Recunoscut ca făcând parte din elita internaţională a tinerei generaţii de pianişti încă din 2008, Cristian Sandrin îşi numără anii prin premii şi prin concerte în prestigioase săli de concert: Wigmore Hall, St. Martin‑in‑the‑Fields, St. James Piccadily, Queen Elisabeth Hall, Salle Cortot din Paris, Teatrul La Fenice din Veneţia, Palazzo Montepulciano din Italia, Leipzig Hochschule, Salla Manuel de Falla din Madrid, Sala Filarmonicii din Sofia, Ateneul Român ş.a. A fost invitat la concertul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea postului Radio România Muzical, interpretând cu acest prilej Variaţiunile Goldberg de Johann Sebastian Bach.
Sorana Mănăilescu: Maestre Cristian Sandrin, vi se va părea ciudat că nu încep prin a vă ruga să vorbiţi despre corola de premii, studiile de excelenţă sau prestigioasele săli de concert, ci cu prezenţa dumneavoastră pe Bach Cantatas Website, ceea ce mi se pare echivalent cu canonizarea în lumea muzicii. Cum vă simţiţi ştiindu‑vă asociat în memoria colectivă cu opera celui mai mare compozitor al lumii? Cum v‑aţi câştigat acest statut?
Cristian Sandrin: Mă amuz, întrucât abia de curând am descoperit că am fost inclus pe lista interpreţilor muzicii lui Johann Sebastian Bach de pe Bach‑Cantatas website. Acest registru online prezintă publicului informaţii esenţiale, foarte detaliate şi profund cercetate, despre opera lui J.S. Bach. Inclusiv liste cu discografii si respectivii interpreţi. Este un adevărat privilegiu ca numele meu să devină asociat cu opera acestui mare compozitor, în acest moment al carierei mele, când încă sunt considerat „un tânăr pianist”. Probabil, mi‑am câştigat această menţionare, deoarece am interpretat de câteva ori Variaţiunile Goldberg, o capodopera a repertoriului pentru pian, considerat un „munte” extrem de dificil de cucerit pentru oricare pianist. În timpul pandemiei, mi‑am concentral energiile creative asupra acestei lucrări de mari proporţii; am considerat că această piesă nu ar putea fi abordată doar în condiţii de tip lockdown: când toate angajamentele muzicale au dispărut din agendă şi am rămas blocat, precum un pustnic, în apartamentul meu londonez. Era ca şi cum aş fi naufragiat pe o insulă pustie din Pacific şi aş fi avut în bagaj doar o partitură muzică:
Variaţiunile Goldberg. În 2021 le‑am interpretat în semifinala Concursului de la Montreal, fiind foarte apreciate de critici.
Revenind acum la istoricul spectaculoasei dumneavoastră afirmări la o vârstă atât de tânără, vă invit să rememoraţi momentul debutului pe scena Ateneului, la treisprezece ani. Se vorbeşte despre şcoala de vioară a României şi, totuşi, două promisiuni devenite peste ani certitudini, dumneavoastră şi Mihaela Ursuleasa, v‑aţi însuşit arta altui instrument. Vă consideraţi, într‑adevăr, „un moştenitor al României muzicale”? Ce sens daţi acestei sintagme sub care aţi concertat la Sala Radio, în 9 mai, cu ocazia aniversării postului Radio România Muzical?
M‑am născut în sânul unei familii bucureştene, unde tatăl meu, pianist concertist şi profesor de pian la Conservator, ar fi reprezentat un model pentru oricare muzician. Tata şi‑a dedicat întreaga viaţă muzicii, iar mama, bibliotecară şi fostă profesoară de franceză, iubind muzica deopotrivă, conecta familia cu lumea extra‑muzicală; ne aducea cu picioarele pe pământ, cum s‑ar zice. Tatăl meu fusese coleg cu Radu Lupu şi se numărase printre elevii de pian ai „doamnei Muzicescu”, profesoara lui Dinu Lipatti. Deci, aş putea vorbi de o anumită „moştenire” care îmi leagă familia cu unii dintre cei mai mari pianişti din lume.
În Occident, există o adevărată fascinaţie pentru şcoala pianistică românească. Dinu Lipatti, Clara Haskil şi Radu Lupu sunt consideraţi pianişti legendari; ei nu sunt valorificaţi doar ca pianişti virtuozi, ci şi ca muzicieni care insuflau noi viziuni asupra capodoperelor muzicii universale. Aceşti pianişti, printr‑o abordare profundă asupra vieţii şi a muzicii, au prezentat publicului interpretări cu totul memorabile.
Şcoala de pian românească este foarte puternică în continuare. Numeroşi tineri pianişti români cântă pe scene europene şi uluiesc publicul prin talentul lor. Totuşi, în zilele noastre, evităm să mai vorbim de „şcoli”, cum ar fi „şcoala franceză, şcoala rusească” etc. Datorită globalizării, aceste „şcoli”, curente, s‑au amalgamat; profesori ruşi predau în Anglia, francezi – în Germania; profesori de peste tot predau în State.
Îmi amintesc cu mare plăcere primele dăţi când am cântat pe scena Ateneului Român. Ambele concerte au fost evenimente educaţionale, pentru tineret, organizate de Maestrul Iosif Prunner. O dată am cântat un Rondo în Re major de Mozart, iar a doua oară, şi un Impromptu de Schubert. Cred că mulţi copii la vârsta aceea ar fi cântat piese de pian mult mai dificile din punct de vedere tehnic; mi se pare, cumva, că debutul meu cu Rondo‑ul de Mozart a fost un fel de premoniţie, deoarece în 2021 mi‑am făcut debutul ca solist cu Filarmonica „George Enescu”, interpretând Concertul în Do Major nr. 25 KV 503 de Mozart.
Un distins muzician îşi exprima nu de mult în paginile revistei noastre temerea că între muzica clasică şi cea contemporană există o falie care îi va face pe interpreţii celei dintâi să pară învechiţi. Aţi deschis în 2018 cea de a 35‑a stagiune la South Holland Concerts in Spalding, interpretând o lucrare de György Kurtág alături de compozitori clasici. V‑a fost greu să intraţi în atmosfera creată de estetici muzicale atât de distincte? Cum a reacţionat publicul?
Aş dori să mă consider o punte între aceste două lumi: lumea muzicii clasice şi lumea muzicii contemporane. Apreciez enorm arta contemporană şi sunt fascinat de estetica muzicii noi. Se întâmplă, aici, un fenomen care se poate întâlni şi în alte domenii din afara muzicii: complexitatea la care a evoluat muzica contemporană impune un anumit nivel de specializare, un nivel care nu poate fi atins decât de muzicieni care se dedică aproape în totalitate explorării şi interpretării repertoriului contemporan. De asemenea, doar un anumit public ar savura gustul avangardei; vorbim de persoane deschise unor noi experienţe, care sunt gata să accepte, să îmbrăţişeze, cel puţin pe durata concertului, noi norme estetice şi muzicale. Iar peste tot acest public entuziasmat de muzica contemporană se află în minoritate. Contemporaneitatea este, desigur, un concept mobil. Adesea vorbim de reacţia contemporanilor la premiera lui Sacré du Printemps de Stravinsky. Aşa cum s‑a întâmplat şi în cazul lui Stravinsky, lumea muzicală iese din starea de şoc în cele din urmă şi acceptă canonizarea operei. Contemporaneitatea acestei piese se fosilizează în memoria publicului. Timpul le va consacra adevărata valoare creativă; doar posteritatea va putea aprecia cu adevărat valoarea operelor de artă contemporane.
Am avut parte de un public foarte conservator când am cântat la Spalding. Iar eu am mers un „pas mai departe” şi nu am făcut pauză între piesele de Kurtag şi Variaţiunile de Haydn. Am vrut să surprind publicul, credeam că acest tip de umor muzical l‑ar fi făcut pe Haydn fericit. Dar publicul din Spalding a fost foarte surprins de acest gest. Consider că atunci când interpretăm o partitură muzicală, cugetăm la de mult apusa contemporaneitate a piesei, precum şi la propria noastră actualitate. Noi, ca interpreţi, insuflăm viaţă în note şi semne muzicale aşternute pe hârtie de compozitori care s‑au stins din viaţă în urmă cu decenii sau secole: aceştia au fost oameni, la rândul lor, cu propriile lor emoţii, preocupări; fireşte că omul contemporan se poate regăsi, în cele din urmă, în aceste emoţii. Iar aceasta trebuie să fie menirea noastră ca muzicieni.
Dirijatul de la claviatura pianului este un alt indiciu al virtuozităţii la care aţi ajuns. Cât de important este pentru un instrumentist să aibă în minte universul întregii partituri?
Aş spune că, pentru un pianist, interiorizarea unei piese în manieră dirijorală este un procedeu esenţial în procesul de interpretare. Acest proces începe de la mic la mare: de la stabilirea structurii într‑o frază până la analizarea structurilor de mari dimensiuni. Apoi există o legătură foarte strânsă între procedeul de compoziţie a lucrărilor de orchestră şi pian: toţi compozitorii foloseau pianul pentru a crea lucrări orchestrale, deoarece pianul are cel mai variat registru faţă de celelalte instrumente. Singurul compozitor care a scris (aproape) exclusiv pentru pian a fost Chopin; despre Chopin s‑a scris foarte mult, dar esenţial de reţinut este că, prin compoziţiile sale, el explorează paleta pianistică şi creează procedee cu totul inovative care nu pot fi reproduse pe niciun alt instrument.
Când vorbim de alte instrumente, este esenţial ca interpreţii să înţeleagă şi să studieze întreaga lucrare în profunzime, fie că vorbim de muzică de cameră sau de lucrări orchestrale. Putem astfel realiza o analogie între muzică şi societate. Precum un instrumentist contribuie la totalizarea şi realizarea unei lucrări muzicale, astfel şi noi, oamenii, prin propria noastră existenţă contribuim la funcţionarea societăţii.
Sunteţi solist a patru dintre cele mai importante orchestre simfonice româneşti. Când vă vom asculta din nou în România, aşadar?
Sper să mă reîntorc în România să cânt cu Filarmonica Oltenia din Craiova şi Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău. Este mereu o mare plăcere să mă reîntorc în ţară şi să colaborez cu orchestre şi dirijori români.
Sorana Mănăilescu în dialog cu Cristian Sandrin
