Mi se părea previzibil să scriu în 2003 despre Liviu Ioan Stoiciu (doar) poetul, în Panorama literaturii române din secolul XX (p. 163, r. 2 şi 3 de jos) această mică frază dovedită, iată, a fi pe fază: „Şi e probabil că mai curând ar înceta să existe decât să scrie poezie”. Acum, după ce anunţase în 2017 că nu va mai publica nicio carte, el „cer(e) iertare” şi continuă pentru a regăsi „un punct de sprijin”, cu versuri, în Luare aminte (Editura Rocart, 2022). O poezie a sapienţei? În ce mod, formă, con‑text biografic? Titlul ar sugera calea aceasta, contrazisă, ludic, într‑un loc: „Să nu iau aminte”. (Un joc) Apoi, memoria de referinţă rămâne, aici, una recunoscută ca fiind rea, distrusă. E notată undeva amintirea secetei şi a morţii. Ca atare, „ruinele memoriei” survin după Ruinele poemului, volumul din 1997. Îndemnuri pretins înţelepte sunt presărate‑n multe rânduri, iar într‑un loc (Prea puţin) ele apar în bloc. Simpla citire a multor titluri atestă starea de criză în creştere.
În prima parte a volumului, Înainte vreme („apărătoare de rele şi de durere”), promisiunea este a unui timp al protecţiei morale şi psihologice. Un jurnal în modalitate poetică devine cadrul cuprinzător, prezent şi făţiş: anul 2005, 10 mai 2000, 4 august 2000 la Vălenii de Munte, 12 aprilie, cu 28 grade temperatură, la mănăstirea Pasărea, unde e înmormântat Geo Bogza (locul de veci ales de Stoiciu fiind „la Adjud, în grădina casei/ părinteşti”). Ca pe un jurnal ori memorial se lasă citite aceste texte dinlăuntru ori dinafara stării morbideţei. Toate modurile de expunere sunt angrenate. Confesiune, solilocviu, monolog simili‑clinic, straniu, extrem‑social, cel mai adesea fără emiţător precizat adresat cuiva tot neprecizat; nu este, iată, de exemplu, identificat cel care priveşte pe cel care‑şi duce pijamaua însângerată în chip de suflet, într‑un text al cărui titlul, Mofturi, impune comicul. Dialogurile sunt recunoscute „taclale”, într‑o singurătate stăpânită de voci. Naraţiunile, cel mai adesea expuse la persoana a doua, capătă registru de rechizitoriu. Se succed scene, cadre epice, în schiţă, precum aceea naturalistă despre o căsătorire (Încurcătură), ori, poate, roman‑pastilă (Tras la fund), într‑un poem suprarealist în siajul lui Urmuz, romancier de vârf într‑o anchetă istorico‑critică din anul 2000.
Limbajul e peste tot depoetizat, deretoricizat, denotativ, oral. Notaţii observative, trans‑scrieri („Abia aştepţi/ să‑mi transcrii reacţiile”), pre‑scrieri („Aceasta este starea mea de dinainte de a
scrie”), reflectă mai nicio grijă dincolo de nuditatea notaţiei de aflat la cel „hăituit, ani/ la rând înainte de Revoluţie şi adus cu forţa/ până azi, aici”. Limba obişnuită (rar un final de text în emfază: Recunosc) ajunge la limită formal străină, obscură: „Îi vin în minte cuvinte necunoscute”. Nimic mai potrivit, la cineva „născut supărat” şi trăind în lumi amestecate, expresivitatea devine tematică, nu stilistică. Luciditatea autoscopică într‑o notă fantezistă aparte se constituie drept sursă a lirismului. Sintaxă browniană, dar cu conţinut realist‑verosimil. E păstrată perspectiva unei duble realităţi, realistă şi simbolică. Modelul e foarte asemănător cu enunţarea de tip colaj. Cu respectul normelor gramaticii lingvistice, enunţurile obnubilează prezenţele gramatical‑ontologice, pun în linie apăsată naraţiune, descriere, dialog ori localizează insistent (Adjudul copilăriei sau Cantonul 248, Ceahlău, Cabana Fântânele, Mănăstirea Durău, Mănăstirea Putna, Cluj, Valea Florilor, Mila 23, Parcul Carol, Parcul Titan, Grădina lui Epicur!…)
Umanitatea, familiară, în genere, apare aici apropiată, deopotrivă familială ori socială. O bunică, Steliana, e pomenită misterios ca „om de ştiinţă”. Un scurt poem e despre tatăl auzind cum bate „clopotul sufletului”. E cu totul limpede un dialog cu o mătuşă despre eşec în căsnicie. Paginile sunt populate apoi de cupluri exhibiţioniste, în raporturi amoroase trecătoare ca acela despre femeia gravidă generoasă cu „nebunul”, de unii ca cerşetorul îndrăgostit amarnic, milogii alcoolici curăţind un straniu „butoi şef”. Femeia cu „două minţi” e la nivelul de jos ca Iorga cel cu doi creieri din Moromeţii… Ne întâmpină şi un urs‑bufon. Numele, rare, sunt bizare (ca atributivul „Luminător”) sau obişnuite (preotul Ciprian), posibile porecle (Chioru), odată chiar fiind real (scriitorul orientat spre sapienţial şi religios, Vasile Andru). Umanitatea aceasta poematică are complexitatea şi nu doar complicitatea ei. Nebunul sinucigaş apare eşuat „filosofic” şi ajunge la „O relaţie corectă cu universul”. Razna, pierdut, „înţeleptul” reflectă cum „coborând (în vârste, n. m.) devenim lucruri”. Sarcasmul anti‑uman poartă aura aspiraţiilor „mistice”, printr‑un varieteu al superstiţiilor. Erosul, folatru, infantil şi nu mai puţin jocular, atinge religiozitatea sau, invers, metafizicul e erotizat. Amorezii se impulsionează şi se alătură oaselor dintr‑o biserică. Păcatul de neînfrânare în iubire pune pecetea unor fiinţe simple în fond. Gândirea aspiră şi la a doua viaţă, printre vanităţi crude, contemplări întru ratare înregistrate cu umor, reflecţii culturale despre „lucruri care rămân pe dinafară”. Istovire, ruină („fără mizerie nu se poate”), bolire recurentă, chiar deodată cu postirea de dinainte de Paşte, iată ce apasă nişte „suflete de cenuşă” aflate sub duhuri necurate şi rele, într‑o reclamată „faza inferioară”, care vestesc moartea comună. Crucile morţilor puse, bizar, tocmai pe casă, dictează cuiva o „vedenie”. În situaţia existenţială de pre‑extincţie, insul ajunge pregătit „să uite de firea omenească” şi dedat confesiunii sinucigaşe proprii unui sătul de viaţă.
Contradictoriu, mărturisind o zădărnicie benefică, astfel se oferă titlul părţii a doua, cea mai lungă, a cărţii: Degeaba („pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor”). Adverbul revine interogativ, „Degeaba?”, constatativ, ca zbatere „degeaba”, în definitiv sigur şi singur al confesorului liric smerit cu „sentimentul că/trăieşte degeaba”. Cât priveşte subiectul auctorial, tot la persoana a doua, la 63 de ani, într‑un poem jurnalier el se dezvăluie că „Trăieşte într‑un delir liric,/liniştit”, ori acuzat de neînţelegere totală din partea confraţilor scriitori. Nu‑şi dezvăluie cu dinadinsul secretele facerii poetice mai mult decât prin a spune că scrisul rămâne o datorie confesivă: „trebuie să lase mărturie” (Scrie mărunt). O estetică a mărturiei, se presupune, asimilând toate căile exemplare de „luare aminte”.
În universul acesta cvasi‑rural, marcat de o religiozitate năstruşnică întemeiată eretic, ajunge spovedită nefericirea. Sunt mai multe mărturisiri în carte. O cruce e făcută din cârpe negre. La un schit de pe Ceahlău, absenţa iubirii e prezentă alături de o biserică‑grajd. O icoană lăcrimând în biserică veghează la singurătate şi apropierea de nebunie. Pactul demonic este făcut. Sătulul de viaţă e „pus să izgonească diavolii”, „Dus (…) în cea mai dinlăuntru pustie.” Izbăvirea ar fi numai o reîmpăcare cu sine. Îngerul asistă nefericirea. Rugăciunea Inimii, re‑predicată de Vasile Andru, nu (sus)ţine. E numai văzută rugăciunea la moaşte a unei femei. Şi devine doar o bănuială că „o fi murit Dumnezeu”. Într‑un dialog la o dezgropare de după trecerea a şapte ani, răzbate un îndemn patristic: „În tot ce înţelegi, să înţelegi cu inima.” „Paşti/înseamnă trecere”, dar el rămâne fără expiere şi fără salvare: „Cum să mă apropii de cel/ce nu e?”. Erosul apare acum adus la socoteala de o viaţă, alternând între vrăjire, naturalism recurent, drog în incintă de mănăstire. E naturală interferarea lumii viilor cu cea a morţilor. Bilanţul unei existenţe, mereu negativ, impune condamnarea la extincţie. Ca o datorie survine şi pregătirea pentru moarte, însoţită de exasperarea amânării acesteia. Stăpânesc tentaţia sinuciderii, ratarea ei repetată, sinuciderea împlinită a celui neiertat, moartea mereu prezentă, nu mai puţin ca o cale de cunoaştere. Hărţuirea de sine cheamă spectrele morţii. Chemarea morţilor nu e absorbantă, ca la Bacovia, în recursul la bizare leacuri ucigătoare, la unul dintre substituenţii emitentului de‑a dreptul „rău de moarte”. De la gândul contopirii în suferinţa Universului se trece firesc la umorul peren şi uşuratic caragialesc de final: „Băiete, mai vreau o halbă!”. Omul fără calităţi ajunge total descoperit în ratarea deplină, izolat, uitat (aici ar fi posibilă o vecinătate a lui Bacovia, una dublă, existenţială, dar şi stilistică, dacă‑l avem în vedere pe poetul depoetizant din volumele finale): „Sunt un/ fraier furat de aparenţe”, „te afunzi în marasm”, „trăiesc în derivă”, „citind, n‑ai rezolva nimic”. Asistăm la o exasperare în nesfârşire, o continuă nesfârşire, tânguire de nenorocul personal: „Cineva se luptă pe viaţă şi pe moarte/cu mine în ascuns.”, „totul se surpă”. Spoveditului i s‑a urât, la propriu, de aceea tot caută „să rupă legătura nevăzută” cu viaţa, căreia i se arată total impasibil: „De la o vârstă mă pierd în/ nimicuri şi nu‑mi mai pasă.”
Luare aminte nu poate fi, desigur, ultima carte de poezie a lui Liviu Ioan Stoiciu, poet, s‑ar spune, mai înainte de‑a fi şi sfârşi ca om. Pentru el, ultima carte trebuie să urmeze vieţii, nu doar să o însoţească. Ne (şi îşi) promite: „sper să mă regăsesc/ într‑o altă carte: aici am ratat ocazia…”. Chiar dacă, cioranizând, nu‑i aşa?, există într‑un fel în această comedie infernală, încredinţat că „totul e o mizerie”.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
