Apariţia în româneşte a legendelor despre Baal Şem Tov (Lumina tăinuită de Martin Buber traducere în româneşte de Dora Litani, Ed. TEŞU) este binevenită, cred, din mai multe puncte de vedere. E şi ocazia de a face cunoştinţă cu viaţa şi creaţia unuia dintre marii oameni ai neamului evreiesc, fondatorul Hasidismului – o mişcare religioasă cu milioane de adepţi. Baal Şem Tov a fost un înnoitor al vieţii iudaice, totuşi viaţa şi creaţia sa sunt foarte puţin cunoscute. Aceasta şi din pricina lipsei aproape totale de documente. Baal Şem Tov n‑a lăsat nimic scris. S‑au păstrat însă numeroase legende şi hagiografii despre el, o documentaţie sacră întocmită de adepţii lui Baal Şem Tov, de ieri şi de astăzi.
„Baal Şem Tov” în ebraică înseamnă „stăpân al bunului Nume”. Adică al numelui lui Dumnezeu. Cartea Lumina tăinuită e un compendiu de legende, istorii şi aforisme hasidice. Toate referitoare la Baal Şem‑Tov. Autorul lor, filosoful şi profesorul israelian Martin Buber, (n. 8 februarie 1878, la Viena – d. 13 iunie 1965, la Ierusalim), a cules informaţiile şi legendele din folclorul evreiesc, din scrierile discipolilor lui Baal Şem‑Tov, le‑a rescris, le‑a regândit, le‑a reinventat, povestindu‑le din nou. Buber subliniază: „Legenda hasidică nu posedă aspra putere a mitului budhist şi nici naiva interiorizare, care caracterizează legenda franciscană. Ea nu s‑a născut nici la umbra sacrelor păduri, sau pe povârnişurile verzi‑argintii ale livezilor de măslini, ci a fost creată, a trăit şi a crescut în strâmte şi întunecoase ulicioare, trecând de pe buze tremurânde în urechi sperios‑atente; căci într‑adevăr ea s‑a ivit murmurată şi astfel s‑a răspândit din generaţie în generaţie. Am găsit şi cetit legendele în cărţi populare, în caiete şi file volante îngălbenite de vreme, dar le‑am cules şi de pe buze vii, care au primit şi ele mesagiul de pe alte buze. Eu nu le‑am adaptat ca pe orice operă literară, nici nu le‑am prelucrat ca pe un subiect de poveste, ci le‑am povestit şi eu la rândul meu, ca un fiu al aceluiaşi popor. Căci şi eu port spiritul şi sângele celor care le‑au creiat şi prin acest spirit şi sânge ele s‑au născut încă o dată în mine. Eu nu sunt decât o verigă din lanţul povestitorilor, un inel între inele, care repet la rândul meu bătrânele legende şi dacă ele sună ca noi, aceasta se datorează faptului că noul se află în ele, chiar de atunci când au fost povestite întâia oară”.
Întrebat de ce şi‑a intitulat cartea Lumina tăinuită, Martin Buber a răspuns citând vorbele lui Baal Şem Tov: „Lumina creată de Cel prea Sfânt în întâia zi îngăduia omului să poată vedea de la un capăt până la celălalt al Creaţiunii”. Însă când Prea Sfântul a pătruns viitorul şi a văzut generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel şi a constatat cât de rele sunt faptele omului, a luat lumina şi a tăinuit‑o.
– Pentru cine a tăinuit‑o?, a fost întrebat de hasidimi.
– Pentru Ţadikim – Oamenii cei drepţi – ai viitorului, a răspuns Baal Şem Tov.
Hasidimii au întrebat: – Unde a fost tăinuită Lumina?
Li s‑a răspuns: – În Tora, în Sfânta Învăţătură.
Au întrebat: – Oare vor găsi Cei Drepţi un pic din Lumina tăinuită, atunci când vor învăţa Tora?
Li s‑a răspuns: – Desigur că vor găsi.
Au întrebat: – Dacă‑i aşa, ce vor face Cei Drepţi când vor găsi o fărâmă din Lumina tăinuită în Tora?
Li s‑a răspuns: – O vor dezvălui prin felul lor de a trăi”.
Un personaj miraculos
Despre Israel Baal Şem Tov (Beşt, după porecla sa acronimică) se ştie că s‑a născut în 1698, în satul Okup, din Podolia carpatică, la graniţa cu Bucovina, şi a murit în 1780, la Miedzibroz (Ucraina). Dar, pentru unii învăţaţi şi cercetători, Baal Şem Tov este un fiu al tribului evreo‑român. Marele Rabin dr. Iacov Niemirower, care îl consideră pe Baal Şem‑Tov „cel mai mare evreu din România”, scria în 1937: „Marele fondator al hasidismului modern, Israel Baal Şem‑Tov, este născut sau a trăit în tinereţea sa în Moldova, lângă Piatra Neamţ, şi în Bucovina. Galiţia de lângă Bucovina, împreună cu Bucovina şi Moldova, sunt leagănul lui Beşt, Maestrul Maeştrilor hasidici. Această mişcare democratică, în care sentimentul joacă rolul cel mai însemnat, s‑a putut forma în Ţările Române…”.
Şase decenii mai târziu, eruditul universitar ierusalimitean Moshe Idel, un israelian născut la Piatra Neamţ, „cel mai faimos învăţat în lumea fără de sfârşit a Cabalei” (cum l‑a numit I.P. Culianu), va stabili categoric locul de naştere a lui Baal Şem Tov: Bucovina sau Moldova. Aşadar, nu Polonia, cum incorect se spune. Tot Moshe Idel a intuit, primul, o anume relaţie între Hasidism şi Isihasm, care s‑au dezvoltat ca mişcări de renaştere spirituală şi religioasă, într‑un spaţiu geografic comun. (Relaţia între extaz şi magie a fost studiată de Moshe Idel în lucrarea Hasidism între extaz şi magie, publicată în 1995).
Legendele ne vorbesc de un copil pe nume Israel, rămas orfan, care a întrerupt şcoala, îndeplinind diferite munci umile, între care fabricarea cărămizilor din lut. Apoi, Israel Baal Şem Tov a fost melamed (învăţător), şamăs (paznic de sinagogă), şi chiar şohet (haham). Nu şi‑a pus pe hârtie gândurile şi nu a publicat nicio carte în timpul vieţii. Înţelepciunea sa, chiar şi pe cale orală, s‑a transmis lacunar.
Martin Buber îl citează în acest sens pe Baal Şem Tov, care a mărturisit că nu transmite discipolilor şi celor care îl ascultau „decât ceea ce simţea că se revarsă din el, ca dintr‑un vas prea plin”. În peregrinările sale, drumurile l‑au purtat pe Baal Şem Tov şi prin nordul Bucovinei şi Moldovei, oprindu‑se prin târguşoarele şi satele locuite de evrei‑români.
Oamenii vedeau în Baal Şem‑Tov un soi de profet, un sfânt trimis de Dumnezeu pe Pământ. Era Rebe fără să fie Rabin, slujea pe Atotputernicul nu de la Amvonul Sinagogii, ci în mijlocul naturii, în coliba sa din pădure, pe uliţă. De tânăr i se duse vestea că ar fi vindecător de boli şi făcător de minuni. Avea obiceiul să se retragă pentru scurte sau lungi perioade de reculegere religioasă într‑o peşteră din Munţii Carpaţi.
Căsătoria cu fiica rabinului Abraham Gherşon Kutower din Brody, un evreu bogat, care s‑a împotrivit la început mesajului novator al ginerelui său, nu i‑a schimbat drumul. Devenise mentorul, maestrul spiritual al unui grup de adepţi, un „ţadic” (în sensul de „om sfânt”). Nu era un mare învăţat, nu studiase la ieşivot‑urile faimoase ale epocii, dar cunoştea în profunzime Tora şi scrierile talmudice. Ataşamentul său faţă de Dumnezeu („dvekut”, în ebraică) era total. Pentru Baal Şem‑Tov, evreul simplu, cel fără multă carte, dar sincer în evlavia lui, e mai de preţuit decât talmudistul tobă de carte, preocupat doar să fie remarcat de cei din jurul său.
Discipolii lui Baal Şem‑Tov erau convinşi că, însuşindu‑şi învăţăturile şi pilda vieţii mentorului lor, vor ajunge să atingă starea ideală de hasidut (sfinţenie, evlavie). Mai credeau că tainele divine i‑au fost dezvăluite lui Baal Shem Tov nu datorită erudiţiei acestuia, ci pentru că rugăciunile sale erau pătrunse de o imensă evlavie. Astfel explică Martin Buber, unul din cei mai titraţi istorici şi comentatori ai Hasidismului, de ce doctrina lui Baal Şem‑Tov acordă atâta importanţă rugăciunii rostite cu evlavie în dorinţa de a ajunge la Dumnezeu, ca şi însufleţirii (hithalavut, în ebraică) cu care omul trebuie să‑l slăvească pe Atotputernicul.
Am putea spune despre Baal Şem‑Tov, împrumutând cuvintele lui Martin Buber, că este un mare mistic iudaic, continuatorul şi inovatorul unei tradiţii neîntrerupte, al cărui început nu‑l cunoaştem. Tot Martin Buber spune: „Hasidismul, apărut la mijlocul secolului XVIII, ultima şi cea mai puternică dezvoltare a misticii iudaice, a continuat în acelaşi timp tradiţiile misticii iudaice şi i s‑a împotrivit. Hasidismul este Cabala devenită ethos. Dar genul de viaţă pe care îl recomandă nu este asceza, ci bucuria întru Domnul. Cuvântul «hasid» înseamnă «pios», dar aici este vorba despre o pietate lumească; hasidismul nu înseamnă pietism. El se dispensează de orice sentimentalism şi ostentaţie afectivă. El aduce lumea de dincolo în lumea aceasta şi îi oferă prilejul de a o stăpâni şi de a o forma, după cum sufletul dă formă corpului. Miezul hasidismului este îndrumarea profund realistă spre extaz, privit ca un punct culminant al existenţei”.
Extazul hasidic, explică Martin Buber, „nu este asemănător extazului din mistica germană, o «ieşire din devenire» a sufletului, ci înflorirea lui… Neşuma (duhul în ebraică) poate creşte şi se poate împlini, până când, eliberată de orice lipsuri, se maturizează, ajungând la divinitate. În jurul lui Baal Şem‑Tov şi al discipolilor săi s‑a ţesut o legendă plină de emoţii şi de pitoresc. El, Israel Baal‑Şem Tov, a fost un om modest, iubitor de adevăr, inepuizabil în fervoarea şi forţa lui de îndrumător… Învăţătura lui Baal Şem a găsit ecou în lumea evreiască, printre oamenii care nu aveau nivelul corespunzător ideilor ei, dar i‑a receptat experienţa afectivă, atât de antrenantă, a divinităţii. Pietatea acestui popor a avut dintotdeauna o înclinare spre absolutul mistic şi a primit noul mesaj cu o expresie elevată a propriei lui religiozităţi. Vestirea bucuriei ca formă de legătură cu Divinitatea, după un mileniu de domnie a Legii fără bucurie, ba chiar adversară a bucuriei, a avut efectul unei eliberări”.
În istoria Iudaismului, Baal Şem‑Tov e considerat întemeietorul acestei noi mişcări populare religioase denumite Hasidism. La mijlocul secolului al XIX‑lea, milioanele de evrei din estul Europei aveau nevoie să se adreseze lui Dumnezeu cu rugăciuni şi vorbe simple. Baal Şem‑Tov a fost acela care le‑a oferit tonul acestor rugăciuni şi un model evlavios de viaţă. Nu întâmplător, jumătate din imensa populaţie evreiască est‑europeană a susţinut Hasidismul.
„Hasidul” Baal Şem Tov
În ebraică, „hasid” înseamnă „evlavios”, „cucernic”. Adică evreul care, pătruns de un puternic sentiment religios, trăieşte în respectul lui Dumnezeu. Cercetătorii care au căutat să stabilească rădăcinile Hasidismului consideră că ele trebuie căutate în scrierile vechi, deoarece încă din Antichitate iudaismul a cunoscut două tendinţe esenţiale şi complimentare, care s‑au combătut în permanenţă. Pe de o parte, spiritul practic, luciditatea necruţătoare şi rafinarea până la ultimă limită a speculaţiei logice, iar pe de alta, febra mistică, profetismul, ardoarea morală şi exaltarea imaginaţiei. Paradoxal, aceste două tendinţe nu s‑au exclus una pe cealaltă, permiţând iudaismului să supravieţuiască şi să se dezvolte. Cel puţin aşa credea istoricul şi criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, care, la bătrâneţe, a fost pasionat de tainele Cabalei şi Hasidismului. El a pornit în cercetarea fenomenului hasidic de la convingerea că binele, în numele căruia a trăit Baal Şem Tov, era răspunsul la ideea că răul e pretutindeni; şi dacă lumea nu se prăbuşeşte, în ciuda păcatelor ei nenumărate, aceasta se datorează celor 36 de Drepţi, trăitori în lume în fiecare generaţie. Cei 36 de Drepţi se bucură de dragostea Atotputernicului. Ca să‑i cruţe pe ei, Dumnezeu lasă omenirea întreagă să trăiască mai departe. Minunile, faptele şi vorbele rostite de Baal Şem Tov, spun hasidicii, stau mărturie adevărului că el a fost unul din cei 36 de Drepţi.
Un alt mare cărturar român, Ştefan Augustin Doinaş, a descoperit şi el Hasidismul prin intermediul lui Martin Buber. Răspunzând întrebării în ce constă Hasidismul, Ştefan Augustin Doinaş răspunde: „Întâi de toate, după opinia lui Buber, în «angajamentul la nivelul actelor» a întregii vieţi sufleteşti a individului şi a comunităţii evreieşti din Diaspora. Problema principală a acestei mişcări de împrospătare spirituală este următoarea: cum să facem ca spiritul să nu rămână înscris în «cercul ideilor», ci să fie trăit cotidian şi aplicat în relaţiile interumane? Într‑un fel hasidesmul – aşa cum l‑a înţeles Buber – vine să continue o nouă orientare a spiritului european, evidentă la Holderlin, la Novalis, la Nietzsche, la Rilke etc. – o linie de convergenţă între romantism şi misticism, prin care Europa occidentală, dezabuzată, se întorcea cu faţa spre Orient. „A‑l vedea pe Dumnezeu în orice lucru; a‑l atinge pe Dumnezeu prin orice act autentic (reine Tat) – iată lecţia hasidică, esenţială după Buber. Aceasta înseamnă a aboli un hiat: între a crede şi a face, între adevăr ştiut şi adevăr trăit, între morală şi politică. Prin ce se poate exprima omul care aspiră la plenitudine, dacă nu prin actele sale?”
În ce priveşte micile comunităţi ale evreilor din Polonia (şi din nordul României, n.n.) reînnoirea concepţiei despre acţiunea umană ţine de polarizarea lor în jurul câte unui „magistru spiritual”, „învăţător”, „sfânt” etc. numit Tzadic. Un asemenea „magistru spiritual” este Sfântul Baal Şem Tov.
Iată ce scrie Buber despre acest tip de oameni: „Respectabilitatea fiecărui om se exercită într‑o sferă infinită; este responsabilitate în faţa Infinitului… Orice om determină soarta lumii prin fiinţa şi faptele sale. Există însă oameni pentru care responsabilitatea infinită atinge în fiecare clipă existenţa lor sub o forţă particulară, sub o formă deosebit de activă. Eu nu mă gândesc nici la suverani, nici la oameni de stat. Mă gândesc la cei care stau în faţa privirii iscoditoare în mii de feluri a individului care‑şi trăieşte viaţa în ceea ce acesta are unic. Mă gândesc la Tzadikimi, la adevăratul Tzadic. Rolul acestuia nu este acela de a se pronunţa despre ţări şi naţiuni, ci de a rosti zilnic despre faptele mărunte şi despre demersurile hotărâtoare ale existenţii unui individ, existenţă finită şi totuşi infinită. În lume, aşa cum o percepe el, nu există nimic corporal care să nu fie susceptibil de a fi luminat, nu există nici o materie care să nu poată fi înălţată la o întâlnire cu spiritul… Tzadicul este sistemul spiritual, el ne învaţă sensul lumii şi ne conduce spre scânteile divine”.
Un Baal Şem Tov „cu prea multe trăsături christice”
Aşadar, comentează Ştefan Augustin Doinaş, „sanctificare a lumii, nicidecum posesiune a lumii; aşadar, calitatea actului e determinată de sufletul omului. După opinia lui Buber, Dumnezeu nu ne dictează modul de a ne comporta. Dimpotrivă: omul e chemat să‑şi pună «interioritatea» în relaţie cu divinitatea întru executarea diverselor acte existenţiale, încercând să atingă pragul sfinţeniei. Opunându‑se, practic, legalismului talmudic, Buber procedează la o distincţie între religie (ansamblu de practici şi legi) şi religiozitate (reînnoire perpetuă a fiinţei umane prin întâlnirea, uimită şi entuziastă, cu Divinul. Religiozitatea înseamnă un contact mereu înnoit cu Absolutul; religia este doar o supunere faţă de lege, obedienţă pasivă. Religia menţine «ceea ce există», religiozitatea reactualizează şi reîmprospătează totul”. „Adevărata religiozitate este act”, scrie Buber în Der Jude und seim Judentum.
Să nu ne mire scepticismul manifestat adesea în lumea rabinică şi a învăţaţilor religioşi evrei, chiar şi în lumea hasidică, faţă de minunile înfăptuite de Baal Şem Tov. Aforismul hasidic avertizează însă: „E nebun cine crede toate poveştile acestea, cine nu le crede e un eretic”. Contestatarii şi, în primul rând, profesorul ierusalimitean Gershom Scholem, eminentul specialist în Cabală, şi‑au exprimat rezerve faţă de poziţia lui Martin Buber. O poziţie caracterizată ca „ambivalentă din punct de vedere tradiţional iudaic” faţă de creştinism şi faţă de „practicile religioase edictate de Tora”. Să‑l fi apropiat Baal Şem Tov pe Martin Buber de învăţătura creştină mai mult decât o îngăduie iudaismul? „Pluralismul” lui Martin Buber, deschiderea sa spre alte religii şi universuri spirituale, poziţia sa democrată în conflictul israeliano‑palestinian au fost adesea criticate (vezi lucrările Povestirile Rabinului Nachman (1906), Legenda lui Baal Şem Tov (1908), Daniel (1913), Amintiri extatice (1909), Eu şi Tu (1923), Povestirile hasidice (1927), Domnia lui Dumnezeu (1932), Gog şi Magog (1949), Credinţa profeţilor, Moise, Israel şi Palestina (1961), Calea omului conform cu învăţământul hasidic, Cărţile utopiei, Viaţa în dialog, O ţară şi două popoare. Cu privire la chestiunea evreo‑arabă etc.).
„Noi, evreii, scrie Buber, îl cunoaştem pe Iisus dinlăuntru, în impulsurile şi neliniştile sale iudaice, într‑un fel care rămâne inaccesibil pentru poporul supus lui”.
„Filocreştinism?, se întreabă Ştefan Augustin Doinaş. Unii critici ai lui Buber susţin că acesta n‑ar fi reţinut din Hasidism (care se bazează deopotrivă pe teama şi iubirea de Dumnezeu) decât iubirea (concept de prim rang în creştinism) neglijând teama. Şi că, de pildă, portretul moral al «Evreului din Pchisha» din «Gog şi Magog» ar avea prea multe trăsături christice”.
Un Baal Şem Tov cu prea multe trăsături christice nu putea fi admis în lumea rabinilor tradiţionali. Cartea Lumina tăinuită a lui Martin Buber nu ne ajută să aflăm ce s‑a întâmplat cu acest personaj fabulos din istoria lui Israel în ultimii săi ani de viaţă. Legendele povestesc că Baal Şem Tov devenise atât de iubit şi venerat, încât i se atribuiau puteri magice. Se ridica adesea la Ceruri şi se plimba prin Paradis, vorbea cu Dumnezeu şi cu Mesia, lecuia bolnavi, învia morţii, călătorea prin văzduh cu căruţa şi adesea zbura el însuşi prin văzduh ca să ajungă mai repede la semenii care aveau nevoie de el. În epilogul cărţii, Martin Buber citează vorbele lui Rabi Nahum, unul din ucenicii lui Baal Şem Tov: „Stă scris că soarele răsare şi soarele apune, o generaţie dispare şi alta se ridică, dar Baal Şem‑Tov n‑a avut asemănător lui, nici înainte şi nu va avea nici după el…”
■ Scriitor, istoric, publicist
Teşu Solomovici
