Káli [numele la naştere: Király] István este unul dintre clasicii în viaţă ai prozei maghiare din Transilvania, cu o activitate prodigioasă atât pe tărâm literar, cât şi civic. A înfiinţat, în 1992, Editura Mentor, care a funcţionat până la falimentul din 2015, şi a organizat târgurile de carte, inclusiv internaţionale, din Tg. Mureş, oraşul său de baştină, unde s-a născut în 1947, de unde a trecut, apoi, la Politehnica timişoreană, pentru a fi licenţiat ca inginer, debutând în 1975 în revista clujeană Utunk cu proză, domeniu în care a scos până acum o mulţime de volume.
Get-beget târgumureşean, Káli aparţine întru totul stilisticii sociale „de tip vechi” a oraşului, amprenta formală – care se regăseşte şi în opera concitadinului său Kocsis Francisko – neputând fi cu adevărat conştientizată decât de cei care au trăit câtva timp acolo. Ea se compune dintr-un aliaj foarte subtil de profesionalism estetizat, de moralitate burgheză laxă, uneori pudibondă, şi orgoliu, toate acestea fiind convertite într-o axiologie dominată de excelenţa profesională, motiv pentru care era foarte „normal” odinioară, ca pe stadionul local, la „plăcile de beton” ale complexului de agrement sau în restaurantele de tradiţie ale urbei să se reunească meşteri tipografi, scriitori, croitori şi ceaprazari, artizani ai fierului forjat sau profesori şi medici, cu condiţia ca fiecare dintre ei să fie un „as” al profesiei pe care o practica. Ştafeta eligibilităţii era ţinută foarte sus şi nu putea fi abordată de către oricine, dar ea genera o solidaritate comunitară exigentă şi câteva „mituri urbane” ilustrative, nefiind de mirare că o asemenea societate simandicoasă discută, în faţa unor halbe de bere comandate la Súrlott Grádics (o crâşmă din zona Liceului Papiu de azi, „dotată” cu o binemeritată reputaţie internaţională), despre calităţile de fotbalist ale stomatologului Bölöni László sau despre iscusinţa lui Gipszes Pali, un felcer vânjos de la Ortopedie, care era în stare de „minuni” atunci când venea vorba de îndreptat oase rupte sau de aplicat fâşiile de ghips.
La Tg. Mureş, oricine, chiar şi un om de rând, putea deveni un „mit urban”, cu condiţia ca notorietatea să fie câştigată cu sudoarea propriei sale frunţi. Aceasta e atmosfera pe care o evocă Káli István în Orbecăitorul (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2021), roman masiv, de peste 750 de pagini, care a apărut recent în impecabila traducere a lui Kocsis Francisko, pe care numai cei care cunosc ambele limbi o ştiu aprecia cum se cuvine, fiindcă, pe lângă orgoliul de a cultiva o morală burgheză impecabilă, târgumureşenii mai dispun şi de un jargon urban „de uz propriu”, ritualizat, a cărui
transpunere într-o altă limbă implică, uneori, dificultăţi insurmontabile.
Kocsis Francisko se achită de această sarcină în spiritul excelenţei pe care cartea tradusă de el o evocă, dar este obligat, pe alocuri, să-şi adnoteze textul cu note de subsol foarte utile, fără de care unele sensuri ale mesajului s-ar pierde. Cartea a apărut, iniţial, în limba maghiară, în 2017, sub titlul A szemfényvesztett, ea fiind, în intenţia autorului, prima parte a unei trilogii a decadenţei târgumureşene, din care a apărut deja şi a doua parte, intitulată Klastrom utca kettő (Str. Klastrom nr. 2, 2021), care reprezintă continuarea, într-un spirit quasi-detectivistic, a evenimentelor din primul roman, cuprinzând perioada 1969-1994, pe când Orbecăitorul se opreşte la secvenţa 1944-1969. După ştiinţa mea, până la scrierea acestei cronici, traducerea românească a beneficiat de o singură consemnare critică substanţială, aparţinându-i lui Al. Cistelecan şi publicată în Vatra, nr. 1-2/2022. Orbecăitorul merită inclusiv o dezbatere publică, dincolo de calităţile sale literare superlative, deşi se simte, pe tot parcursul capitolelor, o anumită verbozitate excedentară decantată din direcţia prozei generaţiilor ’70 şi ’80, cu care autorul este înrudit şi de presiunea căreia nu poate scăpa.
Káli a declarat, cu prilejul fiecărei lansări, că eroii principali sunt ficţionali, iar cei secundari au identitate reală (cum este tovarăşul Csupor Lajos, şeful de partid al Regiunii Mureş Autonomă Maghiară, şi succesorii lui, Iosif Banc şi Vereş), însă cititorului atent nu-i pot scăpa elementele de inerentă similitudine biografică, tatăl scriitorului fiind tot croitor, detaliu căruia i se adaugă pasiunea de fotbalist a fiului său Peti, împrumutată, dacă nu mă înşel, din propria viaţă a lui Káli, care a făcut, şi el, fotbal de performanţă pe vremea studenţiei. Însă, dincolo de aceste incidenţe, încep ficţionalizările, întrucât numele eroului principal, Kormos Albert, se prelungeşte, anagramatic, înspre KAfka, fiind şi el tot evreu, de profesie croitor de lux, „aruncat”, ca şi K, eroul scriitorului praghez, într-o lume alienantă, labirintică, incomprehensibilă, care-l modelează neurastenic şi-l îndeamnă, în cele din urmă, să se sinucidă prin spânzurare la vârsta de numai 51 de ani, lăsând în urmă o soţie, Magdus, infinit răbdătoare cu aventurile erotice extraconjugale ale soţului, şi doi copii, Peti şi Emma, a căror poveste va fi continuată în Str. Klastrom nr. 2.
Strict tehnic, există două tipuri de alienare: a omului însingurat, eventual nevrotic sau chiar psihopat, care se înstrăinează de lume prin voinţă proprie sau inadaptare, şi alienarea omului „normal”, nestigmatizat de sechele psihice sau de alte tare agravante, care constată, încetul cu încetul, că lumea este aceea care se înstrăinează de el, lăsându-l într-un soi de vacuum existenţial incomprehensibil. În cazul croitorului de succes Kormos Albert (Berţi), tipicul „om mărunt” al prozei Central-Est-Europene, fiinţă în esenţă necomplicată, lipsită de angoase sau de predispoziţii autodestructive, această lume este restrânsă la ritualistica burgheză a existenţei târgumureşene, mereu aceeaşi de decenii sau chiar de secole, unde timpul se dovedeşte a fi indolent cu oamenii, până spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când istoria, subit, se accelerează şi ia turnuri neaşteptate, traumatizante, inclusiv în privinţa identităţii etnice a locuitorilor şi a siguranţei lor privind ziua de mâine.
Întors la Tg. Mureş după ce scapă ca prin minune de o execuţie pe când era soldat, Berţi e nevoit să constate, aşa cum îi spune un prieten, că „oraşul acesta nu mai e cel care a fost, acesta nu mai e oraşul nostru”, fiindcă diferite categorii socio-politice imprecise (numite de localnici „ăştia”) ocupă, pas cu pas, diferitele poziţii de control, exercitându-şi privilegiile în mod arbitrar. Comunismul năpădeşte paradisul urban de odinioară, alterându-i inclusiv textura etnică. Protagonistul suportă în aparenţă placid toate aceste schimbări, interesat fiind în exclusivitate de echilibrul de subzistenţă al familiei sale, de firma personală de croitor de lux, care-i aduce în atelier întreaga protipendadă feminină a urbei, inclusiv pe soţia noului prim-secretar. Micul evreu Berţi îşi vede de treburi, cumpără o casă şi o renovează, frecventează un cerc asigurător de prieteni, merge la operă şi îşi satisface, meticulos, voluptăţile erotice extraconjugale, până în momentul în care în viaţa lui intră pe nepusă-masă un foarte rafinat concitadin şi croitor exilat în Statele Unite, Seres Gusztáv, care, homosexual fiind, se spânzură de spleen în camera unui hotel local, nu înainte însă de a-l înzestra pe Kormos Albert cu o sumă colosală de bani, pe care acesta izbuteşte s-o poprească într-o bancă de peste Ocean, fiindcă aducerea ei în România ar fi presupus, conform legislaţiei, confiscarea sumei şi persecutarea beneficiarului.
Nefiind rudă cu Seres, nici partener erotic, moştenirea, explicabilă doar printr-un capriciu, cade ca un trăsnet pe umerii lui Berţi, aducându-i pe cap şi întregul aparat represiv al miliţiei şi Securităţii, care-şi face un titlu de rutină din a-l chema când nu te aştepţi la rechizitoriu şi de a-l mai şi „înmuia” contondent câte puţin, pentru a-i slăbi cerbicia. Peste aceste tracasări vine presiunea noului stil de industrie mică în care e angrenat protagonistul, împreună cu colegii lui de breaslă: micile ateliere sunt „cooperativizate” cu forţa, Berţi e promovat maistru (întru suspiciunea colegilor), dar primeşte o puternică lovitură de măciucă atunci când, nemulţumită de ineficienţa „măsurilor” pe care el mai degrabă le evită, decât să le introducă, organizaţia locală de partid îi comunică de sus că este în stare să găsească, peste noapte, „o sută ca el” pentru conducerea cooperativei, discreditarea excelenţei sale profesionale prin democratizare abuzivă zdruncinându-l pe protagonist.
Oraşul însuşi pare să fi intrat, şi el, într-un vertij implacabil: se fac arestări abuzive pentru contracararea „conspiraţiilor” îndreptate împotriva noului regim (cum e a „grupului Faliboga” din 1947), vine apoi destalinizarea abruptă, prin îndepărarea statuii din centru şi schimbarea peste noapte a retoricii, conducătorii comunişti de origine maghiară sunt înlocuiţi, treptat, cu „alogeni” necunoscători ai specificului lingvistic şi socio-cultural al zonei, se schimbă, peste noapte, nume de străzi şi de cartiere, iar unii dintre prietenii cei mai buni ai protagonistului depun cereri de emigrare, fiind sătui de „dublul minorat” în care le este dat să trăiască şi de totala lipsă de perspectivă a unei vieţi fără satisfacţii.
Într-un cuvânt: Berţi, pentru care lumea în care el s-a născut şi în care trăieşte este „totul”, şi care nu vrea de la Cel de Sus decât garanţia rutinieră minoră a unei existenţe calme, asigurătoare, ajunge să conştientizeze la tot pasul că mediul pe care şi-l doreşte se tot înstrăinează de el, alienându-l şi pe el imperceptibil, fără voie. Recunoaşterea activează şi unele insidioase tumori maligne, manifestate cu precădere prin insomnie cronică, şi, după ce personajul este pensionat prematur fiindcă greşeşte în serie câteva croieli, neîndemânarea umilindu-l peste măsură, el se spânzură la domiciliu. Romanul consemnează două regimuri de text, fiecare capitol narativ fiind precedat de fragmentele, marcate pe ore, ale unui monolog interior gândit de personaj în ultima sa noapte, cu privirea aţintită la sârma care atârnă din tavan.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
