Disputată de amuzament şi entuziasm, în egală măsură, remarc faptul că în tratarea temei iubirii, afirmam şi alte dăţi, m‑am apropiat de prinţul Mîşkin. De fapt, franc vorbind, m‑am lipit de acest personaj, de surâsul lui când ultraviu, când stins‑pornit, de felul în care dibuie o temă majoră, prefăcându‑se – destul de reuşit, de altfel – că se împiedică, apoi cade, se ridică şi începe să bâjbâie cu un amestec de îndoială şi linişte, curaj şi luminoasă exasperare. În sfârşit… M‑am lipit, aşadar, de minunatul, straniul prinţ Mîşkin. Mă tot întreb: din ce motive? Să fie la mijloc felul domniei sale de a fi? Modul în care se apropie de oameni, practicând acel tip de iubire necondiţionată despre care am mai scris? De bună seamă, şi mai mult decât atât. Legea iubirii îi este familiară şi lezează bunul‑simţ, sparge tiparele, aruncă în aer cutuma şi nu ţine seama mai de nimic. De nici o restricţie. De nici o barieră. În casa respectabilei familiei Epancin prinţul vede portretul Nastasiei Filippovna şi se regăseşte cucerit de tipul de frumuseţe ilustrat magistral de Fiodor Dostoievski prin acest personaj: o frumuseţe îngemănată cu suferinţa – amestec savant, dotat cu forţa de a stăpâni lumea. În realitate, în timp ce contemplă acea imagine cu ochii inimii, contradictoriul prinţ e literalmente vrăjit de frumoasa femeie, posesoare a unei rare comori, fiindcă el însuşi se află în posesia unui asemenea tip de frumuseţe prin care mai poate fi salvată – cu simplitate fermă – lumea, frumuseţea şi suferinţa aflându‑se într‑un perpetuu şi neostenit dialog în paginile acestei capodopere dostoievskiene, prin care contemporanul Magului de la Iasnaia Poliana readuce în actualitatea culturală, morală şi sufletească petersburgheză – şi, totodată, în eterna actualitate a literaturii universale – un erou de extracţie iisusiacă, în esenţe, asemănător şi total diferit de tot ce exista, până la acea oră, în ilustra galerie a personajelor iisusiace.
Să aduci în cât de cât aşezatul univers rusesc al secolului al XIX‑lea – şi nu exclusiv acolo! – un iisusiac pursânge, arborându‑i masca unui idiot, care e reală şi falsă, totodată! Iată o invenţie tipologică de zile mari. Iată o provocare de pomină. Cneazul Mîşkin seamănă întrucâtva şi cu imaginea unui Iisus de cartier, despre care ne vorbeşte în stilul său puternic infuzat de un soi de lirism metafizic atât Unamuno, cât şi – e adevărat, incomparabil mai sec, dar la fel de profund, aproape – Ortega y Gasset. Prinţul seamănă izbitor cu Don Quijote. Şi cu Jean Valjean. La o minuţioasă şi înceată privire analitică, am descoperi asemănări şi cu multe alte personaje din dificila şi strălucita, în egală măsură, galerie a iisusiacilor, toate laolaltă constituind pretexte, prilejuri, şanse de… O, nici pe departe de a‑l înţelege pe Iisus Christos. Aşa ceva este exclus – probabil – să fie înţeles. Pentru că e unic. Pentru că de mai bine de două milenii ne oferă prilejuri de a ne apropia cu încă câţiva milimetri de modul lui neobişnuit şi simplu de a trata oamenii şi de a‑i iubi cu o iubire calificată de un gânditor ca Pavel Evdokimov drept nebună. Deoarece e un sentiment care merge până în pânzele albe? Sau până dincolo de ele? Tentativele noastre de a descrie prin recursul la bietele cuvinte această iubire lovindu‑se de limitele limbajului, ale omenescului, prea omenescului? În sfârşit…
Totuşi, deosebirile dintre invenţia făcută de Fiodor Dostoievski şi celelalte proiecţii ale lui Iisus, sunt flagrante, majoritatea lor iscându‑se din pe jumătate reala şi pe jumătate inventata idioţenie,
tratată printre rânduri de romancierul rus şi explicit de Friedrich Nietzsche. Subiectul acestor însemnări este altul însă… Prin ce şochează apariţia prinţului Lev Nikolaevici Mîşkin? Scriu şochează literalmente, fiindcă din capul locului acest individ stârneşte şi iubire, şi ură, apoi: curiozitate, simpatie, pune pe gânduri, consternează, incită, derutează, respinge, pune pe gânduri, iarăşi şi iarăşi, fiindcă ajunge de câteva ori nesuferit, derutant, ba chiar trezeşte antipatii ce cresc în intensitate, acestea, toate laolaltă, fiind retopite şi transformate iute în cu totul altceva. Cât ai clipi. Scrisesem pe vremuri despre acest nesuferit şi preaiubit prinţ că e un fel de erou‑meduză. Scapă ca argintul viu printre degete. Te apropii de el şi exact în clipa în care jubilezi extaziat că ai înţeles, se produce netam‑nesam un declic printre vocile lăuntrice şi intuiţia – acel glas imbatabil al inimii sau al eului superior, locuit de o inimă uriaşă – îţi sugerează că ţi‑a scăpat şi prinţul, şi stilul lui, şi bâjbâielile lui perspicace, şi ezitările‑i puse pe şotii, iar excelenţa sa se amuză ca de o glumă reuşită, spusă la primele ore ale dimineţii la cafea, în timp ce o iubeşte intens cu ochii pe nihilista Aglaia.
Apărut într‑un compartiment de clasa a doua, cu o bocceluţă modestă unde au încăput toate lucruşoarele‑i luate de cum ieşise din sanatoriul elveţian, atipicul iisusiac şochează printr‑o achiziţie luată neapărat pentru a descinde în lumea mare sau mică… Nu se mai ştie sigur nimic. Absolut nimic. Sinceritatea e numele acelei achiziţii. O sinceritate care pune pe jar. Bulversează. Intrigă. Îţi dă foc, pur şi simplu. Dizlocă lucrurile simpatice, de o vital necesară mediocritate. De nişte priviri inuman de atente la detalii. La mişcările duhului lăuntric, după cum scria cineva atent şi la acest Om, pe care l‑a creat mâna acelui sfânt epileptic, cuprinsă de visul de a face un om minunat şi izbutind să aducă în piaţa publică, recurgând la limbajul simplu al măreţiei şi al demnităţii…, sublimul. Sublimul înzestrat cu o umanitate înceată şi genială, numită de Lev Tolstoi un diamant.
Cum mişcă lucrurile în fină atingere cu un asemenea tip de umanitate? Mârâie. Scârţâie. Oftează. Le pocnesc încheieturile. Li se dizlocă uşor‑uşor ligamentele. Coloana lucrurilor se îndoaie puţin câte puţin sub cupola sufletească dezarmant de vie a unora, mortificată splendid, previzibil şi trist, a altora. Şi printr‑un al nu mai ţin minte câtălea simţ percepi afund, subteran, cum se dizlocă terenurile lăuntrice. Totul se clatină la temelii. Se cutremură. Şi tremură din toate mădularele. Şi, brusc, se aude în adâncuri ceva…, ceva indistinct, ca un uşor oftat urcat din adâncuri sau poate scrâşnet, iute învins, ca să facă loc unui şuvoi de lacrimi expiatoare, teren prielnic naşterii unui univers nou, care abia pulsează, abia răsare din seminţele presărate pretutindeni de acest sucit, nesuferit, scandalos, prea iubit, antipatic prinţ Mîşkin. Care, neîntrebând dacă îţi doreşti cu adevărat aceasta, dacă aşa ceva figurează printre visele ori pregândurile tale secrete, printre proiectele tale existenţiale, te întoarce, te farmecă, te clatină şi aşază în forul tău cel mai intim o cu totul altă lume.
Ezit să susţin că e vorba de o lume nouă. S‑ar putea, în umanitatea lui covârşitoare, nici să nu se fi gândit la asta: aiuritul, deznădăjduitul, splendidul, corupătorul spre frumuseţe şi nobleţe sufletească prinţ. Poate e o lume veche, străveche. O lume uriaşă, trăită în jocul de oglinzi paralele, în care unul se răsfrânge în multiplu, alcătuind o miraculoasă unitate – despre care scriau unii dintre presocraticii locuiţi de geniu – cu un singur „Capăt al osiei lumii”, în care îl urmăreşti cu ochii un pic înlăcrimaţi de teama să nu carecumva să dispară subit. Căci ştii că o dată cu el, cu lumea lui fabuloasă, în care excelenţa sa e rege şi cerşetor, totodată, ar dispărea totul. Îl cauţi cu spaimă, cu speranţa de a‑l redescoperi şi cu teama că, la un moment dat, îl vei regăsi acolo, în adâncuri, netulburat, cuprins, din timp în timp, de îngândurare, de un extaz liniştit din al cărui ochean priveşte lumea şi, în primul rând, pe tine – un pumn de humă însufleţit, cu o nesfârşită iubire. Ştii că acea iubire te reînnoieşte, copleşindu‑te cu daruri… Ştii că ţi‑a dat ochi ca să înveţi să vezi. Ţi‑a dat urechi ca să înveţi să auzi. Ţi‑a dat un trup de care să ai grijă, fiindcă e limanul sufletului. Ţi‑a dat minte ca să deprinzi arta de a discerne grâul de neghină. Seminţele roditoare – de pământurile sterpe. Ţi‑a dat inimă – ca să înveţi arta de a vedea cu ea, şi cu ea – sau, în primul rând, cu ea: împărăteasa… Şi atâtea lucruri, adevăruri, lumi ţi le‑a dăruit, încât te surprinzi, din când în când, că urci sau cobori pe marginea sufletului şi mulţumeşti că eşti aici, acum. Şi, iarăşi, te gândeşti la sucitul tău prinţ. Oare la el te gândeşti cu adevărat? Să fie un subterfugiu la care recurgi de Ziua Înălţării Sfintei Cruci? O viclenie superioară? Un liman între ape de nevăzut, în care crezi puternic şi scrii, în continuare, despre prinţul tău ciudat şi contradictoriu, fiindcă îţi lipseşte curajul de a scrie despre Celălalt Liman, tratat când te afli în raza sufletului ca un vârf de lance. Sau poate tocmai ezitarea ta să fie o formă de curaj sau sfială. De lucrurile mari te apropii cu sfială. Încetinindu‑ţi respiraţia, mersul, gândirea, bătăile inimii.
Sinceritatea prinţului e dezarmantă şi stranie, în egală măsură. Ca să nu spun că e scandaloasă. Curajul lui e sfidător, uneori, mai cu seamă atunci când se transformă într‑o formă a iubirii, simţite prin toţi porii inclusiv în scena în care îşi revine subit după ce vede tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr – Iisus în mormânt –, care ar îndepărta de credinţă pe oricine, aproape. Apoi, acelaşi sentiment covârşitor, aceeaşi realitate derutant‑vitală se pot lesne citi în gestul de a se înfrăţi cu ucigaşul Rogojin. Înfrăţire ce sfidează regulile, calcă în picioare precepte, limite, trădând o gândire zigzagată sau o iubire numită şi alte dăţi necondiţionată. E ceea ce supără pe unii sanktpetersburghezi. Îi consternează. Le tulbură în adâncuri mediocritatea, urnind‑o preţ de câteva clipite măcar spre altceva. Poate spre Cerul dinlăuntrul lor. Poate spre acea limită, aflată tot acolo, în adâncurile sufleteşti, peste care ei, unii dintre ei se tem să calce, fiindcă, de cum ar face acel pas minuscul, mai exact, o jumătate de pas, să zicem, ar afla – exprimându‑ne cu vorbele lui Eminescu – cum se încearcă în ei universul. Deci, ar păşi pe pământuri neumblate. Ceea ce stârneşte, previzibil, spaimă. O spaimă uriaşă, colcăitoare, vie, care îi bântuie şi le frământă firea, celulă cu celulă, nopţile. Dacă ar şti că până şi spaima e un semn că Zeul respiră prin ei, e viu, e prezent şi că…
Prin ce anume scandalizează iubitul şi antipaticul prinţ, îmbogăţit peste noapte, deci, aflându‑se deodată în posesia unor condiţii prielnice de a se transforma în teren propice şi altor miracole? Rând pe rând, cneazul Mîşkin îi învaţă subtil pe prietenii sau neprietenii săi să se întoarcă, fiecare, la el însuşi, la lumea dinlăuntrul fiecăruia. Ca să se regăsească acolo. Ca să fie ei înşişi acolo, în imperiul discret strălucitor al sufletului, care – blagian vorbind – da, e şi un „prund de păcate”, e „nimic şi” e „de toate”: „Eşti nimic şi eşti de toate:/ aer, păsări călătoare/ fum şi vatră, vremi trecute/ şi pământuri viitoare./ Drumul tău nu e‑n afară./ Căile‑s în tine însuţi./ Iată cerul tău se naşte/ ca o lacrimă din plânsu‑ţi”.
Descoperind devreme, prin ocheanul suferinţei, că „roata stelelor” e în forul lui lăuntric, să te mai mire faptul că prinţul Mîşkin vede prin lucruri şi prin oameni? Şi prin acest dar descoperit după îndelungi stagii, peripluri făcute în propriul for lăuntric, dăruind frumuseţe – exact tipul de frumuseţe admirat în timp ce contemplă cu un liniştit extaz portretul Nastasiei Filippovna – măria sa prinţul îi îndeamnă şi pe ceilalţi să scruteze trezoreria lor aflată între coaste, urcându‑şi privirile spre Cerul de‑acolo şi risipind din frumuseţile regăsite cu sufletul la gurile raiului de aici, dintotdeauna.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
