„Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.”
Matei, 7:16‑20
Suferind de sindromul „Ţara arde şi baba se piaptănă!”, conducerea Ministerului Educaţiei a lansat o nouă reformă radicală, ignorând cu superbie problemele reale ale şcolii, restanţele în materie de reformă curriculară, crizele fuzionate prin care trecem şi războiul de lângă noi. După cum arată puhoiul de iniţiative, avem certitudinea că această reformă va fi ultima, după înfăptuirea ei nemairămânându‑ne altceva de făcut decât să tragem cortina. În romanul lui Ernesto Sabato, Abaddon, Exterminatorul, ne este prezentată o lume postapocaliptică, în care infernul era instalat de multă vreme, iar oamenii erau morţi fără să ştie. Urmărind dezastrul şcolii româneşti după decenii de reforme, prin care a fost „anulată”, ridiculizată şi anatemizată cultura generală, prin care a fost deconstruită şcoala clasică de tradiţie haretieană, putem spune că sistemul de învăţământ a intrat deja într‑o stare sabatiană postapocaliptică. Din această perspectivă, seria neîntreruptă de catastrofe pedagogice, precum reformele „comprehensivă”, „aerisirii”, cognitivistă, a Legii Educaţiei Naţionale, trivializării examenelor, digitalizării reprezintă faza apocaliptică a şcolii româneşti, noua reformă, a „stakeholderilor relevanţi”, urmând să opereze pe ruinele acestei şcoli, având astfel toate datele să devină prima reformă postapocaliptică din urgisitul spaţiu mioritic.
Modelul finlandez în ţara dezorganizării organizate
Consilier al tuturor miniştrilor Educaţiei din ultimii patru ani, domnul Radu Szekely este geniul pustiu al noii reforme. Beneficiind de dublă cetăţenie, română şi finlandeză, domnia sa doreşte să ne „finlandizeze” şcoala după modelul pe care l‑a studiat la faţa locului 16 ani. Aşa ne‑am pomenit cu o reformă de import, având origine protejată şi controlată, culeasă la maturitate deplină, purtând amprenta solului, a coordonatelor geo‑climatice şi a tehnologiilor moderne din Finlanda. După ce a eşuat în 2018 cu viziunea sistemică „Educaţia ne uneşte” (atunci a fost foarte aproape de performanţa de a distruge structura haretiană a sistemului nostru de învăţământ: 4‑4‑4 – o structură validată de peste un secol de istorie, în toate regimurile politice), prin finalizarea unei noi legi a Educaţiei, domnul Szekely, alături de domnul ministru Sorin Cîmpeanu, speră să aclimatizeze modelului finlandez la condiţiile aspre de la noi, acest model urmând să fie altoit cu ideile lui Klaus Schwab din „Marea Resetare” şi „Capitalismul Părţilor Interesate”. După atâtea eşecuri, domnul Szekely speră ca de data aceasta să reuşească în schimbarea şcolii din temelii. Până la ieşirea legii din chinurile facerii corporatiste, consilierul ministerial nu a pierdut vremea, precipitându‑se în lansarea unor iniţiative, precum bacalaureatul personalizat, ori a noii serii de inutile evaluări standardizate pentru elevii din clasele I‑XI, că tot am rezolvat problemele cu recuperarea materiei după pandemie. Aşa au apărut pe nepusă masă teste anonimizate, date asincron, fără unităţi de măsură, fără note, nerezolvarea itemilor ducând la „eliminarea unor conţinuturi din programă”, nu la atenţionarea elevilor. Reinventând roata pătrată, domnul Cîmpeanu ne spune că, dincolo de exigenţele evaluării, testele standardizate trebuie să fie „atractive” şi „prietenoase”, să nu cumva să ridice ştacheta prea sus şi să producă stres, elevii din învăţământul primar urmând să‑şi folosească telefoanele, pentru a fi cât mai relaxaţi[1]. Frumuseţea vremurilor noi ne este garantată şi de secretarul de stat Sorin Ion, testarea standardizată pregătită de minister fiind „total diferită de ceea ce am făcut până acum”[2], profesorii scăpând de efortul suplimentar presupus de corectarea lucrărilor. Iată cum, procesul început în 2013 prin trivializarea examenelor naţionale pare a se apropia de final. Pe vremea ministeriatului doamnei Monica Anisie credeam că s‑a ajuns pe culmile prostiei pedagogice. Văzând ceea ce se întâmplă astăzi, trebuie să recunosc că m‑am înşelat amarnic, revoluţia testelor standardizate şi digitalizate având toate şansele să ducă la aneantizarea a ceea ce am numit până acum evaluare.
Cum acţiunile ministerului de implementare a sistemului finlandez au ajuns să fie copiate de unele primării, se ridică o întrebare firească: este modelul finlandez demn de urmat? Dacă ne ghidăm
după rezultatele concrete, vom constata că în zona de înaltă performanţă, la olimpiadele de matematică şi fizică, Finlanda nu există! La testele PISA, locurile fruntaşe sunt ocupate mai nou de Singapore, Japonia, Estonia şi China, ţări ale căror sisteme educaţionale aduc mai mult cu cel al lui Spiru Haret de pe vremuri. În oricare dintre domeniile pentru care se organizează olimpiade internaţionale, elevii români încă ocupă locuri fruntaşe, fiind peste Finlanda, ori ţările nordice luate în bloc. La fizică, numărul laureaţilor români este de trei ori mai mare decât al nordicilor, iar la matematică de vreo cinci ori. Sistemul finlandez produce indivizi medii, fără prea mari pretenţii. Dacă suntem deficitari la unele evaluări internaţionale, cauzele reale ţin de reformele bulversante, de subfinanţarea învăţământului şi de problemele din zona rurală. Învăţământul finlandez este deosebit de scump, iar sistemul este optimizat aproape exclusiv pentru obţinerea de scoruri bune la testele PISA, meteahnă preluată şi de reformatorii noştri. Înainte de a imita orbeşte acest sistem, ar trebui ştiut că în Silicon Valley se vorbeşte limba română, nu finlandeza, iar marile universităţi şi corporaţii vânează cu ferocitate, an de an, absolvenţi români, nu finlandezi, după cum în Finlanda sunt căutaţi cu disperare specialişti români, precum doctorii, învăţământul superior de acolo fiind jalnic.
A fost o vreme când sistemul românesc reprezenta un model pentru japonezi. După reforma sovietizantă din 1948, eşuată destul de repede, liderii comunişti au acceptat revenirea la şcoala clasică a lui Spiru Haret şi dr. Constantin Angelescu prin reforma savantului chimist Ilie Murgulescu din anii ’50‑’60 ai secolului trecut. Mai mult decât testele Pisa, în perioada postdecembristă integrarea masivă a muncitorilor şi specialiştilor români pe pieţele muncii din Occident, extrem de pretenţioase şi competitive, a demonstrat valoarea şcolii româneşti de până la marile reforme. Aceşti absolvenţi au dat măsura calităţii şcolii clasice româneşti, nu testele internaţionale, oricât de sofisticate şi precise. Până la urmă, şcoala trebuie să răspundă cerinţelor societăţii, ale pieţii muncii, nu să producă experţi în rezolvarea testelor PISA. Iată de ce, s‑ar cuveni ca tradiţiile şcolii haretiene să fie cunoscute, respectate şi continuate, nu ignorate sau aruncate la coşul de gunoi al istoriei. Este straniu ca în perioada dejistă acest model să fi fost apreciat şi reactualizat, iar astăzi să fie uitat, de dragul alergării după potcoave de cai morţi.
Reforma ghiveciurilor modulare
După amânări repetate ale finalizării noilor planuri cadru şi programe pentru liceu, după ce Generaţia Clasei Zero a intrat în primul an de liceu cu un curriculum improvizat, ducându‑şi crucea lipsei manualelor pe mai departe, încheierea reformei începute acum un deceniu nu se întrevede la orizont. Ceea ce ştim despre cum va arăta noul curriculum este că nu ştim nimic, că se lucrează în adâncă conspirativitate şi că avem toate şansele să ne trezim cu schimbări aiuritoare, impuse prin politica faptului împlinit. În loc ca noi proiecte ale curriculumului pentru liceu să fie aduse în dezbatere şi aplicate, ministerul are tot felul de priorităţi absurde. Printre altele, ministerul doreşte înlocuirea semestrelor cu cinci module de 6‑8 săptămâni fiecare, alternate cu vacanţe care întrerup învăţarea şi pot fi bine corelate cu City‑Break‑urile părinţilor. După pieptănarea structurii anului şcolar, fragmentarea cursurilor a fost realizată creativ, prin născocirea modulelor de învăţare, a unei puzderii de „vacanţe fixe şi mobile”, precum şi a unor săptămâni „altfel” şi „verzi”, considerându‑se ca după pandemie elevii să nu fie expuşi pericolului de a învăţa prea mult şi a fi surmenaţi inutil. În ciuda aparenţelor, reformatorii nu s‑au repezit doar la ceea ce era mai simplu de schimbat, la structura anului şcolar şi la datele din calendar. Depăşind mari obstacole şi printr‑un efort creativ gigantic, ei au înlocuit mediile semestriale cu o singură medie anuală şi au desfiinţat tezele, acestea fiind înlocuite cu evaluări periodice, realizate haiduceşte de fiecare profesor după propriile criterii, examenele naţionale fiind astfel mântuite de absurditatea evaluării unitare a elevilor intraţi în competiţie.
Pe lângă cârpelile făcute pentru continuarea reformei curriculare în acest an şcolar cu clasa a IX‑a, ministerul ne propune şi o reformă a ghiveciurilor modulare. Nu ştim câte discipline fundamentale vor supravieţui până în toamna anului 2023 şi în ce formă „modularizată”. Deja au apărut unele indicii, deloc încurajatoare pentru ceea ce va urma. Plecându‑se, probabil, de la impresia că majoritatea disciplinelor existente în planurile cadru reprezintă o educaţie pentru moarte, birocraţii ministeriali au simţit nevoia uneia noi, complexe, botezată „Educaţie pentru viaţă”, ea urmând a fi „predată modular” şi implementată din septembrie 2023. Reprezentând un ghiveci de elemente de educaţie pentru sănătate, educaţie juridică, educaţie financiară, educaţie rutieră şi educaţie pentru alimentaţie sănătoasă, predarea va fi lăsată în grija activiştilor din diverse ONG‑uri, chiar dacă domniile lor nu au module psiho‑pedagogice absolvite. Tendinţa marginalizării disciplinelor fundamentale va fi dublată de inventarea unor discipline‑fantomă, tip coadă de cometă, fără identitate academică, fără utilitate, care cel mult detaliază unele dintre aspectele disciplinelor din care sunt desprinse, aşa cum s‑a întâmplat cu o lecţie de istorie, devenită peste noapte, prin voia parlamentului, disciplină de sine stătătoare sub titulatura de „Istoria Revoluţiei din 1989 şi a schimbării de regim din România”! Nu mai vorbim de faptul că introducerea de noi discipline în planurile cadru înseamnă automat renunţarea la alte discipline, fiind vorba de un joc cu sumă nulă, pentru că numărul maxim de ore pe săptămână nu poate fi depăşit. Colac peste pupăză, auzind, bacovian, materia „stufoasă” plângând, domnul ministru Cîmpeanu îşi propune să o reducă neapărat cu 30%, cu toate că ea a tot fost redusă, după un puhoi de reforme ale „aerisirii”.
În noua viziune ministerială, elevii ar urma să navigheze de dimineaţa până seara pe internet, iar Domnul Trandafir ar trebui să dispară cât mai repede, pentru a face loc „facilitatorului” de „resurse de învăţare”: „Cadrele didactice trebuie să fie pregătite, să înţeleagă această schimbare. Profesorul nu mai este, cu tot respectul pentru trecutul glorios şi pentru Domnul Trandafir, nu mai este Domnul Trandafir. Profesorul este şi un facilitator de învăţare, e cel care trebuie să‑şi îndrume elevii către acele surse disponibile pe internet, corecte, credibile, ca elevii sa dobândească competenţe. Şi şcoala trebuie să fie mai prietenoasă”.[3] Scăpaţi de anacronicul dascăl, elevii urmează să fie lăsaţi de izbelişte pe internet, în timp ce profesorii vor avea şansa de a se transforma, în spiritul vremurilor, într‑un fel de agenţi de vânzări ai firmelor de IT, într‑un personal part‑time al acestora, plătit însă de stat pentru a „facilita” accesul elevilor la „resursele” de pe internet.
În cazul în care noul curriculum va fi realizat aşa cum doreşte domnul ministru, urmărindu‑se prioritar axarea învăţării pe înţelegere, nu pe memorare (aiureală scuzabilă pentru un inginer agronom, fiind auziţi şi psihologi repetând această bazaconie, explicabilă prin ignorarea realităţii că memoria este un proces fundamental de cunoaştere), ori pe stabilirea disciplinelor din planurile cadru de către elevi, în funcţie de pasiuni, iar scopul sistemului de învăţământ va fi asigurarea fericirii elevului în şcoală şi alegerea de către acesta, în orice moment şi pe bază de consimţământ informat, a genului fluid, înseamnă că vom avea în curând o mândră şcoală neantică digitalizată. Şi cum toate aceste minunăţii nu erau îndeajuns, ministerul a organizat şi mari dezbateri pe teme legate de genul îngerilor, asigurarea fericirii copiilor prin educarea părinţilor, a contestării notelor de către elevi, bomboana pe colivă urmând să fie pusă de o nouă lege a Educaţiei (se pare că are şanse să fie votată în toamnă, după un simulacru de dezbateri publice în această vară). Iar pentru ca perspectivele să fie cât mai luminoase, sistemul va beneficia de o subfinanţare cronică de 2,4% din PIB pentru următorii 50 de ani, aşa cum a fost aprobată prin Programul de convergenţă.
Nu cu mult timp în urmă, unii reformişti considerau deşcolarizarea societăţii o necesitate şi proroceau că până în 2020 profesorii vor fi înlocuiţi de roboţi. Se pare că vremurile s‑au împlinit, deşcolarizarea, digitalizarea, robotizarea fiind la ordinea zilei. Aşa am ajuns să trăim vremurile când stihia deşcolarizării, excepţional descrisă de domnul Mircea Platon în două lucrări remarcabile, se află la originea unui veritabil dezastru. Ce se va întâmpla oare când diversele tendinţe catastrofale produse de reforme se vor combina şi amplifica reciproc? Mai ales că iureşul continuă, toate ideile Ciuce visate de consilierul Radu Szekely noaptea, fiind puse în practică de ministrul Sorin Cîmpeanu încă de la ivirea zorilor. În mod sigur, şcoala va fi îngropată sub o avalanşă de schimbări năucitoare, domnul Platon având ocazia cât de curând să‑şi încheie trilogia deşcolarizării cu un volum despre colapsul din educaţie.
Asaltul stakeholderilor relevanţi
Vârf de lance al reformei, proiectul noii legi a Educaţiei reprezintă o combinaţie între întruparea „României educate” şi aplicarea creatoare a învăţăturilor lui Klaus Schwab privind „Capitalismul Părţilor Interesate” („Stakeholder Capitalism”), un capitalism văzut ca un fel de societate socialistă multilateral dezvoltată, construită de activişti transumanişti şi corporaţii woke. Plecând de la principiul „Reconstruieşte Mai Bine” („Build Back Better”), observăm că reformatorii noştri vor să construiască o distopie digitală pe ruinele şcolii româneşti. În ceea ce priveşte termenul „capitalism” folosit de Schwab, acesta este înşelător, diversionist, ascunzând adevărata natură a revoluţiei sale: anticapitalism, egalitarism, control totalitar cu ajutorul noilor tehnologii, după modelul creditului social chinezesc, preluat şi adaptat creator la condiţiile concrete ale Occidentului progresist. Până la urmă, ce fel de capitalism mai este acela, în care garantarea proprietăţii private este înlocuită cu formula: „Nu veţi mai avea nimic şi veţi trăi fericiţi!”? În acest context sumbru, noua lege aflată în pregătire ar urma să o înlocuiască pe cea din 2011, după un deceniu în care opera domnului Miclea a reuşit să agraveze problemele sistemului, în loc să permită soluţionarea lor. Învăţământul a devenit de atunci tot mai inechitabil, impredictibil, ineficient şi costisitor. Proces firesc, în condiţiile în care obiectivele utopice ale Legii Miclea (LEN) urmau să fie atinse cu mijloace contrare lor, calitatea, competenţa, performanţa în masă trebuind să fie realizate prin subfinanţare, reducerea programului de lucru al elevilor, simplificarea curriculumului, comasarea disciplinelor, trivializarea examenelor, înmormântarea activităţii didactice în hârţoage şi transformarea dascălului în serv comunitar. Cum dezastrul nu a fost destul de mare, reformiştii mioritici vor acum o nouă lege prin care să se implementeze o distopie digitală inspirată de ideile lui Schwab. În curând, vom asista la desăvârşirea procesului formării „omului nou”, trăind într‑o lume digitală, plină de roboţi, inteligenţă artificială, hiperconectivitate, o lume a banilor digitali şi a supravegherii prin tehnologie, o lume resetată special pentru eloi şi morloci postmoderni. În noua societate nu va exista libertate individuală, spirit critic, iar fericirea va fi asigurată de lipsa proprietăţii private şi de „Venitul de Bază Universal” garantat. Că aceasta este calea urmată, ne‑o dovedeşte domnul ministru Cîmpeanu, pentru care digitalizarea totală a şcolii a devenit noul viţel de aur al reformei. Constatând că învăţământul se duce de râpă din cauza tablei clasice, a cretei şi buretelui, domnia sa ne‑a spus că aşa nu se mai poate, că elevii nu vor mai da teste pe hârtie, ci pe tablete, iar profesorul va deveni, aşa cum a tot arătat, un „facilitator către nenumăratele resurse de pe internet”[4], toată lumea, de la profesori la elevi, urmând să stea tot timpul cu nasul în ecrane. Sceptici fiind faţă de noua utopie, credem că, în afară de alienarea tehnologică şi uriaşa risipă de resurse, marile câştiguri obţinute prin digitalizare se vor dovedi o iluzie.
În conceperea noii legi, domnul Radu Szekely urmează o idee dragă lui Klaus Schwab, aceea de a folosi echipe de revoluţionari de profesie, numiţi stakeholderi. Practic, ne întoarcem la ceea ce John Kingdon numea sindromul „puhoiului birocratic”, la folosirea în schimbare a unei armate de politruci civici, reprezentanţi ai părinţilor şi elevilor, oengişti de bine, bloggeri şi vloggeri manelişti, corporatişti creativi, specialişti‑birocraţi şi experţi de toate neamurile. Acest „puhoi” este plin de nemulţumiri, vine cu tot felul de idei şi soluţii, dorind impunerea autoritară a opiniilor şi strategiilor proprii. Deşi experienţa lor practică în domeniul educaţiei nu‑i dă afară din casă, ei doresc să se substituie practicienilor, amăgindu‑ne cu realizarea unor miracole educaţionale prin simpla recitare a unui pomelnic cu deziderate pioase şi utopii pedagogice. Mai an, nişte organizaţii ale elevilor erau chemate să ofere poveţe privind realizarea diferitelor componente ale reformei. Nu ştim de la înălţimea căror competenţe, a cărei experienţe la catedră, reprezentanţii elevilor se pronunţau într‑un domeniu în care experţii au eşuat decenii la rând! În loc să tacă, să asculte şi să înveţe, aceşti elevi aflaţi în faţa examenului maturităţii s‑au trezit peste noapte mari pedagogi şi designeri curriculari, încercând impunerea unor „viziuni” formate din lozinci, sloganuri şi stereotipuri media. După elevi, se pare că a venit acum rândul corporatiştilor să facă reformă, profesorii fiind din nou uitaţi. În mare viteză a fost formată o echipă complexă de însăilare a noii legi a Educaţiei, aceasta bătând deja drumurile patriei în lung şi în lat, în căutare de idei. Faţă de eroii din filmul „BD la munte şi la mare”, grupul de „stakeholderi relevanţi pentru modernizarea şcolilor din România” (precum cei 40 de membri ai alianţei „O Voce pentru Educaţie”), a făcut nişte popasuri şi prin taberele de creaţie din Delta Dunării, pentru a discuta cele 10 puncte de reformă. Realizând un bilanţ de etapă, domnul Radu Szekely a garantat transpunerea în lege a conversaţiilor şi propunerilor de o inestimabilă valoare teoretică şi practică a neînfricaţilor stakeholderi. Trecând peste acuzele unor invidioşi privind plagierea unor teme dintr‑un studiu mai vechi[5], ne‑au reţinut atenţia mărturiile zguduitoare ale doamnei Mariana Dogaru privind spiritul colhoznic responsabil al stakeholderilor: „Zilele acestea am înţeles ce înseamnă împreună (s.n.). Atunci când suntem toţi preocupaţi de o educaţie mai bună pentru copiii noştri, facem eforturi comune (s.n.) de a aduce schimbarea esenţială de care sistemul educaţional din România are nevoie. Am pus laolaltă experienţe diferite care contribuie la un întreg (s.n.) ce ne dorim să dea un sens nou viitorului”[6]. La rândul său, consilier de stat Sorin Costreie a precizat: „Dacă se vor regăsi ideile de aici în noua lege, putem spune că viitorul se scrie aici şi că acesta va fi mai bun (s.n.). Este crucială această coordonare şi colaborare între Guvern şi societatea civilă şi ea trebuie menţinută şi chiar dezvoltată în viitor”.[7] Înţelegem astfel că, doar urmând neabătut învăţăturile biruitoare ale lui Klaus Schwab, vom învinge şi vom construi viitorul de aur al României şi al întregii omeniri! Dacă legea va fi adoptată, ea va marca o piatră de hotar, un moment istoric al încheierii unui proces involutiv de două decenii, cronicarii anilor viitori având ocazia să contemple nu un dezastru urmând altor dezastre, ci o şcoală cum nu s‑a mai văzut, o şcoală postapocaliptică.
Spre transumanism, în zbor!
De decenii, reformiştii au făcut ce au vrut cu România în domeniul Educaţiei. În nici un alt domeniu nu am avut o astfel de dictatură absolută. Nu a existat utopie care să nu fi devenit literă de lege, fiind inventate instituţii specializate pentru aplicarea noilor dogme, precum acea inchiziţie a hârţoagelor, numită Aracip. Protocronişti, reformatorii noştri au practicat „cancel culture” cu mult înainte de a fi fost inventată în Occident, reuşind o suită fabuloasă de „anulări”: ale învăţării, disciplinei, evaluării, autorităţii profesorului. Poate că reformele ar trebui judecate exigent după efecte, după „roade”, nu după intenţii şi lozinci. Iar erorile nu ar trebui repetate la infinit. Dacă în urma acestor reforme a explodat analfabetismul funcţional şi au înflorit prostia şi ignoranţa, ceva nu este în regulă cu ele. Iar până la noi experimente, ar trebui văzut unde s‑a greşit. Matadorii schimbărilor cu orice preţ au dus o campanie continuă împotriva „cunoştinţelor inutile”, solicitând formarea de competenţe fără informaţii şi realizarea învăţării fără muncă. În acest fel, idealul utilitarist l‑a înlocuit pe cel umanist, iar cultura generală a fost aruncată la gunoi. Basmele despre învăţământul de piaţă incluziv‑egalitar, despre darwinismul şcolar („selecţia naturală” a şcolilor şi profesorilor ar reprezenta principalul scop al şcolii de piaţă, o şcoală obligată să formeze oameni capabili să câştige bani şi să‑şi atingă idealul fericirii personale) au fost incluse în LEN, unele idei fiind preluate din reforma neoliberal‑progresistă, propusă în 1987 de Chester E. Finn Jr, reformă mult hulită astăzi în America. După ce am experimentat progresismul în spaţiul şcolar, acum se pare că urmează să trecem la noua ideologie a domnului Klaus Schwab. Totuşi, poate n‑am scăpat în 1989 de lacul ceauşismului, pentru a pica trei decenii mai târziu în puţul transumanismului. Să sperăm că, în nemărginita‑I milă, Dumnezeu le va dărui neasemuiţilor noştri reformişti mintea cea de pe urmă.
■ Profesor, publicist, scriitor
Note:
[1] https://www.idevice.ro/2022/06/04/ministrul-educatiei-extrem-importanta-masura-ultim-moment-luata-elevi-514050/
[2] https://www.edupedu.ro/testarea-standardizata-pregatita-de-minister-e-total-diferita-de-ce-am-facut-pana-acum-profesorii-nu-vor-face-efort-suplimentar-pentru-ca-nu-corecteaza-lucrarile-secretarul-de-stat-sorin-ion/
[3] https://www.realitatea.net/stiri/actual/legile-puterii-sorin-cimpeanu-cadrele-didactice-trebuie-sa-fie-pregatite-de-schimbare-profesorul-nu-mai-e-domnul-trandafir_628d4463e65263277117e2c6
[4] https://spotmedia.ro/stiri/educatie/cimpeanu-vrea-table-interactive-in-toate-clasele-din-romania-in-locul-celor-cu-creta-si-burete
[5] Şcoala la răscruce, 2 vol., Polirom, Iaşi, 2002.
[6] http://sparknews.ro/2022/05/10/propunerile-aliantei-o-voce-pentru-educatie-pentru-noua-lege-a-educatiei-una-dintre-masuri-rute-flexibile-de-cariera-pentru-profesori/
[7] Ibidem.
Constantin Toader
