muncă, verbal mai ales, violenţa e mereu prezentă: unul ameninţă că‑l spânzură pe altul cu propriile‑i maţe. Ca să se descurce, şi el îi minte pe colegi că e învoit să‑şi cumpere medicamente. Serviciul îi e acum „chin”, iar pensia anticipată înseamnă mită de mii de euro pentru medici. I se pare normal să fii declarat nebun într‑o lume de nebuni. „Cine‑i întreg pe lumea asta?” Alt scop al învoirii lui de la lucru e să găsească un avocat ca să vândă pământul pentru care primăria a întocmit un act de proprietate greşit. Aici e şi o acuză politică, în plus primarul nu schimbă becurile arse de pe uliţa sa. Hoţia generalizată începe de la vecinul despre care crede că îi fură din găini, la „hoţii” care nu‑l scot la pensie cu doi ani mai devreme: are 59 de ani, 40 vechime‑n muncă, iar cu „grupele” face 62. Nu sunt bani şi totul costă mult, el cumpără la bucată ţigări ucrainene iuţi, în sat bananele sunt mai scumpe decât în oraş. Ar vrea să ştie ora din ziua de salariu (e chiar această zi!) când „intră banii” pe card, să‑i scoată imediat, banii fiind „haliţi” de banca unde sunt numai „hoţi”, nicidecum muncitori, iar în caz de catastrofă, o ciumă, îi vede muritori de foame.
După popasul eşuat la Casa de Pensii, îşi caută fiul de care e mândru să fie văzut de muncitorii tineri. Se închipuie şi el cunoscut de „multă lume” când e confundat cu electricianul aşteptat să repare o priză la o firmă de IT. Se uită, el, de sus la tinerii care nu produc ceva „concret”, dar i‑ar plăcea să ajungă aici cleaning operator. Se socoteşte îndelung până să cumpere o sticlă de doi litri de vin ieftin, Istros, pentru tânărul care‑l ameninţă, nesinchisit de poliţia dispreţuită obscen. Mulţumit de sine („N‑am niciun necaz.”), proletarul e alienat de lume: „nu mai pricep nimic din ce se‑ntâmplă azi pe lumea noastră”.
În familie, el îşi apără viaţa, „bună” toată. Unui fel de ucenic al său, asiaticul Yen, îi spune că marea sa frică e să nu‑i păţească ceva rău copiii. Fiica, Elena, care postează pe „Insta”, face selfie, fumează „paie” (Dunhill), pleacă la munte cu chitara şi a cărei ocupaţie nu e dezvăluită, tocmai de o viaţă întreagă îşi socoteşte tatăl „bleg”, iar fiul, Tudor, îl numeşte „sălbatic”. Un reproş sintetic: „căcaturile tale proletare”. Când îl duce în restaurantul cu multe feluri străine, îl îndeamnă astfel: „Bagă mojito”.
O clipă mă‑ntreb dacă numele lui, Pavel Iovan, nu comportă şi un ironic simbolism creştin. Omul a simţit sprijinul divin în viaţa lui silnică („n‑am prea avut de ales”), de care e, am spus, mulţumit („am avut mare noroc toată viaţa”, cu sănătatea şi familia; nu ştie că ortodoxia socoteşte norocul drăcesc). A trăit împăcat „Cu Doamne‑ajută.” Se‑nchină la o icoană în care Sfânta Maria şi Iisus „parcă‑s certaţi” şi se roagă să nu ia bătaie la serviciu. Nevasta, aici transformată sociologic şi literar, îl dispreţuieşte pentru că se roagă la Dumnezeu. Bărbatul crede numai în Dumnezeu, nu şi în popi, nu are timp de biserică. Înţelege şi el tot vechea „credinţă” păgână, telurică: „singuru’ tău rai sau iad rămâne tot pe pământ”. Religiozitatea tatălui îl intrigă pe fiu: „– Tu eşti credincios? – Cred şi eu cât pot, în legea mea.” Şi a fost răsplătit: „Oricum, ne‑am descurcat în viaţa noastră.” Nu are milă pentru oameni, a devenit mizantrop, dar îi e milă de o broască înnămolită din şantier. În dialogul cu fiul mila e şi ea pomenită astfel: „milă de tine” (Tudor), „milă de dracu” (Pavel). Credulul se lasă la sfârşitul romanului dus de un hoţ de buzunare declarat bun pentru că nu fură păgubiţilor actele şi se urcă într‑un tren care nu opreşte în satul lui, dar trebuie să sară din mers, pentru a constata iar c‑a avut noroc şi l‑a ajutat Dumnezeu.
Cum sunt religioşi tinerii se vede de la Alex, prietenul fiicei, călător tocmai în Siberia pe motocicletă şi adus pe şantier să‑l intimideze pe violentul Dudu. E tatuat religios: cu Sfântul Hristofor având cap de câine. Alex îl agresează pe agresorul obligat să înghită vinul ieftin cumpărat şi să repete după el o rugăciune de iertare.
Morala şi politica se unesc strâns în soarta proletarului anacronic. Mergând la tren cu fiica prin ceaţă, el spune: „Caut un om”. De fapt, oamenii vin spre el. Într‑o farmacie reîntâlneşte un fost director la a cărui vilă muncise, actual rege al asfaltului, care‑i plăteşte generos o cutie întreagă de extraverale. „Mare om, dom’ director!” Credinţa lui despre om? I‑o dezvăluie lui Yen: omul „niciodată nu e mulţumit cu ce are”. „Nu‑mi mai plac oamenii de azi…”, declară la întocmirea CV‑ului pentru a deveni om de serviciu la firma de IT. La „puncte slabe” recunoaşte teama de câini: „mie‑mi place ţara asta, atâta nu: câini peste tot!” De citit tot la fel, la propriu şi la figurat, şi mărturisita teamă de şobolani. Înstrăinatul, produs de lumea zisă muncitorească, nimereşte o clipă, fără să‑nţeleagă unde, şi la un bordel de homosexuali.
Dar cum stă proletarul dezbinat cu „comunicarea”? El cântă ca Ioana Radu, „rabdă inimă şi taci”, dar i se spune des că nu tace şi deci nu prea rabdă. Vorbeşte mult şi o vânzătoare‑l repede că o „înnebuneşte de cap”. La fel funcţionara de la Pensii: „Vorbeşte mai puţin, că mă înnebuneşti de cap!” Întâlneşte un fost maistru spurcat la gură ajuns paznic care‑l ia‑n râs c‑a „îmbătrânit” şi tot nu tace, „comentează”. Când şi fiul îl repede: „nu mă înnebuni de cap”, se vede total deposedat: „Dacă nu comentez, ce‑mi mai rămâne?” Are un sfat pentru fiu în raport cu şeful: „zi ca el şi fă ca tine”. Toţi l‑ar vrea amuţit, însă plăcerea lui cea mare e: „Să vorbesc”. Îi vorbeşte lui Yen, numit Ian, adus în România de comunism şi care nu ştie româneşte (dar e fan Adi Minune…), îndelung, serios, despre meseria de mozaicar, aplicând metoda folosită cu copiii lui când erau mici, instrucţia părintească. (Foarte amănunţit documentarul tehnic al romancierului neo‑realist.) În cazul neangajării ca om de serviciu la firma de IT, ar vrea să nu i se „comunice”, dar să aibă „impresia” că va fi primit, aşteptarea fiindu‑i deopotrivă plăcută.
Tinerii vorbesc obscen, nu pun preţ pe ce se spune („erau doar vorbe”, se disculpă Dudu) ori, versaţi tehnologic, amestecă româna cu engleza. Pavel nimereşte scurt timp, în ora de învoire, şi la un fel de curs (el crede că e teatru) în care vorbitorul dă cheia succesului: să fii „pozitiv”, „un învingător va construi, chiar şi când e distrus”.
La completarea CV‑ului, proletarul se făleşte că ar avea „de scris o carte”. (Cartea lui Iov‑an?) I se spune că „nimeni nu mai citeşte cărţi”. Surpriza e să aflăm că muncitorul înstrăinat din comunism în neo‑capitalism e tatăl unui scriitor. Tudor e scriitorul admirat de Pavel pentru că îşi regăseşte amintirile în cărţile pe care le scrie. „Ultimul” proletar are nostalgii de… cititor prin el însuşi!
Un roman „nocturn”, plăcut „vorbit”, cu haz şi necaz, cu multe „întovărăşiri” tematice subtile. O oglindă adâncă purtată de‑a lungul post‑comunismului naţional. Şi un picuţ mondial?
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
