Relecturi în două euforii
Mai avem istorici literari?
Dintre nesfârşitele paradoxuri postrevoluţionare, unul care interesează pe toţi filologii îi priveşte pe istoricii literari: cu mii de teze de istorie literară produse de şcolile doctorale (care ar fi trebuit să dea măcar un procent de istorici literari pe termen lung, profesionişti, în mai bine de trei decenii), avem mai puţini istorici literari decât înainte de 1989. Mai mult, ei sunt pe cale de dispariţie. Dintre cei rămaşi, o parte e expediată în zona prea‑stufosului, a muncii cantitative. Dom`le, ăştia muncesc prea mult, îşi strică ochii degeaba! De cealaltă, aşa‑zişi istorici literari bine‑situaţi în schemele lumii literare: adică, cei care citesc puţin, dar ştiu să subtilizeze cu talent ideile altora. Mixajele lor de istorie literară sunt mai apreciate decât proiectele originale. Dintre cei ce întrunesc şi echilibrul muncii şi aprecierea calitativă, avem puţini, foarte puţini. Ei sunt aproape‑uitaţii.
Adesea am spus că primele texte uitate dintr‑o literatură sunt cele semnate de criticii şi istoricii literari. Însă şi ei urmează altă instanţă: cronicarul literar. Cel care nu ia doar pulsul dintâi, dar şi însemnează primul diagnostic. Suntem sufocaţi de apariţii în care false aglomerări de „studii” fură ochii prin număr de pagini şi lipsa oricărui concept, tomuri numeroase care, de fapt, sunt reşapări din ideile altora. La noi, plagiatul din zona istoricilor literari e discutat numai cu lumina stinsă, pe şoptite. Cercetători ai bibliotecilor, cei autentici n‑au timp de zarvă. Pun şi ei, ca mulţi alţii, totul în seama posterităţii. Ei n‑au vreme de polemică. N‑aţi observat că nu mai avem polemici, nici măcar artificiale? De ce? Pentru că, rudimentar spus, n‑avem idei! Dar şi‑aşa îmi pare exaltat răspunsul. Optimist chiar, mult prea optimist. Nu absenţa ideilor, ci inexistenţa culturii. Fără oameni cu biblioteci în cap, polemicile sunt talk‑show‑uri ieftine sau redundante. De aceea îmi lipsesc enorm polemicile dintre oameni‑biblioteci, istorici literari care să dezbată, cu argumente la zi, care să fascineze nu oponentul, ci (şi) publicul. Spectacolul erudiţiei susţine orice polemică. Susţinea.
Plurivalenţa sintetică: Adrian Dinu Rachieru
Unul dintre cei mai harnici, acribioşi şi sobri istorici literari de astăzi este Adrian Dinu Rachieru. În cele două volume din Romanul politic şi pactul ficţional, la fel, în recentul Voci din exil, el dovedeşte, în primul rând, nu doar că citeşte profesionist, dar că şi reciteşte. Mereu am crezut că un istoric literar este întâi de toate un cititor ce parcurge de multe ori un text, care reciteşte cu un grad sporit de interes şi hermeneutică. Vocaţia particulară a lui A.D. Rachieru ţine de capacitatea lui de reconstituire. Aplicaţie din care nu lipsesc lecturile altor voci critice, nici actualizarea contextelor. De altminteri, A.D. Rachieru se numără printre cei mai oneşti istorici literari. Recunoaşte paternitatea ideilor, le dezvoltă, le combate sau amendează, când e cazul, trece de locurile comune. În Romanul politic şi pactul ficţional, aproape 60 de prozatori sunt citiţi, recitiţi şi analizaţi din prezentul unei profesii la care A.D. Rachieru se raportează cu virtuţi uitate de confraţii lui: altruism, onestitate, viziune hermeneutică, spirit sintetic, modest şi erudit, dialogând vesel cu ideile şi bucurându‑se când oglinzile altora se văd în cele personale. Pentru Rachieru, romanul românesc trece din „eflorescenţa interbelică” în „segmentul postbelic comunizant”, iar cercetând oferta postdecembristă, criticul constată eşecul internaţionalizării culturii române. În asemenea condiţii, romanul „este un teritoriu de cucerit”, spune autorul, deşi totul în jur e descurajant. Capitolele dedicate prozatorilor au în comun portretizările psiho‑critice, contextualizările socio‑politice, căutarea sintagmelor definitive – sau cel puţin memorabile –, atenţia pentru detaliul cumulativ, stilul flotant, geometria demonstraţiilor. Iată, de pildă, despre Groapa lui Barbu: „Setea de viaţă irumpe în scene vii, garnisite cu crudităţi verbale, îngroşând aspecte sordide şi triviale; de aici şi eticheta naturalismului, aplicată unei subumanităţi cu rezerve de puritate. Decantarea lirică nu sfârşeşte în idealizare”. În mare parte fidel canonului literar, criticul readuce în prim‑plan nume uitate sau ignorate, precum Radu Ciobanu, Ion Marin Almăjan, Marius Tupan, Daniel Drăgan, Pan Solcan, Paul Eugen Banciu sau chiar pe Vasile Andru. Cel din urmă, un caz, aş zice, până astăzi, din pricini extraliterare.
S‑au marginalizat în cultura noastră critică decuparea sau formularea opoziţiilor, singularităţile extreme, îndrăzneala de‑a amesteca reflecţia cu graniţele ei. A. D. Rachieru munceşte ca un seismograf cu mecanica unei frenezii stăpânite. Mulţimea de citate şi citări îl eliberează de zonele defrişate, recunoscute, cum spuneam, onest, şi poate reconstitui ţesătura propriei viziuni. Mi‑aş fi dorit să fie mai dur în formulările unor cărţi ratate. Însă A. D. Rachieru nu bruschează niciodată discursul. Nu neapărat din diplomaţie, cât dintr‑o decenţă, una ce câştigă un plus de afecţiune din partea cititorilor. Evident, ineficace în dezbaterea critică ce se lasă cu victime şi cicatrici. Cele două tomuri ar fi avut de câştigat dacă autorul propunea, tăios, un sistem propriu de sistematizare a prozei. Empatic şi coroziv în plăcerea abordării textelor, criticul încalcă normele pe care singur şi le îngăduie, cu largă generozitate. Maratonul critic la care s‑a înscris A. D. Rachieru merită apreciat şi admirat.
Savuros în lecturi şi elegant în analize, un timid frisonant, laborios şi incisiv cu măsură, A. D. Rachieru face din istoria literară o experienţă dinamică.
Desfătarea împărtăşită: Mircea Moţ
Euforic de la catedră până în paginile revistelor şi în dialogul virtual, Mircea Moţ scrie cu bucuria unui matelot care vede pământul la orizont, după mult timp. De admirat şi el, pentru că, de fiecare dată, cu orice lectură, se vede bine că citeşte cu creionul în mână.
Onest în bucuria lui emancipată, când scrie, Mircea Moţ e un moţ adevărat: echilibrat şi intens‑calibrat spre sensuri noi, concentrat să desăvârşească sarcina, abrupt în perspective, capabil să lucreze între extreme, jovial printre rânduri şi exultat constatând savoarea celuilalt, criticul e fericit numai cu un cititor aproape. Lipsit de umori, el nu aparţine criticilor care scriu visând posteritatea sau judecata confraţilor. Primatul îl ia dialogul cu cititorul, prezentul problematizant.
Eseurile din Complicităţi selective (Editura Ecou Transilvan, Cluj‑Napoca, 2022) continuă preocupările criticului din alte volume, cu studii noi, revenind, în unele, cu intervenţii câştigate prin relectură. Pe măsură ce se apropie de prezent, cu egală virtuozitate se retrage în trecutul literaturii. Fire elastică, ca puţini interpreţi, Mircea Moţ poate scrie despre Al. Cistelecan şi imediat să treacă la analiza lui Creangă. Şi invers. Versatilitatea lui se explică şi prin jocul profesiilor, desfătător şi responsabil, de la catedra liceului la expunerea din revistele literare. Metoda preferată de critic constă în deplasarea de la detaliu la sinteză. De pildă, prezenţa vegetalului în literatura lui Creangă, consubstanţial întregului; la fel, îmbăierea din scena celebră înseamnă un contract cu universul, anularea „condiţiei compromise”; inactivitatea duminicală la Caragiale înseamnă că protagoniştii sunt condamnaţi la mişcare, de aici contradicţiile; Goe e prins în circularitatea din care se poate sustrage etc. Sigur că textele canonice reflectă preocupările pedagogice ale criticului, iar interpretările – de multe ori fără dialog critic cu specialiştii – impulsionează cititorii primi, elevii, dar şi colegii, iar numai într‑o măsură de ricoşeu ‑ istoricii literari. Pe măsură ce se angajează în prezent, textele se despart de cititorii inocenţi. Rigoarea tehnică a cronicarului literar se acoperă de sobrietate, tonul nu lasă spaţiu echivocului. Aşa sunt textele dedicate scriitorilor contemporani: I. Mălăncioiu („cea mai importantă poetă contemporană”), Dan Damaschin (în scrisul poetului, emblematic rămâne „poemul‑potir”), Ghe. Grigurcu (ca poet, lumea lui trebuie să treacă prin oglindă), Ştefan Borbély („o autentică bucurie a lecturii”), Marta Petreu (care „depăşeşte durerea şi capriciile trupului”), Ion Vartic („un veritabil spectacol al propriului text”), Ion Pop (criticul diagnosticului „exact, formulat cu multă fineţe”), Al. Cistelecan (care citeşte cu interes şi operele minore). La fel ca A. D. Rachieru, Mircea Moţ nu adună în volume ceea ce‑i displace. Specialistul în Eliade, Creangă şi Bacovia, înaintea altora, caută în relectură semnificaţia exotică, nucleul unei hermeneutici proaspete. Dar şi confirmarea secretă a propriei viziuni critice. Cred că oricât de mult ascunde în metodă, un critic şi istoric literar ajunge, prin relecturi serioase – care înseamnă adevărata lectură –, la inevitabile heterologii. Adică, la interferenţe între limbaje opuse, dar ofertante ca soluţii.
Consecvent în solemnitatea cu care se apropie de textele mari, Mircea Moţ împrumută din propria sensibilitate – lăsată la vedere – cititorului, structurând, potrivind, apropiind de cel din urmă o anume intimitate a textelor, pe care doar familiarizarea cu senzualităţile detaliate ale literaturii o mai poate face inteligibilă.
Adrian Dinu Rachieru, Romanul politic şi pactul ficţional, Vol. I‑II, Iaşi, Editura Junimea, 2015‑2018
Mircea Moţ, Complicităţi selective. Eseuri, Cluj‑Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2022
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ