„Dar dorul tot ne e’ n Ardeal.”
Traian Chelariu, leit‑motiv din
O, doina noastră aşa începe…
Ultima măsură, restricţie, obligativitate sau cum vreţi a‑i zice, comandată în 20 noiembrie 2021, discriminare aberantă în opinia mea, a fost: „Ziua Naţională doar pentru vaccinaţi. Nu se admit teste”. S‑or mai suci guvernanţii, cum ne‑au obişnuit, mai ştii? Am perceput totdeauna Ziua Naţională ca pe o pâine caldă, rotundă, dodoloaţă ca România Mare. Dar ne mai doare harta României Mari? Aş vedea‑o acum ca pe o roată a istoriei, învârtită nu în sens bun, ci invers, de o maladie distopică (gr. dys‑rău; topic‑loc).
Kelemen Hunor, într‑un interviu, a scăpat porumbelul: dacă autonomia îi enervează pe români, atunci să‑i spunem descentralizare. Eficientă mască pentru autonomie este descentralizarea asta, generale Ciucă! Istoricul Dinu C. Giurescu a ripostat împotriva proiectului UDMR, din 2010. Nici mie nu‑mi place să fiu cetăţean din regiunea N‑E, ci din Moldova. Şi mi se pare că separatismul este cel mai periculos virus pentru ţară.
Câţi nu s‑au săturat de România şi vor Transilvania lor! Mă întreb ce părere are ministrul Apărării în această problemă. Servim patria, cum strigă militarii la defilare şi numai la defilare? Părerea primarului – interjecţie de la Cluj o cunosc. E aceeaşi cu a lui Kelemen Hunor.
Ministrul Sănătăţii, Cseke Atilla, care a închis 61 de spitale în altă guvernare, spune că descentralizarea sistemului sanitar ar fi benefică pentru sănătatea românilor. Mda. Românii sunt gata să‑şi procure haine ignifuge ca să intre la UPU, apoi la ATI. Sper ca generalul Nicolae Ciucă să ştie ce are de făcut, dacă a trecut cu uşurinţă peste lecţia mareşalului Prezan şi a intrat în politică. Constantin Prezan putea intra într‑un partid, aşa cum a intrat mareşalul Al. Averescu (nevoit de blestemata politică să pună tunurile pe ţărani, la 1907), dar n‑a făcut‑o. Iorga scrie că Prezan „ieşise complet curat, numai cu moşioara sa din Roman (Schinetea) Vaslui, dintr‑o situaţie în care atâţia au făcut avere”. Nu i‑a fost uşor între anii 1918‑1920, când a comandat operaţiile militare
pentru apărarea Marii Uniri. Istoricii comunişti nu i‑au iertat lovitura dată, în 1919, bolşevismului. Pentru că a înlăturat guvernul Bela Kun Kohn, l‑au scos din cărţile de istorie, dar demnul şef al Marelui Cartier General al Armatei s‑a reîntors la locul său de drept. E statuie acum, lângă Ferdinand, pe bulevardul Copou din Iaşi. Trec mereu pe lângă el şi‑i vorbesc în şoaptă: „Mareşale, mata n‑ai fi acceptat «rotativa»”.
„Politica nu‑i pentru naivii care cred în patriotism. Patriotismul e chestie depăşită”, aud din ce în ce mai des. Unde nu este? Şi parafrazez titlul lui Roger Scruton, Vestul şi Restul, ortografiind (R)estul. Noi, (R)estul, n‑avem acelaşi statut cu Vestul. Trebuie să ne „distanţăm” de Istoria noastră. Unirea a ajuns temă litigioasă. Şi Unirea Mare, şi Unirea Mică, mereu contestate de cei cocoţaţi pe umerii lui Marx, din tată‑n fiu. Ca şi cum n‑ar fi fost destul că generaţia Marii Uniri a fost distrusă în temniţe (Gh. I. Brătianu la Sighet, Ion Mihalache la Râmnicu Sărat, Iuliu Maniu la Sighet, Sever Bocu la Sighet, Ion Flueraş la Gherla; Iuliu Hossu – trecut prin puşcărie 20 de ani; Pantelimon Halippa – trecut prin 11 lagăre sovietice şi prin Aiud), am vrut să uităm de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pe care Ştefan Cicio Pop a numit‑o „Meccă a românismului”. Câte ediţii din Origines et formation de l’unité Roumaine au apărut după ‘89? E cumva lectură obligatorie în şcoli? Evident, supără credinţa lui Gheorghe I. Brătianu: „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, preluată de la Hasdeu: „Miracolul existenţei naţionalităţii române”.
Pe 28 noiembrie a.c., ziua revenirii Bucovinei la Patria Mamă după 144 de ani de suferinţă (la 1774, Bucovina a fost smulsă Moldovei), nu s‑a dat semn. Nimeni n‑a pomenit de Divizia a 8‑a a generalului Iacob Zadic, care a intrat în Cernăuţi la 11 nov., pentru a pune capăt terorismului ucrainean. A urmat Declaraţia de Unire (15/ 28 noiembrie 1918): s‑a întors acasă scaunul domnesc de la Suceava şi oasele celor care au apărat de cotropire Bucovina. Numai că, în 2 iunie 1997, s‑a semnat (la Neptun) tratatul România‑Ucraina, ratificat în 14 iulie. S‑a cedat pământ pe timp de pace. Un analist politic (TRU) a ţinut să susţină că România a primit de la puterile europene teritorii nemeritate: la 1859, 1878, 1918‑1919… Nemeritată a fost trimiterea sa în Parlamentul UE. Şi nu ne mai învăţăm minte pe cine trebuie să votăm. Să fie îndemnul „Deşteaptă‑te, române!” un mod de a ura un necontenit somn uşor? Somnul uşor al memoriei?
Pentru că se apropie Unirea Mică, Ion Andreiţă a făcut, în Medalii însângerate II, un scurt istoric al primei statui a lui Cuza, din Putna Vrancei. Pe tăbliţă stă scris: „Primul Domn al românilor, părintele poporului. Semnează: Ţărănimea din judeţul Putna – recunoştinţă”. Povestaşul nu uită să spună că Ion Roată a fost trimis de acolo deputat în Divanul ad‑hoc; la fel, Mihail Kogălniceanu.
În 5 februarie 1859, Cuza, mergând de la Iaşi la Bucureşti, stătuse cinci zile la Mărăşeşti. Localnicii nu l‑au uitat. Treizeci de cetăţeni, în frunte cu primarul Vasile Niţă, şi‑au propus să‑i ridice statuie (primă). Sculptorul din Berlin, Boermal, a renunţat la comandă. Presiuni dinspre Palat? Statuia deranja Casa Regală? O notă trimisă la Mărăşeşti vorbea de „pericol pentru dinastie şi pentru liniştea ţării”. Totuşi, statuia a fost dezvelită la 29 septembrie 1908. A sculptat‑o Th. Vidali din Ploieşti. Prea prudentă, Doamna Elena Cuza n‑a venit la inaugurare. N‑au venit autorităţile centrale şi judeţene. Unităţile militare din Focşani, Tecuci, Bacău au refuzat să dea onorul. N‑a venit nici fanfara militară. S‑a găsit, însă, la staţia CFR Mărăşeşti, un Regiment de Cavalerie, al cărui comandant a dispus „încadrarea la marea sărbătoare”. Domnul Cuza îi pusese pe umăr tresa de sublocotenent.
Spuneam că roata Istoriei se mai întoarce? Să vedem ce face „rotativa” zilelor noastre. Iohannis a dispărut, cu Cîţu după el, de la Şedinţa solemnă a Parlamentului, în onoarea Zilei Naţionale a României. Arhitectul discordiei, al dezbinării nu se dezminte. L‑o fi citit pe Sun Tzu, Arta Războiului? Sau, poate, s‑o fi dus la Muzeul Ţăranului Român, unde e omagiat Samuel Von Brukenthal, că‑n altă parte nu aveau unde să‑l omagieze. Mă lipsesc de discursul său pentru „coperare”, după trei luni de criză politică, nimica toată pentru preşedintele as în arta amânării. Poate mai mult, sunt convinsă. Urmează marea dezbinare între vaccinaţi şi nevaccinaţi, la întâi decembrie. Făcând un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi suspendat cumva preşedintele, i‑ar lua locul omul doi în stat, Flo‑ooo‑o‑rin Cîţu, ca preşedinte interimar al României. Şi ce discurs ar ţine micuţul!
În ce‑l priveşte pe Iohannis şi hybrisul său care dă pe dinafară, l‑aş lăsa singur sub Arcul de Triumf ca să spună nu numai „guvernul meu”, ci şi „Romănia mea” (cu â inpronunţabil).
Să recapitulăm datele anului astral, că‑s uitate: 23 martie – Chişinău, 28 noiembrie – Cernăuţi, 1 decembrie 1918 – Alba Iulia. În anul Centenarului, Unirea era batjocorită de un actor din Las Fierbinţi, glumărind: nu Centenar, Celentan. Şi‑mi aduc aminte de un ministru al Învăţământului, „mittel european”, care se lăuda cu isprava juneţii sale, când urina pe hartă. Năbădăiosul catalan Carles Puigdemont e nimica toată faţă cu un teleast transilvan, care pledează răzbit pentru soluţia federalizării.
Am văzut cu ochii mei, la Satu Mare, statuia lui Vasile Lucaciu, mânjită cu inscripţii defăimătoare. Am pus o floare la picioarele unionistului, pe soclul lui Cornel Medrea. Oare generalul Nicolae Ciucă îl va asculta pe generalul Radu Theodoru, care dă mereu răspunsuri documentate provocărilor antiromâneşti?
Ar mai fi de subliniat faptul că mai întâi România a fost unită din punct de vedere cultural, prin cei 14 membri fondatori din provincii: trei din Transilvania (George Bariţiu, Timotei Cipariu, Gavril Munteanu), doi din Banat, doi din Maramureş, doi din Bucovina, trei din Basarabia, doi din Valahia sud‑dunăreană, asta la 1866; apoi, în 1867, s‑au alăturat reprezentanţii Moldovei unite la 1859 (Alecsandri, Negruzzi, V.A. Urechia, Nicolae Ionescu) şi ai Ţării Româneşti (Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti, Ion C. Massim, Titu Maiorescu). Din acest motiv, mă strânge‑n spate spusa unui prieten din Bucureşti: că stă pe strada N. Iorga (istoric).Cum? Au nevoie trecătorii de precizarea istoric, privindu‑l pe Iorga? Ce‑i drept, în 2017, Academia Română, prin 72 de semnatari, s‑a opus rescrierii mistificatoare a istoriei, având ca ţintă destrămarea unităţii naţionale. Dar numai 72 de semnatari?
Pe crucea preotului cărturar Ioan Lupaş, din cimitirul mănăstirii Cernica, stă scris: „Istoria ne învaţă să cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”. A stat şapte ani în zeghe. N‑a fost destulă închisoarea maghiară. A fost exclus din Academie în 1948, a rămas fără pensie, în ’50, întemniţat la 70 de ani, adus de la Sibiu la Jilava cu duba şi sac în cap. Judecat abia în ’54, a făcut puşcărie la Sighet. În celulă cu Ion Nistor. În guvernarea Goga (‘37‑‘38), a fost ministrul Cultelor şi Artelor.
Zilnic, preotul Ioan Lupaş a ţinut o slujbă concisă (utrenie), până la 87 de ani, când a murit. Ruga lui ar trebui rostită de toţi, împreună: „Varsă rana milei, Stăpâne ceresc/ Scapă de primejdii neamul românesc”.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
