Constantinos P. Kavafis s‑a născut la Alexandria, Egipt, în anul 1863, într‑o familie grecească, foarte bogată. Tatăl său, Petros, era cetăţean britanic. În anul 1870, tatăl lui Constantin moare, ceea ce obligă familia, mama, Hariclea Fotiadis, aparţinând unei familii aristocratice greceşti din Constantinopol, şi cei nouă copii, să găsească o soluţie de viaţă. Aşa ajunge Constantinos la Londra. După şapte ani, familia se mută, cu un scurt interludiu egiptean, la Constantinopol, în casa bunicului matern, un prosper om de afaceri. În 1885 se întoarce la Alexandria, unde se angajează la departamentul britanic al Ministerului Irigaţiilor. Renunţă la cetăţenia britanică pentru cea greacă. În anul 1901 face primul său drum la Atena. În 1903 publică primele sale poezii în limba greacă. În 1904 îi apare prima sa culegere de versuri în limba greacă. Kavafis scrisese anterior poezii în limba engleză. Se simte apropiat de grupul literar atenian „Nea Zoii”. În cursul şi după Primul Război Mondial, leagă prietenii literare cu E.M. Forster, Giuseppe Ungaretti şi F.T. Marinetti. În 1933 moare la Alexandria, în ziua sa de naştere, 29 aprilie. Este depus în cavoul familiei. Probabil, Constantinos P. Kavafis este cel mai important poet de limbă greacă din secolul al XX‑lea şi nu doar.
Ithaca
Când te aşterni la drum către Ithaca
Doreşte‑ţi ca drumul să fie lung
bogat în aventuri şi cunoaştere.
Lestrigoni şi Ciclopi
şi mâniosul Poseidon să nu te‑nspăimânte,
nicicând nu‑ţi vor ieşi în cale
dacă gândul rămâne înalt şi o emoţie
adâncă îndrumă spiritul şi trupul.
Lestrigoni şi Ciclopi nu vei întâlni
şi nici nu vei da peste încruntatul Poseidon
dacă nu‑i porţi înăuntru
şi sufletul nu te îndeamnă împotrivă.
Doreşte‑ţi ca drumul să‑ţi fie lung
şi atâtea dimineţi de vară
petrecute intrând – cu ce plăcere, ce bucurie –
în porturi neştiute; opreşte‑te
în prăvăliile feniciene
şi cumpără marfă bună
perle şi coral, abanos şi chihlimbar,
parfumuri senzuale de orice fel.
Cât de senzuale poţi.
Mergi în cetăţile nenumărate ale Egiptului
Să înveţi, învaţă de la înţelepţi.
Mereu să ai în minte Ithaca
Să o atingi e ţinta ta.
Călătoria nu trebuie să fie în grabă
Mai bine este să dureze ani de zile,
iar tu să te apropii de insulă, bătrân
bogat, cu ceea ce ai aflat de‑a lungul drumului,
fără să te aştepţi la alte comori.
Ithaca ţi‑a dăruit frumoasa călătorie
Fără ea, niciodată n‑ai fi început.
Nu mai are să‑ţi dea nimic.
Şi dacă o să o găseşti săracă, Ithaca nu te‑a amăgit
Înţelept, cu toată experienţa ta,
Vei fi înţeles ceea ce înseamnă Ithaca.
Troieni
Eforturile noastre sunt asemenea celor ale Troienilor:
Strădanii ale unor nenorociţi.
Cât de cât, o scoteam la capăt, cât de cât,
ne simţeam îmbărbătaţi, iar odată cu
îndrăzneala revenea şi speranţa.
Doar că întotdeauna se întâmplă ceva ce ne opreşte
Achile iese din şanţ, în faţa noastră TROIENI
Străduinţele noastre sunt ca ale Troienilor:
străduinţe ale unor nenorociţi ne striveşte.
Străduinţele noastre sunt ca ale Troienilor.
Ne amăgesc că hotărârea şi curajul
ar ajunge pentru a schimba soarta noastră potrivnică
şi ieşim la larg, să ne batem.
Dar când soseşte clipa decisivă,
curajul şi hotărârea noastră dispar,
sufletul nostru e tulburat, încremenit
şi în jurul zidurilor alergăm
căutându‑ne scăparea în fugă.
Dar înfrângerea noastră e sigură. Acolo
pe ziduri, bocetul a început deja,
jelirea şi aducerile aminte.
Priam şi Hecuba plâng amar pentru noi.
Regele Demetrius
A plecat pe ascuns, nu ca un rege,
ca un actor care poartă o tunică cenuşie
şi nu pe aceea a tragediei.
Plutarh, Viaţa lui Demetrius
Numai ce Macedonenii l‑au părăsit,
arătând că‑l preferă pe Pirrus,
regele Demetrius (care avea un suflet
mare) nu s‑a arătat a fi
un rege – aşa s‑a spus –. Deîndată
îşi scoase hainele de aur,
aruncă sandalele de purpură
cât acolo. Se îmbrăcă în grabă
în haine umile şi plecă.
Aidoma unui actor
care la sfârşitul spectacolului
îşi schimbă costumul şi pleacă.
Bătălia de la Magnezia
Şi‑a pierdut spiritul de altă dată şi curajul.
Acum, de trupul său obosit, oricum aproape
bolnav, va trebui să aibă grijă. Şi îşi va petrece
restul vieţii în linişte. Asta, cel puţin,
susţine Filip. Diseară joacă zaruri:
dorinţa de a se destinde. Pe masă
puneţi mulţi trandafiri. Chiar nu contează dacă
Antioh la Magnezia a fost nimicit. Un adevărat
Dezastru pentru valoroasa armată, spun.
Dar poate exagerează; nu va fi totul adevărat
Să sperăm! Chiar dacă duşmanii erau de acelaşi neam.
Dar un „să sperăm“ ajunge. Poate e chiar prea mult.
Filip nu‑şi amână, cu siguranţă, petrecerea sa
Cu toate că viaţa l‑a ostenit îndeajuns.
I‑a rămas încă un bun – păstrează încă memoria intactă
Îşi aminteşte cât au plâns în Siria, ce durere,
când Macedonia, maica lor, a fost distrusă.
Să înceapă banchetul. Slujitorii, flautele, luminile.
Supărarea Seleucidului
Se supără Demetrios
Seleucidul când află că în Italia
a ajuns un Ptolemeu prăpădit.
Cu doar trei sau patru sclavi
îmbrăcat ca vai de el şi pe jos. Acum familiile lor
vor fi de râsul Romei şi
bătaia ei de joc. De fapt, în cele din urmă,
sunt un fel de slugi ai Romanilor,
o ştie bine Seleucidul, ei sunt cei care dau
sau care iau tronurile,
după cum doresc şi au chef, ştie asta, desigur.
Măcar de ar păstra
de ochii lumii, un pic de maiestate;
nu trebuie să uite că este încă rege,
că mai poartă (vai mie!) titlul de rege.
Pentru aceasta s‑a supărat Demetrius
Seleucidul şi deîndată îi oferi Ptolemeului
haine purpurii, o splendidă diademă,
preţioase diamante, mulţi servitori şi
păzitori, cei mai buni cai,
ca să apară la Roma cum se potriveşte
unui rege grec al Alexandriei.
Doar că Lagidul, venit pentru a cerşi,
ştia ce are de făcut şi refuză totul
Nu avea nevoie de tot luxul acela
Zdrenţăros, sărman intră în Roma
şi se adăposti într‑o căscioară de meseriaş.
Apoi se prezentă ca un nenorocit
în faţa Senatului, ca un sărac lipit
pentru a cerşi, cu mai mult noroc.
Regi alexandrini
Alexandrinii s‑au adunat cu toţii
să‑i vadă pe fiii Cleopatrei:
Cezarion şi fraţii mai mici,
Alexandru şi Ptolemeu. Era pentru prima
dată că îi scoteau afară, la Gimnaziu
pentru a‑i proclama regi,
cu o splendidă paradă militară.
Alexandru – a fost declarat rege
al Armeniei, al Mediei şi al Parţilor.
Ptolemeu – a fost declarat rege
al Ciliciei, al Siriei şi al Feniciei.
Cezarion stătea în faţă
îmbrăcat în mătase roşie
cu o ghirlandă de hyacint pe piept,
la brâu avea un şir îndoit de safire şi ametiste,
încălţările legate cu nojiţe ornate cu perle trandafirii.
Lui i‑a fost conferit un titlu mai înalt decât fraţilor săi
şi a fost declarat Rege al Regilor.
Alexandrinii, sigur, ştiau
că e doar o comedie, vorbe aiurea.
Dar ziua era caldă şi poetică
cerul de un azur limpede
gimnaziul alexandrin un triumf,
o adevărată culme a artei,
strălucirea curţii, extraordinară,
Cezarion numai graţie şi frumuseţe
(fiul Cleopatrei, sânge de Lagid),
iar Alexandrinii alergau în grabă
şi entuziasmaţi, aclamau,
în greacă, în egipteană şi chiar în ebraică
încântaţi de frumosul spectacol –
ştiind prea bine cât contează toate acelea
şi ce cuvinte goale erau domniile.
Cezarion
Un pic pentru a înţelege mai bine o epocă
un pic pentru a mă destinde
ieri-noapte am început să răsfoiesc
o culegere de epigrafii din perioada Ptolemeilor.
Pentru toată lumea sunt aceleaşi
laude şi linguşeli. Toţi sunt nemaipomeniţi,
iluştri, înzestraţi şi binevoitori;
tot ce‑au făcut a fost extraordinar de înţelept.
Doamnele sunt şi ele
numai nişte Berenice sau Cleopatre.
Odată ce am explorat epoca
aş fi închis cartea dacă o notă măruntă
privindu‑l pe regele Cezarion
nu mi‑ar fi atras atenţia, dintr‑odată.
Ah, desigur, ai sosit tu, cu farmecul
tău nedefinit. Istoria îţi păstrează
rânduri puţine şi de aceea mintea
e mai liberă pentru a te recrea.
Te‑am imaginat frumos şi sensibil.
Arta mea conferă chipului tău
O plăcută frumuseţe visătoare
Şi aşa, în întregime, te‑am imaginat
cum ieri-noapte, târziu, abia ce se stinsese
lampa – şi am lăsat‑o să se stingă –
te‑am văzut intrând în odaie
mi s‑a părut că te văd în picioare, în faţa mea
cum poate ai fost în Alexandria cucerită
palid şi obosit, ideal în tristeţea ta,
nădăjduind încă în îndurarea
celor corupţi – care şopteau: „Prea mulţi Cezari“.
Traducere şi prezentare de Dimitris Kanellopoulos şi Eugen Uricaru
