Înnobilarea melodramei
Înainte ca cel mai recent lungmetraj al lui Pedro Almodóvar să vină pe ecranele noastre, m‑am temut că el nu ajunge într‑un moment favorabil, cunoscând capacitatea cineastului de a trata cu umor cele mai dramatice subiecte. Nu e nevoie să explic de ce nu ne prea arde de glume în această perioadă. Dar cel mai internaţional regizor spaniol ne reaminteşte, cu noul său film Mame paralele/ Madres paralelals, că e un mare maestru al înnobilării melodramei.
Două dintre creaţiile sale care recalibrează tropi ai melodramei, Totul despre mama/Todo sobre mi madre (1999) şi Vorbeşte cu ea/Hable con ella (2002), au adus palmaresului său personal invidiatele trofee ale Academiei Americane de Film, Oscarul pentru film străin şi, respectiv, Oscarul pentru scenariu. Aşteptările în legătură cu următoarele creaţii ale sale setate prin ele au fost aproape mereu confirmate, Almodóvar fiind rânduit printre faimoşii „cineaşti ai femeilor”, alături de Bergman, Truffaut sau Fassbinder. În plus, a dovedit mereu un anti‑machism generat de opresiva mentalitate patriarhală dominantă în ţara sa, demascat şi în alte ocazii în lungmetraje precum Tocuri înalte/Tacones lejanos (1998), Volver (2006), Julieta (2016) sau Durere şi glorie/Dolor y gloria (2019). Aproape întotdeauna cineastul confirmă şi reputaţia lui de cineast extravagant, cultivând culorile tari, fizionomiile bizare, un umor ireverent cu accente anticlericale.
O bună parte din aceste constante se regăsesc în Mame paralele, unde ingeniozitatea scenaristului a fost apreciată mai mult decât rafinamentul vizual, remarcat întotdeauna, al regizorului. El construieşte o poveste activând o dinamică simetrie‑asimetrie pasionantă, urmărind cum se intersectează destinele a două femei care ajung să nască în acelaşi timp şi în aceeaşi clinică. Janis (Penélope Cruz) este o fotografă în plină maturitate, în timp ce Ana (Milena Smit) e o tânără abia ieşită din adolescenţă. Ambele sunt mame celibatare şi solitare, dar pot conta pe solidaritatea altor femei, impresara celei dintâi (Rossy de Palma) şi mama (Aitana Sanchez Gijón) celeilalte. Almodóvar nu se dă în lături să folosească un trop de melodramă populară, schimbarea nou-născutelor între ele, tratat însă cu originalitate. În primul rând, adevărul iese la iveală cu ajutorul unui test ADN făcut mamelor. A oferi mai multe detalii ar însemna spoiler, dar detaliul este cel care mă ajută să argumentez subtilitatea scenaristului. Un test ADN se efectuează în film şi asupra unor rămăşiţe omeneşti, aparţinând unor victime ale războiului civil din 1939 care au fost aruncate într‑o groapă comună de armata franquistă. De la eforturile fotografei de a convinge autorităţile să pornească excavarea gropii comune porneşte de fapt totul, pentru că aşa îl cunoaşte pe Antonio (Israel Elejalde), arheologul care o ajută să obţină sprijinul autorităţilor, care susţin deshumarea rămăşiţelor umane şi identificarea lor în mod profesionist. Accentul tramei se mută de pe povestea cu accente melodramatice a bebeluşilor schimbaţi, pe depăşirea unei traume care a marcat o naţiune întreagă, divizată ani de zile în urma războiului fratricid instigat de dictatorul Franco. Devoalarea misterelor din groapa comună e şi momentul care reuneşte cuplul Janis‑Antonio şi ajută la reechilibrarea relaţiei dintre prietenele greu încercate: tânăra Ana înţelege, în fine, trauma naţională pe care o ignorase până atunci şi deplasarea mizei conflictului înspre drama colectivă este secretul înnobilării melodramei din primele două treimi ale filmului.
Pentru că, în mod evident, povestea porneşte de la respectarea convenţiilor obişnuite ale acestui gen. Un gen care este definit ca unul feminin pentru că reprezintă în general probleme, nelinişti ale femeii care trăieşte într‑o lume dominată de bărbaţi. Avem de‑a face şi cu forme ale abuzului asupra femeilor (Ana rămâne însărcinată în urma unui viol), iar Janis se implică într‑o poveste de amor cu un bărbat însurat, trans-
gresiunea sa fiind mai puţin sancţionată decât în alte poveşti cinematografice, ea fiind o femeie emancipată, bine văzută profesional. Intriga se bazează, în bună măsură, pe schimbări şi răsturnări de situaţie în care hazardul are un rol importnat, ca în majoritatea melodramelor.
Şi, la fel ca în majoritatea filmelor aparţinând genului, tema principală este conflictul moral, deturnat de scenaristul‑regizor într‑o direcţie care, aşa cum am semnalat deja, înnobilează povestea. Ar mai fi de observat că în Mame paralele intriga e dominată de secrete, în tradiţia cea mai pură a melodramei. Diferit este modul în care acestea sunt revelate şi efectul pe care îl generează. E nevoie ca una dintre femei să fie un caracter puternic, precum Janis, personajul principal care află şi secretele de familie ale mai tinerei prietene, vorbind cu mama sa, o actriţă în plin proces de recuperare a notorietăţii, şi misterul identităţii fetiţei nou-născute, dar şi adevărul în legătură cu victimele din groapa comună. Ţesătura scenaristică solid articulată face plauzibile trecerile de la povestea personală la drama colectivă. Cât despre partitura scrisă pentru Penélope Cruz, înţelegem de ce actriţa a fost una dintre cele cinci nominalizate la Premiul Oscar pentru rol principal. După ce a distribuit‑o în Volver şi Durere şi glorie, cineastul o pune acum într‑o lumină mai strălucitoare, insistând asupra forţei morale care o ajută să depăşească şi condiţia de victimă, şi presiunea mentalităţilor.
Nu e de mirare că, la recent încheiata ceremonie a Oscarurilor, regizorul a apărut împreună cu actriţa sa‑fetiş (acompniaţi şi de soţul acesteia, Javier Bardem, şi el nominalizat la Oscar, pentru rol masculin). Almodóvar a purtat ca un paj trena rochiei super‑elegante a Penélopei, în semn de omagiu pentru reuşita ei şi, în interviurile care au însoţit evenimentul, a declarat că pregăteşte primul său film vorbit în limba engleză. Probabil că tot o producţie susţinută de Netflix, la fel ca Mame paralele, ceea ce înseamnă că cineastul a înţeles rapid direcţia schimbării din lumea cinematografului. Aşteptăm cu interes următoarea creaţie a nonconformistului cineast spaniol, a cărui abilitate de a confirma aşteptările în legătură cu el, reuşind în acelaşi timp să surprindă, e cu adevărat remarcabilă.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma