Legenda de dinaintea mitului: Jan Urban Jarník
„Iubirea sa faţă de limba şi literatura română în genere şi îndeosebi faţă de literatura poporală română, împreună cu profunda sa erudiţiune pe terenul lingvistic, merită stima şi recunoştinţa întregii noastre naţiuni”
Andrei Bârseanu despre Jan Urban Jarník
Uităm adesea ori nu ştim pur şi simplu că promovarea culturii române se face şi de către străini. Care se îndrăgostesc de limba şi cultura română. Cum ajung să preţuiască ceea ce vorbitorii nativi, din varii motive, uită, sau faţă de care ne arată disponibilităţi superficiale? Aceşti misterioşi oameni devotaţi au poveştile lor. Cu riscul supralicitării, putem afirma că orice relaţie culturală nouă este o poveste de dragoste şi, pentru cei norocoşi, poate chiar una revelatorie. În cele ce urmează voi alege un personaj care, prin activitatea ei aproape incredibilă, astăzi, a reuşit să facă singură ce‑ar face o întreagă instituţie. Pe vremuri, ca să întorc ritmurile unor bune locuri comune, când se pronunţau nume însemnate, lumea se ridica. Numai din picioare se arăta respectul, dincolo de toate celelalte, subînţelese. N‑aş exagera spunând că, pentru relaţiile culturale dintre România, Cehia şi Slovacia, numele Jindrei Hušková‑Flajšhansová (1898‑1980) ar trebui rostit cu solemnitate.
N‑am crezut niciodată în salturile din destin; nenaturale, ele nu desăvârşesc nimic. Scurtăturile creează iluzii, îmbolnăvesc pe cel însemnat cu prea mult noroc în spinare. Ca în orice poveste cu oameni care erau oameni, înaintea oricărei afirmări exista un profesor. Cel din urmă a devenit un maestru pentru cel mai bun ucenic. Mai mult, poate chiar un tată spiritual care, în cazul Jindrei Hušková‑Flajšhansová, a fost Jan Urban Jarník (25 mai 1848 – 12 ianuarie 1923). Profesorul ceh a iubit enorm cultura română, încât a predat moştenirea, nu ştafeta, în familie, chiar propriului fiu, nu mai puţin celebru apoi, asigurându‑se de continuitatea românisticii pe teritoriul cehoslovac. Există atâţia specialişti fără vocaţie pedagogică sau care n‑au format pe nimeni, de fapt, care să‑i înlocuiască la catedră, chiar dacă au predat multe decenii. Spune‑mi câţi ucenici ai format ca să‑ţi spun cine eşti, aşa ar trebui să fie formulată singura evaluare posibilă pentru un dascăl sau maestru, din orice domeniu. În eseurile sale, Baudelaire spunea ceva esenţial, anume: astăzi, când fiecare e lăsat la voia sa, un maestru „are mulţi elevi ce îi sunt necunoscuţi şi de care nu este răspunzător, iar înrâurirea sa, surdă şi involuntară, se întinde dincolo de atelierul său, până‑ntr‑acele zone în care gândirea lui nu poate fi înţeleasă. Cei care sunt mai aproape de cuvânt şi de verbul dascălului păstrează puritatea doctrinei şi, prin supunere şi prin tradiţie, fac ceea ce maestrul face prin fatalitatea alcătuirii sale” (Ch. Baudelaire, Curiozităţi estetice, a se vedea capitolul Despre şcoli şi lucrători). Alţii, ca Jan Urban Jarník, reuşesc să creeze insule umane în lumi uniformizate haotic, fără legături strânse prin limbă şi cultură. Lipsit de beneficii imediate şi de ajutor instituţional, Jan Urban Jarník predă concomitent la Viena şi Praga. Descendenţa lui nu era însemnată: fusese fiu de ţesător, om sărac şi care ştia că beneficiile culturale întrec orice moştenire aristocrată. Lingvist, traducător, publicist, critic literar şi folclorist ceh, om de cultură enciclopedică, spirit deschis, nereverenţios, profesor empatic şi iubit, cu deschideri spre orice tărâm filologic, el s‑a preocupat ca un antropolog de folclorul literar românesc, cumva în ritmul epocii, când emanciparea naţională cerea recuperările interzise. Dar şi pentru că era, fără nicio îndoială, un domeniu misterios. Reamintim repede că el este cel care a publicat în germană Contribuţii asupra limbii basmelor populare româneşti, încă din 1877; un an mai târziu, el semna, tot în germană, Indice asupra dicţionarului etimologic al limbilor romanice de Diez. La rândul lui, avusese profesori cu vocaţie. Şansa lui era că putea să‑şi modeleze talentul şi caracterul în medii prielnice, intelectual şi uman deopotrivă. Asemenea profesor fusese poliglotul Adolf Mussafia (15 februarie 1835 – 7 iunie 1905), cărturar ce şi‑a greşit veacul, fără îndoială. Îndeletnicirile lui treceau dincolo de timpul alert. Enciclopedist şi membru în numeroase societăţi. Mussafia se identificase cu Universitatea din Vinea aşa cum, mai târziu, Jarník se suprapunea cu cea pragheză. Fără intenţia directă de‑a asimila limba română, odată ajuns în anturajul poliglotului, Jarník se îndrăgosteşte de limba română, cu sunetele ei stranii şi misterioase, armonioase şi de neuitat. Îndemnat de Mussafia să studieze la Paris, aici îl cunoaşte pe Constantin Georgianu, colegul său român îndemnându‑l să citească texte româneşti. Nu e deloc de ignorat detaliul că cei doi studenţi se cunosc la cursurile ce şi le‑au ales deodată, printre altele la A. Bergaigne. După încheierea studiilor, Jarník este profesor lângă Viena, apoi, cu începere din 1878, el predă disciplinele romanice la Universitatea din Viena. După câţiva ani, în 1882, lasă capitala imperială pentru a se alătura colectivului de profesori entuziaşti care întemeiau Facultatea de filosofie la Praga. Aici va preda până la moarte, în 1923. O excelentă introducere de dicţionar în activitatea lui Jarník este articolul semnat de Jiřina Smrckova – Ioan Urban Jarník, primul românist, romanist şi albanolog ceh. De aici aflăm că Jan Urban Jarník se găseşte în imposibilitatea de‑a trata limba română de vreme ce se află între latină şi franceză, disputând dialecte şi forme dificile pentru un străin; de aceea, el recuperează limba literară din creaţiile folclorice, unde crede, asemenea romanticilor, că stă cuibărită esenţa. Studiile sale amănunţite ajung la concluzii şocante, în primul rând pentru el. Unul pozitiv: şocul vine de pe urma constatărilor bogăţiei uimitoare a expresiilor metaforice. Era limba română populară un rezervor nelimitat de asemenea construcţii? De bună seamă. Iată că, aşa cum descoperise limba română aproape‑întâmplător, aşa trăia revelaţia că, printre limbile romanice şi o mare slavă, se găsea în faţa unui diamant lingvistic nepreţuit. Şi nu cred că exagerăm. Dacă avem în vedere şi lucrările, antologiile, cărţile de autor şi culegerile diverse, cercetătorul ceh venea în România cum mergeau exploratorii în zonele îndepărtate ale Pământului. Diferenţa era următoarea: că minunile lingvistice, pietrele preţioase sau teritoriile inedite erau pentru Jan Urban Jarník aproape. Odată pătruns în desişul lor, nu se va vindeca, până la moarte. Fascinaţia pentru ceea ce însemna teritoriul limbii române se va prelungi în ucenicii săi, în studenţii şi colegii de dialog. Nu va trece mult până ce vorbitorii nativi vor fi uimiţi cum un străin le arată o faţă nevăzută a frumuseţii ascunse din propriile case.
În semn de preţuire definitivă, la 31 de ani neîmpliniţi, în 1879, Jan Urban Jarník este ales membru corespondent al Academiei Române, după ce în prealabil fusese ales membru de onoare în Societatea „România Jună” din Viena şi în „Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român” de la Sibiu. Cele din urmă, cum se ştie, pledau pentru afirmarea tinerilor intelectuali români în străinătate şi promovau ideile unioniste, de emancipare şi de interes naţional ca un neoficial, dar autentic Minister de promovare externă. Cum funcţiona o asemenea apartenenţă de grup? Nicidecum de convenienţă. În „Adevărul” din ianuarie 1912 este consemnată una dintre şedinţele Societăţii „România Jună” de la Viena. Între invitaţi, Jarník; nu era o şedinţă oarecare, ci o serbare jubiliară. Dintre participanţii străini, spune jurnalistul ce consemna evenimentul – „se fac ovaţii domnului Jarník”[1]. Respectul e celebrat şi concretizat, nu doar formal.
Faptul că Jan Urban Jarník primeşte laudele şi este celebrat foarte devreme, inclusiv de Academia Română, confirmă profesionalismul şi calităţile sale umane puse în slujba culturii române. Reacţia promptă şi fără întârzieri a forurilor de prestigiu cultural şi naţional din România merită şi ea amintită. Construcţia şi dialogurile între naţiuni, lobby‑ul, cu alte cuvinte, marcau rapid gesturile în favoarea culturii române. Cele două tomuri despre limba şi cultura română nu sunt scrise întâmplător. Timp de trei ani, începând cu 1876, Jan Urban Jarník călătorise, studiase şi predase în România, dialogând şi corespondând cu o seamă de cărturari români din domeniile lui de interes. Între ei, toată falanga junimistă şi numele de top din cultura română: Eminescu, B.P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Slavici, Caragiale, Iorga, V. Alecsandri, Odobescu, Petre Ispirescu, Ioan Micu Moldovanu, Timotei Cipariu, Sextil Puşcariu etc.
Citind lista de nume cu care intrase în contact, se vede că nu‑i scăpase niciun nume important. Câţiva ani mai târziu, cel care primise deja gloria recunoaşterii profesionale din partea României munceşte ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Avea şi motivaţia necesară. Însuşi Ioan Micu Klein propusese celor doi vizitatori să profite de colecţia sa de creaţie populară de la Blaj; astfel încât, la Editura Academiei, publică împreună cu Andrei Bârseanu – Doine şi strigături din Ardeal (1879), culegere şi antologie de peste o mie de texte; toate‑i reconfirmă interesul pentru orice ţine de creaţia populară românească. Tomul alcătuit de elevii din Blaj, care culeseseră tot ce se putea din zonele din care proveneau, ajunge în ediţia tipărită la peste 500 de pagini, fiind considerată, până azi, prima care strângea laolaltă atâtea feluri de tezaure orale din zonele Haţegului, Apusenilor, Sibiului şi Mureşului. Proaspătul explorator al lumilor folclorului literar din spaţiile româneşti odată întors în Praga este tradus de însoţitorul său român, Andrei Bârsanu. Care rememorează: „Cetirăm cu toată băgarea de seamă miile de piese şi fragmente; … asemănarăm variantele unora şi aceloraşi piese. Alesesem dintre ele pe acelea care ni se părură mai exact reproduse şi mai frumoase… delăturarăm piesele care crezurăm că nu sunt scrise întocmai cum au fost auzite în popor, sau că eu fost chiar alcătuite de vreun tânăr prea zelos, şi în fine căutarăm să dăm întregii colecţiuni o împărţeală cât mai naturală. Nu pot să nu amintesc aici entuziasmul ce‑l dovedi dl. Jarník în decursul acestei îndelungate lucrări faţă de poezia noastră popolară. Iubirea sa faţă de limba şi literatura română în genere şi îndeosebi faţă de literatura poporală română, împreună cu profunda sa erudiţiune pe terenul lingvistic, merită stima şi recunoştinţa întregii noastre naţiuni”.
Şi Jarník nu se opreşte cu limba română descoperită prin basme, cântece, strigături, snoave, doine şi tot ce se putea aduna, ci merge mai departe, în zonele locuite de aromâni, căutând în dialectele sud‑dunărene să construiască un sistem critic al limbii, funcţionabil.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Notă:
[1] Serbările „României June” din Viena, în „Adevărul”, anul XXV, nr. 8014, 3 ianuarie 1912, p. 2.
Marius Miheţ