Impresionanta operă multifaţetată a academicianului ION POP – volume de poezie, tomuri consacrate istoriei literare, eseuri, studii, corespondenţă, traduceri – înregistrează, ca fir roşu, structurant, o preocupare pentru descifrarea creaţiei lui Lucian Blaga, demonstrată impecabil atât în cursurile susţinute de‑a lungul timpului la Facultatea de Litere din Cluj, dezvoltate cu erudiţie şi cu instinct hermenutic, cât şi într‑o suită de cărţi publicate începând cu 1981, anul apariţiei volumului Lucian Blaga. Universul liric (la Editura Cartea Românească). Abordare tematistă şi de arheologie a imaginarului fiind, el reprezintă una dintre cele mai rezistente şi mai pertinente tentative de sistematizare a universului blagian din critica literară de la noi, ceea ce justifică din plin reluarea sa în cuprinsul masivului volum omonim apărut în 2022 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, alături de comentariile din Lucian Blaga în 10 poeme (2004) şi câteva eseuri ulterioare – precum Muntele, poetul şi poezia în Luntrea lui Caron sau Eminescu în poezia lui Lucian Blaga (câteva note) –, toate acestea constituind, în opinia autorului, „un bilanţ personal de etapă […] o treaptă pe acest drum mereu reluat în impunătoarea «geografie mitologică» a poeziei lui Lucian Blaga”.
Ediţia din 1981 Lucian Blaga. Universul liric a fost călăuza ideală a cufundării mele obsesive în creaţia blagiană din timpul anilor de liceu, cartea fiind redescoperită cu bucurie în cel de‑al doilea an de facultate, graţie cursului săptămânal de trei ore al Profesorului Ion Pop din sala Eminescu a Literelor clujene. Recitit acum (pentru a nu ştiu câta oară!), volumul îşi păstrează nealterată valoarea pedagogică şi excelenţa hermeneutică, fiecare aspect accentuat analitic din el constituind un punct de trecere obligatoriu în programul intelectual al oricărui împătimit al operei blagiene, de la deschiderea elegantă din Ipostazele eului, construită pe tensiunea celor doi poli din programul liric blagian – eu, respectiv corola de minuni a lumii –, la articularea perspectivei mitice (dominantă în prima parte a studiului), de la modul în care teoreticianul speculează subtil şi disociativ paralelismele cu meditaţia filosofică blagiană, conştient de limitele suprapunerii dintre aceasta şi viziunea poetică, la izolarea sofisticată a implicaţiilor luminii//luminării/iluminării. Li se adaugă atenţia acordată etapizării scrupuloase, perfect definite, a liricii blagiene, dar şi constantelor programului schiţat în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..., decriptării ecuaţiei dintre eu şi elementaritate sau decantării stihialităţii, cu avizate nuanţări nietzscheene, cartografierea poeziei erotice şi opţiunea contemplativă fiind sondată de către critic cu elegante incursiuni în universul filosofic blagian (aşa cum se întâmplă în explorarea binomului autodepăşire‑autototalizare) sau în terminologia Lebensphilosophie‑i germane, şi ea des invocată în carte.
Succesiunea demonstraţiilor mereu duse până la capăt ancorează nu numai într‑o profundă cunoaştere a creaţiei blagiene, ci şi într‑o extraordinară deschidere intelectuală de tip interdisciplinar, responsabilă pentru acuitatea conexiunilor exegetice şi pentru dinamica seducătoare a discursului. De pildă, susţinând coerenţa scenariului structurant căruia li se raliază succesivele metamorfoze ale eului liric blagian, susţinută de un întreg „sistem” de simboluri convergente, Ion Pop notează: „Întâlnirea cu Nietzsche şi mai ales cu «filosofia vieţii» germană şi cu expresionismul a avut aici un rol catalizator. S‑a întâmplat cu Blaga ceea ce s‑a întâmplat cu un Brâncuşi: deschiderea către căutările artistice cele mai actuale în spaţiul european a însemnat, în ultimă instanţă, o mai profundă descoperire şi redescoperire a propriei sensibilităţi, în solidaritate cu spaţiul spiritual căruia îi aparţinea. Şi nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că şi unul, şi celălalt au sfârşit prin a opune marilor tulburări din geografia artistică a vremii o perspectivă proprie, epurată şi esenţializată până la un fel de impersonalitate, în comunicare cu straturile cele mai vechi ale sensibilităţii mitice”.
Definirea cosmosului blagian într‑o cheie de complementaritate spirituală ocupă secţiunea secundă a acestui prim volum consacrat de către autor poeziei lui Lucian Blaga, intitulată Figurile spaţiului. „Definindu‑se pe sine – scrie Ion Pop în pledoaria pentru necesitatea exerciţiului său hermeneutic –, poetul se situează într‑un spaţiu anume, exprimă un anumit sentiment al timpului, convoacă în procesul semnificării un număr de «obiecte» coordonate într‑un sistem personal, comunică un mod aparte de a simţi şi structura materia. «Biografia» nu poate fi astfel decât solidară cu o «geografie» simbolică, în interiorul căreia are loc evenimentul semnificativ, după cum opoziţiile, conflictele, răsturnările de valori din cadrul ei vor da seama, şi ele, de particulara dinamică a viziunii.” Exegetul desfăşoară aici un exerciţiu sistematic şi seducător de cartografiere a geometriei spaţiale pe care o configurează discursul liric blagian, continuă cu o inventariere a imaginarului său material (cu laterale teoretice datorate lui Gilbert Durand, Gaston Bachelard sau Mircea Eliade) şi cu o identificare a obsesiei paradigmatice care îl guvernează. Ajungem în acest fel la o minuţioasă radiografiere sistematizantă, integrativă, configurată în capitole precum Cercul şi sfera, O „geografie mitologică” (preluând o sintagmă blagiană ce se suprapune explicit coordonatelor simbolice ale satului arhaic, ale „satului‑idee”), în perimetrul căreia autorul integrează nu numai elementele geografiei arhetipale şi ale bestiarului aferent, ci şi potenţialele „anomalii”, precum marea sau lumea ca „paradis în destrămare”, tratate şi ele extensiv, mult dincolo de limitele exegezei tradiţionale.
Mărturisită în Hronicul şi cântecul vârstelor şi supusă unei analize ce combină cunoaşterea detaliată a constantelor creaţiei blagiene cu lecturi specializate de psihanaliză (Mélanie Klein sau D.W. Winnicott), intrarea târzie a lui Blaga în lumea cuvântului şi funcţia ei modelatoare îi prilejuiesc exegetului o seducătoare introducere în mitologia cuvântului (investigată în Mythos şi Logos), acompaniată de un fascinant inventar al cuvântului (şi al corelativelor sale, tăcerea, respectiv cântecul) ca motiv liric, impecabil comentat şi ilustrat până la cel mai mic detaliu. Guvernat de convingerea că, indiferent de etapă, poezia lui Lucian Blaga aspiră înspre o viziune deplin coerentă, totalizatoare, coagulantă, scrisul critic al lui Ion Pop reflectă căutarea obstinată a unităţii sale de profunzime, datorată unui spirit neobosit, alert la forţa constantelor imaginare şi fascinat de nuanţele obscure sau ignorate de alţi comentatori. În viziunea profesorului clujean, primatul textului comentat nu este negociabil, coregrafia erudiţiei reprezentând întotdeauna o funcţie atent gestionată a acestuia, ceea ce exclude din start potenţialul spectacular al unor formule critice hibride, exploatate inerţial de către mulţi alţii din peisajul exegezei blagiene.
Excelentă introducere în creaţia blagiană la vremea primei sale apariţii, în 2004, capitolul intitulat Lucian Blaga în 10 poeme revine concentrat asupra coerenţei viziunii lirice a poetului din Lancrăm, analiza ilustrând în mod selectiv logica sa internă. În mod inevitabil, discursul se focalizează pe centralitatea eului liric şi pe raportul pe care acesta îl întreţine cu universul exterior din Eu nu strivesc…, explorând pas cu pas fiecare articulaţie a artei poetice, înainte de a se extinde subtil‑demonstrativ înspre alte câteva poeme emblematice, cum sunt Gorunul, Pan, Către cititori, Somn, Văzduhul seminţe mişca, Ulise, În marea trecere, Paradis în destrămare, Poeţii. Fiecare poem îşi dezvăluie sensurile, simbolurile, raporturile profunde cu alte poeme şi dialogurile subtile cu literatura şi filosofia epocii, convertindu‑se în cele din urmă într‑un excurs academic sistematizant, exersat în zodia tematismului sau a arhetipologiei şi acompaniat de un foarte util instrument bibliografic.
Profilate complementar, studiile de mai mici dimensiuni, grupate în Addenda volumului, debutează cu un text consacrat limbajului liric blagian, intitulat Două poeme „retorice”. Construit în siajul teoretizării adecvării sistemului de lectură la sistematicitatea intrinsecă a operei şi dezvoltat într‑o coregrafie interogativă incitantă, studiul abordează scrierile programatice ale lui Lucian Blaga, acele texte care îşi problematizează propria strategie de receptare, Ion Pop fiind interesat cu precădere de spectacolul „supra‑lecturii” (înţeleasă ca „lectură a propriului text şi a cititorului văzut citind sau ghidat, manipulat în aşa fel încât să‑şi formeze o anumită imagine despre natura şi sensul discursului liric”), exemplificat detaliat prin poemele care deschid şi închid volumul Lauda somnului, Către cititori, respectiv Încheiere.
Dionisiacul de factură nietzscheană, ilustrat de contrariantul vers „Sunt beat de lume şi‑s păgân!” (din Lumina raiului) îi prilejuieşte apoi autorului caligrafierea unui prolog seducător în studiul intitulat Sacrul în poezia lui Lucian Blaga, rezervat valenţelor religiozităţii din creaţia şi gândirea poetului, marcată de o foarte interesantă conectare la problematica erosulului, asociată la rândul său cu o definire a păgânătăţii, cu opriri obligatorii la cartea despre sacru a Rudolf Otto, de unde exegetul ajunge la derivaţia panică a filonului dionisiac sau la consecinţele translării de la mitologia păgână la creştinism.
În siajul teoriilor lui Gaston Bachelard şi Gilbert Durand, Ion Pop pune apoi în pagină o lectură a poeziei blagiene din perspectiva „imaginaţiei materiale”, optând, din cele patru elemente presocratice, pentru aer (în studiul intitulat Aerul lui Lucian Blaga). Metodologia criticii arhetipale se inserează şi în studiul succesiv, Muntele, poetul şi poezia în Luntrea lui Caron, produsul unei intuiţii mai vechi, potrivit căreia în opera lui Lucian Blaga se poate descifra „o particulară geometrie a universului imaginar, în care eul liric, înscris într‑o naraţiune sui generis, îşi compunea o biografie simbolică, desfăşurată într‑un spaţiu configurat, la rândul său, ca «geografie mitologică» exemplară şi găsindu‑şi expresia verbală într‑o «mitologie a limbajului poetic» corespondentă”. Receptând romanul ca pe un text profund marcat de un regim poetic‑simbolic, autorul operează o atentă lectură paralelă a celor două registre, pentru a identifica în cele din urmă schema structurantă comună.
Studiile paginate spre sfârşitul cărţii adaugă noi şi noi dimensiuni unor aspecte ale creaţiei lirice blagiene abordate deja de către Ion Pop în volumele sale anterioare, creionând în subsidiar portretul unui critic şi teoretician de mare calibru, dispus să dezvolte o obsesie până‑n cele mai mici detalii ale acesteia, fără a fi vreodată integral mulţumit de rezultat. În economia intelectuală complexă a unui om care a operat mereu în perimetrul excelenţei academice, fiecare revenire asupra unui text reprezintă o nouă descoperire, dar şi o provocare de tip autoreflexiv, inevitabilă pentru un mare critic dublat de un foarte bun poet.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
