Dorin Tudoran în dialog cu Robert Şerban

În luna octombrie a anului 2020, poetul timişorean ROBERT ŞERBAN a profitat de invitarea virtuală a lui DORIN TUDORAN la Festivalul Internaţional de Literatură de pe malurile Begăi, pentru a‑l provoca la un interviu de o oră, desfăşurat online pe motive de pandemie. Simţind că nu toate întrebările pe care le pregătise îşi găsiseră răspunsul, discipolul perseverent a insistat, obţinând din partea „omului exemplar şi admirabil” exilat la Washington DC trei continuări scriptice, elaborate la oarecare distanţă între ele (din noiembrie 2020 până în octombrie 2021), ele structurându‑se în final într‑o carte consistentă ca substanţă şi atractivă ca stil, publicată în 2022 de către Editura Trei din Bucureşti sub titlul Numai copilăria e glorioasă. Robert Şerban în dialog cu Dorin Tudoran, volumul fiind asezonat cu un post‑scriptum semnat de profesorul Cornel Ungureanu, în numele patriotismului local adaptat la context şi al sincerităţii ingenue cu care timişorenismul transcendental este promovat pe mapamond.

În economia afectivă personală a lui Robert Şerban, dialogul decantează admiraţia pe care fiecare membru al generaţiei sale o nutreşte pentru un om convertit în mit, a cărui integritate n‑a fost prin nimic diminuată de numeroşii ani care au trecut de la decizia de a emigra în Statele Unite în iulie 1985, pentru a deveni singurul disident integral exemplar pe care l‑a avut cultura română. De partea cealaltă, volumul îi oferă interlocutorului transoceanic şansa de a fixa definitiv în memoria timpului câteva detalii de istorie literară şi personală rămase în suspensie (cum este acela a participării sale la demararea, în data de 17 septembrie 1973, a Cenaclului Flacăra, cu un program mult mai rafinat decât cel pentru care cenaclul a devenit cunoscut ulterior) şi, nu în ultimul rând, prilejul de a se radiografia pe sine la împlinirea neverosimilei vârste de 76 de ani, când se sărbătoreşte cumpărându‑şi o nouă chitară electrică (!) şi când se scoală de dimineaţă tot cu gândul de a pleca înspre sala de fitness, reconfirmând percepţia celor care continuă să spună că Dorin Tudoran a rămas singurul „adolescent etern” al generaţiei ’70, iluzie întărită, de altfel, şi de interesanta selecţie de fotografii care însoţeşte volumul şi‑n care protagonistul arată superb.

Am pomenit de senectute în primul rând pentru faptul că prezenţa ei – deloc obsesivă, mai degrabă senină decât dramatică, anxios‑convulsivă – traversează toate cele patru dialoguri din volum, substanţa ei fiind decantată din constatarea că Dorin Tudoran a îmbătrânit frumos, lipsit de resentimente şi de ranchiună, izbândă psihică destul de rară la un om căruia i s‑au aplicat lovituri cu barosul şi care a trecut, de‑a lungul diferitelor sale stagii de viaţă, prin destule prietenii bulversa(n)te sau doar relaţii transformate în duşmănii. Că lucrurile nu stau mai bine nici azi e confirmat de tratamentul veninos de care el continuă să se „bucure” din partea unei „anumite părţi” a protipendadei noastre culturale, ultimul document al acestei iubiri cu năbădăi (microeseul Atât) fiind reprodus integral în secţiunea finală a cărţii, unde Dorin Tudoran explică din nou raţiunile care l‑au determinat să renunţe, în 2021, la o rubrică efemeră deţinută la România literară, pe motivul că „la masa la care am fost invitat apar mai apoi şi lichele, ciurucuri care au şi prostul obicei de a mă acuza de tot felul de inepţii”. Nefiind deloc un caz singular, deşi e de departe cel mai prestigios, merită reţinut sub titlu de inventar, pentru o eventuală viitoare istorie postrevoluţionară exactă, nemistificată a revistei cu pricina.

Dialogul dintre Dorin Tudoran şi Robert Şerban demonstrează din nou că autorul Biografiei debuturilor din 1978 a dispus de o vocaţie autentică pentru prietenie („Pot să nu văd un prieten cu anii, dar ştiu că el este acolo pentru mine şi el sper să ştie că sunt acolo pentru el”), numai că ea a fost instrumentată versatil şi ocult de către unii apropiaţi, inclusiv după 1989, disponibilitatea de a înţelege şi de a ierta a partenerului de peste Ocean rămânând nealterată chiar şi atunci când timpul a muşcat rapace din duplicitatea ascunsă celorlalţi, scoţând rugina abjectă la suprafaţă. „Boem cu frâna de mână trasă” în anii ’70 şi la începutul deceniului următor, Dorin Tudoran se angajează sincer în ritualistica extrovertit‑socializantă a timpului său de formare, a cărei descriere o găsim şi în alte mărturii de epocă, dar asistă circumspect la derapajele unor protagonişti, mai cu seamă la acelea ale bunului său prieten de o viaţă Adrian Păunescu, intuind din vreme ceva ce mulţi nu par să fi conştientizat în suficientă măsură atunci, şi anume că Sistemul lucrează perfid şi prin stimularea orgoliului de castă, consolidându‑şi puterea discreţionară prin „generozitatea” de a le oferi literaţilor şi artiştilor iluzia orwelliană că sunt mai liberi decât restul societăţii. Din această perspectivă, notaţiile intervievatului sunt mereu precise, tranşante, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că fenomenul rămâne neschimbat şi după Revoluţia din Decembrie 1989, numai că îmbracă veşminte mai apretate: „Adrian [Păunescu] se scufundă, îşi construieşte propria tragedie şi […] nimeni, absolut nimeni nu‑l poate ajuta să se trezească din acest somnambulism tragic.”; „Când Păunescu a început să gliseze spre Barbu şi şleahta lui şi când a devenit aliat cu Vadim Tudor, am înţeles încă o dată că «interesu’ poartă fesu». Ca şi în cazul lui Mihai Ungheanu, ajuns în partidul România Mare, concubinajul politic al lui Adrian cu un impostor ca Vadim a constituit pentru mine o decepţie de prim ordin.”

Amintirile serene ale lui Dorin Tudoran se leagă de Virgil Mazilescu şi de Daniel Turcea, pe care îi aşază undeva în vecinătatea inefabilului, loc în care mai apar ocazional Emil Botta, Leonid Dimov sau Mircea Martin, fostul său asistent de la facultate şi – aflăm acum… – redutabil jucător de fotbal de masă. Dincolo de acest perimetru insuficient de protector sunt înşiraţi cu regret, dar mereu cu dorinţa de a le înţelege derapajul, marii orchestratori ai carierelor profitabile de atunci, cum au fost Adrian Păunescu sau Mihai Ungheanu, un loc mai degrabă negativ, dar nuanţat prin admiraţia nutrită faţă de opera poetică fiindu‑i rezervat boemului incontrolabil Nichita Stănescu, care scrie la comandă un devastator (pentru climatul socio‑politic de atunci…) text împotriva lui Dorin Tudoran, acuzându‑l că ar fi o „unealtă” a străinătăţii după ce acesta demască plagiatul lui Ion Gheorghe din Lao‑Tse, doar pentru a‑i „da un pup” ingenuu ulterior, cu efuziunile etilice de rigoare. Relativismul moral ca mixtură între cinism şi inocenţă a fost discutat şi în alte surse documentare, el reprezentând, cu siguranţă, una dintre „cheile” de înţelegere a vieţii literare de atunci, cheie pe care numeroşi protagonişti deveniţi peste noapte disidenţi au păstrat‑o în puşculiţă şi în anii de după Decembrie ’89, tutelând autoritaritarismul dictatorial, nedemocratic în care ne scăldăm astăzi.

E întru totul explicabil că Robert Şerban insistă, cu întrebările sale, pe asemenea detalii de culise, însă incidentul pe care Dorin Tudoran îl are cu bunul său prieten (pe ansamblu…) Nichita Stănescu, deloc singular în epocă, e ilustrativ pentru vertijul absorbant al ceauşismului socio‑politic şi cultural, problematica ei fiind centrală în economia multor amintiri din volum. Cu un termen tradiţional de împrumut, o putem numi „rinocerizare”: atragerea în abis, de către un Sistem cinic şi omniscient, a unor oameni de altminteri inteligenţi, avertizaţi în principiu în privinţa totalitarismului şi a manipulării, dar posesori ai unei coloane vertebrale de plastilină, a căror predispoziţie pentru concesii şi ploconiri e imediat convertibilă în instanţă de putere. Cea mai cinică parte a poveştii este că mulţi îşi sapă colegii convinşi fiind că totul nu e decât un nevinovat joc de societate, care în cele din urmă îi va eroda şi pe rezistenţi, ştergând diferenţele dintre culpabili şi nevinovaţi. Dorin Tudoran face parte din categoria acestora din urmă încă dinainte de a pune piciorul pe teritoriul Americii. În consecinţă, stârneşte enervări paroxistice atât înainte, cât şi după Revoluţie, întrucât comparaţia cu el inhibă.

Dincolo de acestea, dialogul realizat de Robert Şerban are şi o altă miză, pe care, în opinia mea, cititorul se cuvine s‑o privilegieze atunci când ia în mână cartea. Devine vizibil, din iritarea uneori exasperată a unor răspunsuri, disconfortul lui Dorin Tudoran de a fi mereu tras înapoi înspre timpuri şi practici pe care, prin plecarea din 1985, le‑ar fi dorit depăşite pentru totdeauna. Transformarea sa în instanţă documentară îl agasează pe alocuri, fiindcă pune în umbră noua sa identitate dobândită peste Ocean. Există şi o sintagmă reiterată în volum referitoare la acest fenomen („deromânizare”), care nu descrie un comportament antinaţional, ci în primul rând unul de ordin reflexiv, acela de a‑ţi proiecta comportamentul cultural şi existenţial într‑o altă perspectivă decât aceea a cutumelor şi limitărilor oferite de spaţiul tău matricial. L‑am întâlnit la Matei Călinescu, la Adrian Marino, la Christian Moraru şi în alte cazuri similare, inclusiv în abordări de tip metodologic. E arta introspecţiei prin insolitare: tehnica de a te percepe ca „străin”, pentru a dobândi o distanţă autocritică indispensabilă eliberării vieţii de condiţionările de proximitate. Mi‑a părut rău că Robert Şerban s‑a arătat mai puţin interesat de aceste aspecte, pe care Dorin Tudoran le sugerează în câteva locuri, fără să insiste asupra lor, din delicateţe. Însă puţinele aluzii sunt suficiente pentru a ne lăsa să înţelegem că el savurează din plin beneficiile acestei alterizări, pe care a transformat‑o în tehnică de supravieţuire.

Pornit în viaţă cu un program personal de tip individualist, înzestrat cu uşoare irizări existenţialiste (cartea conţine şi un mic eseu explicativ dedicat fricii), el s‑a decis să părăsească teatrul de acţiuni autohton în momentul în care eroziunile din jurul său i‑au dat să înţeleagă că premisele realizării idealului său de viaţă sunt compromise. Şi‑a impus, în consecinţă, o renaştere, care a însemnat, înainte de toate, mutarea lucidă a literaturii din cutia valorilor absolute în aceea a eventualităţilor „facultative”. Robert Şerban insistă asupra translaţiei ca şi cum nu ar înţelege‑o, primeşte prompt răspunsul adecvat („M‑am şi plictisit să tot spun că… în momentul în care am plecat din România… pentru mine literatura, ca preocupare principală, dispare”), dar are perfectă dreptate atunci când scrie că „…deşi face parte şi din lumea românească, Dorin Tudoran nu seamănă deloc cu ea. Nu pentru că trăieşte peste Ocean de mai bine de 35 de ani, ci fiindcă atitudinea şi comportamentul îi sunt diferite, iar mentalitatea îi este din altă lume.” [Subl. îi aparţin autorului.]

M‑am bucurat, aşadar, să‑l regăsesc în volum pe „celălalt DT”, care aparţine spaţiului său de adopţie, american, cu regretul de a nu fi descoperit chiar toate detaliile pe care le‑aş fi dorit. Însă şi aşa sunt destule: e existenţa unui alt limbaj aici, a unui alt cod de referinţe, în care vocaţia de meloman îl estompează pe scriitor, consfinţind „renaşterea” prin emigrare de care volumul nu o dată aminteşte. E un Dorin Tudoran diferit în aceste pagini, mai esenţializat, mai scos din politic şi împins într‑o direcţie ontologizantă (să ne reamintim de eseul deja menţionat dedicat fricii, sau de definiţia camusiană a literaturii ca mecanism de generare a libertăţii), preocupat să‑şi definească singurătatea prin intermediul unui cântec al formaţiei Creedence Clearwater Revival, scris de John Fogerty, sau capabil să‑şi proiecteze stările de suflet pe rezonanţele muzicale ale diferiţilor cantautori preferaţi, din rândul cărora nu lipseşte Bob Dylan.

Superba luciditate critică a lui Dorin Tudoran îşi face şi aici prezenţa, în paginile îndreptate împotriva „idioţeniei” stângiste a mentalului ideologic şi cultural al Americii de azi, împotriva bursucului mesianic Bernie Sanders („bolşevic nenorocit”) sau a cocoţării Amandei Gorman pe un piedestal global ameţitor (e vorba de poeta de culoare care şi‑a recitat manifestul naiv la întronarea actualului preşedinte). Pe ansamblu, secţiunile transoceanice ale volumului ne lasă cu impresia unui om mulţumit de o împlinire pe care şi‑a câştigat‑o cu trudă, şi pentru care a plătit un preţ nu de puţine ori dureros, dar pe care cei de acasă încearcă să‑l tragă înapoi, prin toate mijloacele, înspre demonii de odinioară. O carte liberă, definitorie (pe care o aşteptăm) va fi aceea în care lui Dorin Tudoran i se va îngădui să nu vorbească deloc despre România.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

Total 1 Votes

0

1