Poetul Daniel Turcea propune cititorului contemporan o operă densă, plină de sensuri, cu profunzimi ce trec de la încifrări ştiinţifice la o hermeneutică în sensul religios al termenului. Opera lui este o călătorie prin lectură, un itinerariu iniţiatic general valabil, o traversare a vârstelor umanităţii prin intermediul Cuvântului. Citind versurile lui Daniel Turcea, constaţi nu o evoluţie, nici o involuţie, ci pur şi simplu o trăire intensă a vieţii, o zbatere în cotidian şi descoperirea sensului existenţei în apropierea de Divinitate. Dincolo de aserţiunile critice care aduc în prim-plan ruptura dintre cele două volume publicate, rămâne esenţial un parcurs poetic, cu borne geografice reale şi spirituale ce alcătuiesc o hartă inedită a poeziei româneşti.
***
Cele două volume, Entropia publicat în 1970 şi Epifania din 1978, cărora li se adaugă poeziile apărute postum sub titlul Poeme de dragoste sunt confesiuni şi formule lirice originale, tributare uneori epocii, însă valoroase prin ansamblul viziunii create. Încadrat de critica literară grupului oniric, alături de Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Florin Pucă, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu, Sorin Titel, Florin Gabra, Virgil Tănase, poemele lui Daniel Turcea au fost puse în relaţie şi cu poezia ermetică a lui Ion Barbu ori cu cea ludică a lui Ion Minulescu. Volumul Epifania a beneficiat de cele mai multe ori de o analiză din perspectiva teologică, punându‑se faţă în faţă versurile cu texte biblice precum Psalmii, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov ori Plângerile lui Ieremia. Interesantă este însă urmărirea parcursului poetic, de la primele poeme, înţesate de referinţe culturale, la cele finale, cu certă semnificaţie poetică.
***
Situat în vecinătatea unor nume din literatura universală precum Georg Trakl, Sylvia Plath, Ezra Pound sau Kavafis ori ale poeţilor români Ioan Alexandru, Nichifor Crainic, Vasile Voiculesu, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Sandu Tudor, Valeriu Anania, Daniel Turcea promite, în primul volum publicat, o lirică a înregistrării evoluţiei umanităţii, privită din perspectiva monumentalităţii construcţiilor. Cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” îi creaseră o viziune spaţială extinsă asupra lumii, aşa cum o găsim transpusă şi în versuri. Spaţiile pe care le aduce în discuţie, amplele peisaje arhitecturale, geometria care invadează poezia sunt tot atâtea simptome ale unei modelări subiective a universului. „Realitatea o percepem axiomatic. Şi, în măsura în care realitatea imediată e euclidiană, bazată pe axiome, visul e postulatul şi nu realitatea. Dar visul artei onirice e o construcţie logică şi nu un hazard, deşi se sprijină pe o axiomă mobilă (…) omul nu mai are sensul dat de Parmenide, nu mai e acea fiinţă unică, neclintită, ci e o construcţie de idei logică, bazată pe o axiomă în continuă evoluţie” mărturisea, definindu‑şi crezul poetic, Daniel Turcea, în discuţia realizată de Paul Cornel Chitic şi ceilalţi doi onirici, Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, publicată în „Amfiteatru” nr. 36, 1968[1]. Ideile se materializează în volumul Entropia, cel care realizează un parcurs al imaginarului poetic, o topografie inedită a lumii antice, Evului Mediu sau Renaşterii. În Abdul sau elogiul lui Parmenide, sunt construite imagini onirice într‑un spaţiu exotic: „Şi aşa cum deasupra Ţării Yemen/aerul visează geometrii/cu moi, în cub havuz de catifea,/sfere/ şi tot nisipul serii sub pleoapa lui Oman/ (…) sunt opiu‑n maci cum stau dispuşi străinii/mai Verdei Chine‑n caravanserai (…)/ femeia ale cărei pleoape limpezi erau ideograme de Coran (…)/ Un Euclid deasupra Ţării Yemen/ Cu fast de geometrii a tot exacte/ dar nouă, aerului/ lui/ INCERT/ Steaua Altair (…)/ cubul / Abdul moscheia casei El/ Irhal/ Cu geometria lină a Statului Mohab / Dezvăluită‑n iulii prin însăşi cubul AbDul/ Moscheea casei El Irhal” . Spaţiile înregistrate desfăşoară o panoramă a Orientului, cu o geometrie proprie, una care secţionează imaginarul şi construieşte viziuni disparate. Referinţele culturale şi ştiinţifice sunt multiple: de la conceptul de Ummah din Coran, adică acea comunitate unită iniţială care a început ulterior să se divizeze, ideea unităţii fiinţei propovăduită de Parmenide, steaua Altair (arab. an‑nasr at‑ta’ir” = vulturul care zboară), care face parte din aşa‑numitul Triunghi de vară, alături de Deneb (Alpha Cygni) şi Vega (Alpha Lyrae) şi alcătuiesc una din cele 48 de constelaţii identificate de Ptolemeu din secolul al II‑lea, până la referinţele arhitecturale ale caravanseraiului de pe Drumul Mătăsii. Se constată o îngemănare a geometriei cu astronomia, din dorinţa de a descrie un parcurs celest aproape parmenidian. Aproape am putea observa o încercare de reconstituire prin poezie a unui model al cosmosului, ca cel regăsit în mecanismul grecesc Antikythera, cu planete gravitând şi calcule astrale. Itinerarul poetic continuă: „risipite pe buze/cu/tine/ca‑n‑nibelungi naufragii/ toate păsările lungi cu palmierii/ culorilor de havaiană/ marinari debarcând la Tahiti (…) ca‑n Wagner/ ca un giulgiu rece pentru un Reigner wiking/ viaţa se muta când aici când acolo părăsindu‑l cu 3 călăreţi/ în negru plecând de la Mecca (…)/ cu un rege maur din baga şi clovn/ din cedru de Liban, bâlbâind ghiduşii” (Copacul, principele şi oglinda).
Călătoria poetică trece de la saga lui Ragnar vikingul la prelucrarea legendelor scandinave din opera lui Wagner, la aluzia la mitul polinezian, care are în centru insula Tahiti, şi până la simbolul cedrului libanez şi pelerinajul la Mecca. Caleidoscopul de imagini conţine un discurs jucăuş, cu pronunţate răsturnări de situaţie, cu aglomerări şi „ghiduşii”, cu termeni inediţi, meniţi să surprindă cititorul. De exemplu, bagá din care e confecţionat regele, carapacea de broască-ţestoasă, trimite la o imagine artificială, construită, un univers alcătuit din prefabricate, întocmai cu cel dimovian. În Şansa inefabilă a Renaşterii florentine, Turcea creează un spaţiu fără timp şi un timp fără spaţiu, intrat în eternitate: „Atunci/am fi aici, înlocuind Florida/şi ne‑am gândi în cretă umbros măslin la Cruz/nu ar exista spaţiul acesta, Mortul spaţiu/ cu solzii legi bolnave/de timp, de simetrii/ când timpul aglomerează/ aglomerează spaţii şi spaţiile sugrumă”. Frumuseţea este regăsită „în dislocări de cuburi/ când sapă‑n dura lege la depărtări de muzici peste ameninţarea materiei de crabi”, geometria devenind o formă de concretizare a lumii, cu multiple spaţii, concave şi convexe, cu „şi‑nţelepciuni de miere în cana de venin/ spre sfinte libelule la floarea Veniamin”, aluzie la Sfântul Apostol Pavel. Mitologia legată de paradisul polinezian, precum şi referinţele la şarpe, Laucoon, Circe, Orfeu, Seleucos, Praxitele, Caliope, Rabelais, Giacometti Grecul sunt tot atâtea aluzii la moştenirea culturală a umanităţii. Imaginile sunt amestecate, devenind un periplu refăcut al lumii: trecerea de la şarpele care l‑a atacat pe Laucoon la vrăjirea orfeică prin cântec, la Circe despre care legenda spune că i‑a transformat în porci pe însoţitorii lui Ulise în călătorie, revenirea la mitul biblic cu aluzie la Praxiteles, cel care a creat nudul feminin în sculptură: „cu acel Lauco ce/ ar fi cântat din fluier la şerpi şi la Circe/ ori dacă ea‑l făcuse pe‑Orfeu să treacă‑n porc să‑şi poată vinde‑alături seminţe de ferige/(…) e împletirea‑n şarpe ca‑n daltă de Praxit/ mai căutat prin alge de‑ntreg Regatul Beat’ (…)/ e împletirea‑n şarpe, mai cald, de Praxitele/ sub vinuri de bacante cu plete lungi şi chele/ ar fi urlat la lună bocancii unui rege”. Referinţele literare merg de la Rabelais la Cervantes, se reîntorc la dărâmarea cetăţii Tyr. Pentru a sfârşi în filosofia lui Spinoza şi catedrala Sfântul Petru: „a râs Rabelais hainul/ şi s‑a‑mbătat în lege/se ruşina delfina sub stâlpii în grimasă/desigur Dona Alba e n‑ai să crezi,/ Toboso/ ş‑acum poeţii mauri se‑aruncă‑n tauri roşii/sub cer de har, naramzii/ Se dărâmase Tyr/ şi matematici sacre se logodeau garoafe/ (…) Ne aduna Spinoza, pe Dumnezeu cu metru/ varegi plecau, latinii ruseşte‑n sfântul Petru/cu vodci şi balalaică în locu‑le şi baltici”. Recursul la referinţele culturale propun cititorului o lectură profundă, cu conexiuni reale, profitând de tiparele mentale colective şi construind un discurs liric ancorat într‑o realitate forte. În alte poeme precum Ţara Sin este creat un spaţiu al Orientului, presărat cu viziuni miniaturale precum „Tao stă singur şi nu cunoaşte schimbarea” sau grădinile japoneze cu „înţeleptul în alb Kimono”, cu imaginea Fugyiama care aminteşte de muntele Fuji – Fujiyama (Prin grădina japoneză). Există o anumită gratuitate a actului numirii spaţiilor, dar gestul merge numai până la jumătate. Unii critici, precum N. Manolescu, situează în ludic în totalitate discursul poetic, afirmând în binecunoscuta Literatura Postbelică. Poezia: „A căuta înţelesuri adânci în aceste nume înseamnă a vedea o simbolistică ermetică acolo unde nu mi se pare a fi mai mult decât un joc”. În poemul Dezastre, Daniel Turcea încearcă un periplu amplu prin geografia lumii, înregistrând spaţii reale precum Carara din Costa Rica, Paros din Grecia, muntele ‑ lac Rara din Nepal: „îngropaţi dintr‑un început în Carara/ în Paros şi‑n muntele RaRa” ori „case vii în Honkong”. Sensurile exotice se amalgamează, călătoria poetică parcurgând etape inedite, viziuni puternice, cu o cromatică criantă: „peşti electrici au plecat spre Transvaal (…) bărci alexandrine spre Ţara de Foc”. Din spaţiile imaginate plecând de la realitate singura scăpare e prin vis, ca tărâm al evaziunii. Amestecul de ştiinţific şi emoţie, de geometrie rece şi senzaţie umană se comprimă în versuri precum: „Să fugă din spaţiu prin poarta din dreapta/ o fugă prin scara din vis permutând/ în somn adumbrit patru şanse deschise/ ca o surpare de conuri în plumb/ tradusă prin miros de caise” (Dezastre). E o formulă completă de construire a unui univers poetic, tangibil prin referinţele logicii reci şi ale sentimentului cald, ambele definiţii ale fiinţei umane. Legislaţia supremă este cea a visului, dar nu de orice fel, ci „vis magnetic”, „vis destin”, „realul e visul ce ne bănuie”, nu „bântuie”, sugerând îndoiala, formule ce condensează o credinţă în continuumul spaţio‑temporal şi o retranzitare a spaţiului poetic.
■ Profesor, critic şi istoric literar, publicist
Notă:
[1] Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, interpretări critice şi prefaţă de Marian Victor Buciu, Ed. Curtea Veche Publishing, 2007, p. 122.
Alina Bako
