Sorana Mănăilescu: Invitat la Festivalul Internaţional „Vara magică”, Maestre Giovanni Dinello, aţi spune că un muzician născut în Veneţia este destinat să se orienteze spre muzica barocă mai devreme sau mai târziu?
Giovanni Dinello: Nu‑mi place să cred că este cineva destinat să se orienteze către un anumit tip de muzică din punct de vedere compoziţional, dar contextul în care este crescut şi stimulul pe care îl primeşte contribuie, cu siguranţă, la gustul şi inspiraţia lui muzicală – aceasta este sigur. În schimb, cred că fiecare compozitor care a primit o educaţie clasică are un spaţiu în inima lui pentru muzica barocă şi pentru energia ei care mişcă sufletul. Din punctul meu de vedere, pot spune, în mod cert, că am fost întotdeauna fascinat de barocul veneţian şi îl păstrez cu drag în suflet.
Ce aţi luat din moştenirea dumneavoastră veneţiană la Birmingham?
Birmingham şi Conservatorul Regal din Birmingham au fost speciale pentru mine. Nu prea ştiam la ce să mă aştept când am plecat în Marea Britanie în 2016, dar, în momentul în care am ajuns acolo, mi‑am dat seama că sunt multe câştiguri pe care le‑aş putea aduce înapoi la Veneţia, fie că este vorba de cunoştinţele legate de senzori care m‑au condus către dans, fie o energie anume pe care o aveau studenţii din Birmingham. De aceea, când m‑am întors un an şi jumătate mai târziu, am făcut tot posibilul să‑mi atrag colegii de la Conservatorul de la Veneţia într‑un colectiv care a devenit ulterior Venice Electroacoustic Rendez‑Vous (VER‑V). Revenind la întrebarea ta, amuzant este că în Birmingham există o reţea de canale mai extinsă decât cea veneţiană, aşa că obişnuiam să glumesc cu prietenii şi colegii mei că îmi duc barca la Birmingham, sau că mă vor vedea vâslind pe o gondolă în canalele oraşului britanic.
Indiferent de umbrele lungi lăsate în urmă de Vivaldi sau Marcello, se pare că muzicienii contemporani nu pot trece dincolo de propriile umbre. Nu te poţi întoarce în timp, poţi doar să‑ţi
imaginezi, să reinventezi barocul. Acesta a fost sensul concertului „Imagine Baroque” din 20 iulie la care aţi participat cu muzică electronică şi sintetizator în contextul Festivalului Magic Summer de la Bucureşti?
Ceea ce şi eu, şi Sânziana Mircea am încercat să realizăm cu „Imagine Baroque” este un act de libertate. În momentul în care am cunoscut‑o pe Sânziana, am văzut această energie în interiorul ei, această dorinţă de a scoate la iveală ceea ce ea a moştenit prin ani şi ani de studii grele şi muncă profesională. Şi m‑am simţit copleşit! Vreau să spun că avusesem o experienţă anterioară în ceea ce priveşte modificarea partiturilor muzicale baroce, aceea a concertului Urlo di Armida, pe care l‑am alcătuit împreună cu soprana Giulia Semenzato în 2018 şi 2019, dar am observat de multe ori că muzicienii cu pregătire clasică se tem fie şi să mute o singură pauză, nu mai vorbim de manipularea armoniilor, întinderea unui ritm şi schimbarea unei melodii. Întrucât Sânziana este cea care a reuşit minunat această performanţă pe care o consider deosebit de dificilă, cred că ea ar trebui să răspundă la această întrebare. Dacă însă mă întrebaţi pe mine, voi spune din nou: a fost un act de libertate pentru toţi compozitorii şi muzicieni care vor veni, sperând că lanţurile care îi obligă să divinizeze repertoriul să se mai slăbească puţin.
Cum aţi compara prelucrarea actuală a muzicii baroce în comparaţie cu, să spunem, variaţiunile lui Bach pe muzică de Vivaldi?
Eu unul nu le‑aş compara cu adevărat. Ceea ce vreau să spun este că vorbim despre vremuri total diferite, despre o cultură şi instrumentaţie diferite (inclusiv tehnologie). Este oarecum un clişeu, ştiu, dar să ne amintim de faimoasa întrebare: „Ce ar fi făcut Bach dacă ar fi posedat un sintetizator?” Acestea fiind spuse, mi‑a plăcut foarte mult prelucrarea Anotimpurilor lui Vivaldi de Max Richter şi cred că mai sunt multe de făcut în ceea ce priveşte transcripţia şi rearanjarea repertoriului tradiţional, mai ales baroc.
Visul celor care studiază la Veneţia este probabil să concerteze la Biennale di Venezia. Aţi participat la cea de‑a 50‑a ediţie. A fost un drum dificil până acolo şi ce alte momente preţuiţi din cariera dumneavoastră care a devenit certitudine?
Nu aş spune că sunt o certitudine, deoarece probabil că nu mă voi simţi niciodată împlinit (blestemul artistului, cred), dar 2017 a fost cu siguranţă un an important pentru mine, deoarece am fost invitat de Xavier Veillhan să particip la uimitorul său Studio Venezia din interior: Pavilionul Francez al celei de‑a 50‑a Bienale de Artă. Pentru cei care nu l‑au văzut, a fost un studio de înregistrare şi producţie a sunetului incredibil, cu multe instrumente electrice şi acustice (printre acestea, Sculpturile în sunet ale fraţilor Baschet pe care le‑am folosit pentru o înregistrare ce va deveni publică în curând) şi cu o splendidă arhitectură acustică. Am fost încântat să fac parte din acest program cu artişti precum Brian Eno, Eliane Radigue, Alva Noto şi mulţi alţii şi, cu siguranţă, a fost unul dintre reperele carierei mele până acum. Anul acesta, în 2022, am fost din nou prezent la Bienală ca artist, colaborând cu coregraful Matteo Carvone pentru cea mai recentă piesă a sa, The Garden, pentru care am scris muzica şi am realizat live prelucrarea sunetului. Consider că fiecare pas al carierei mele de până acum este important, dar, dacă ar fi să mă opresc asupra câtorva, aş spune, sigur, că emisiunile de la Radio Rai 3 şi Radio France Internationale, care au deschis Festivalul Asolo Musica în 2019, experienţele Bienalei, cântecele de leagăn comandate de Ocean Space în Veneţia şi „Imagine Baroque” cu Sânziana Mircea au fost repere, de care îmi voi aminti totdeauna.
Înclinaţia dumneavoastră către complexitate v‑a condus, se pare, şi către experimente multimedia. Ce v‑a determinat să realizaţi coloana sonoră a scurtmetrajelor de avangardă produse de Germaine Dulac, Man Ray şi Walter Ruttmann?
Îmi plac oportunităţile creative pe care le oferă compoziţia multimedia şi, de fapt, din octombrie 2022 voi studia la Hamburg cu Alexander Schubert, pe care eu (şi nu numai eu) îl consider un adevărat geniu în domeniu. Colaborarea cu Festivalul Quarta Parete de la Veneţia m‑a condus la ceea ce a fost prima mea sonificare live a filmelor (pentru că deja scrisesem muzica pentru scurtmetraje şi reclame, dar să fac acest lucru live a fost altceva). Estetica lui Man Ray, Dulac şi Ruttmann mi‑a părut perfectă pentru instrumentaţia şi sunetele la care lucram la acea vreme (şi încă mai lucrez şi acum), aşa că mi‑am împachetat violoncelul, o vioară electrică şi un sintetizator şi am intrat în joc. Rezultatul a fost frumos, eu însumi uneori nu mă puteam concentra asupra mâinilor pentru că eram acaparat de ecran. Este cu siguranţă o experienţă pe care aş vrea să o repet.
Ce v‑a atras în România?
Nu fusesem niciodată în România înainte de a o întâlni pe Sânziana Mircea, aşa că bănuiesc că ea m‑a adus acolo. A fost incredibil, am călătorit mult în viaţa mea şi mă bucur să cunosc diferite
culturi şi experienţe, deoarece îmi oferă noi instrumente pentru a mă cunoaşte pe mine însumi. Cred că doar prin ceilalţi, prin ceea ce este diferit de ceea ce eşti obişnuit, poţi să te cunoşti cu adevărat şi să evoluezi. Acestea fiind spuse, cu siguranţă plănuiesc să revin!
Credeţi că festivalurile de vară, cum ar fi Magic Summer, ar trebui să includă în program doar „hituri” ale muzicii clasice sau aţi găsit publicul de la Ateneu pregătit pentru noutate şi experimente?
Vara Magica, regizorul şi publicul ei m‑au surprins enorm. Trebuie să recunosc că mi‑a fost puţin frică de reacţia publicului, dar, judecând după feedbackul pe care l‑am primit eu, Sânziana, Laura şi Adistu, mi‑am dat seamă că greşisem tot timpul. Suntem înconjuraţi de sunete digitale în fiecare moment al vieţii noastre, de la spoturi TV şi radio până la maşini, mobilier şi dispozitive. Trebuie să spargem bariera care desparte sunetul de zgomot (cum spunea John Cage) şi cred că acesta este momentul potrivit, aşa că de ce nu? A aduce mai multă muzică experimentală şi digitală în sălile de concert şi atenee pare un început bun!
Sorana Mănăilescu în dialog cu Giovanni Dinello
