„Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v‑am propovăduit‑o noi, să fie anatema!”
Galateni, 1:8
Valul revoluţiei culturale woke s‑a revărsat şi asupra Bisericii în Săptămâna Patimilor din acest an. Cum deconstrucţia Ortodoxiei şi reeducarea clerului trebuiau începute de undeva, s‑a găsit pretextul schimbării datei sărbătoririi Învierii Domnului, „înnoirea” şi „primenirea” Bisericii stând, după unii, în data la care se sărbătoreşte Paştele. Sistemul transformărilor revoluţionare urmează aceeaşi formulă de succes, brevetată în Occident: acţiuni intempestive de demascare‑înfierare, scandal mediatic, insurgenţă civilă, legiferarea agendei ideologice progresiste. Se pare că, mai nou, mirenii au ajuns să reformeze Ortodoxia română după canoanele progresismului woke, organizând insurecţii teologice pentru a îndrepta Biserica noastră pe drumul fuziunii prin absorbţie cu bisericile creştine din Occident.
Petiţia woke a anulării Ortodoxiei
Pe lângă pandemie, război, crize fuzionate, spirala nesăbuită a îndatorării publice, ceea ce lipsea naţiunii române în aceste vremuri de bejenie era o schismă în Biserica Ortodoxă. Adormiţi, când a fost vorba de interzicerea sărbătoririi Paştelui şi a pelerinajelor în pandemie, de demolarea şcolii prin noua reformă, de distrugerea ecosistemului Deltei Dunării, de problemele minorităţii naţionale române din Ucraina, intelectualii civici s‑au trezit brusc şi au sărit din cearceafuri pentru falsa problemă a Pascaliei. Pe nepusă masă, cuviosul savant Adrian Papahagi şi „masivul teolog” Teodor Baconschi au lansat demersul reformării Ortodoxiei româneşti chiar în Săptămâna Patimilor. De ce acum se întâmplă toate acestea? Pentru că acum se înalţă peste tot valul mişcării woke; pentru că acum s‑au „trezit” unii să promoveze înnoirea dogmelor, anularea Sfântului Sinod de la Niceea, comuniunea cu papalitatea, însemnând fuziunea prin absorbţie a Ortodoxiei noastre în bisericile catolică şi protestante din Vest. Rămâne totuşi de neînţeles cum unii oameni ai Bisericii au ajuns să susţină cu entuziasm acest demers politic „deconstructivist”, ca să nu spunem demolator.
Parte a campaniei de „primenire” religioasă, Petiţia cărturarilor lasă impresia că a fost scrisă de Arie şi Nestor, pentru a fi trimisă împăratului Iulian Apostatul. Nu vom zăbovi asupra aiurelilor însăilate acolo, dar trebuie să remarcăm faptul că petiţionarii nu au aflat că reformele în Biserică nu se fac după modelul celor din partidele comuniste, după cum Patriarhia nu are obligaţia să adopte din zbor orice erezie. Cine sunt semnatarii petiţiei? Cărturari unul şi unul, de la Andrei Pleşu la distinsul academician Daniel David, rătăcit nu se ştie cum printre semnatari, domnia sa fiind un matador al ideologiei de gen, având îngrijorări legate de sexul fluid şi de „Luna Mândriei LGBT”, nu de problema împreună‑prăznuirii Paştelui. Ar fi interesant de ştiut dacă aceşti evlavioşi creştini obişnuiesc să participe la slujbe, dacă s‑au pregătit spiritual pentru Paşte prin post, rugăciune şi spovedanie. Cum ecourile propunerilor nu au fost cele aşteptate, domnul Papahagi a descoperit cu groază că a aruncat mărgăritare „mahalalei violente şi inepte”, incapabilă să aprecieze valoarea ecumenismului woke. Unei doamne i‑a spus fără ocolişuri: „Pentru informarea ta, muiere rea şi proastă, nu există om mai curat ca mine. Iar erudiţia şi cultura mea, la care nu vei putea ajunge niciodată, sunt suficient de relevante ca să ajungă chiar şi la nulităţi ca tine”. Astfel de întâmplări au loc atunci când virtutea smereniei este confundată cu păcatul trufiei.
Iniţiativa petiţionarilor de comuniune cu Vestul civilizat pentru ieşirea din bezna răsăriteană, din încremenirea în dogme şi tradiţii retrograde, va fi dificilă, dacă nu imposibilă. În primul rând, cum putem intra în comuniune cu biserici fără credincioşi? Occidentul promovează de zor valori anticreştine şi nu mai ştie cum să „anuleze” sărbătorile religioase. Nu mai vorbim de faptul că ne vom uni cu un catolicism schimbat din temelii, cu biserici transformate în muzee, baruri sau moschei, atunci când nu iau foc în mod misterios, cu slujbe oficiate pentru turişti, cu schimbări de la o zi la alta. Infailibilul papă Francisc declara recent că „A fi homosexual nu este o crimă! Toţi suntem copiii lui Dumnezeu”. Evident, nu este o crimă, este un păcat! De curând, la Parlamentul European de la Bruxelles a fost organizată o expoziţie care îl înfăţişează pe Iisus înconjurat de apostoli LGBT.
Revoluţia woke a făcut ca bisericile creştine din Vest să aibă priorităţi diferite de ale noastre, precum: dacă rugăciunea „Tatăl nostru” este misogină, hirotonia femeilor, transgenderismul, rescrierea Bibliei, încât să devină un fel de ediţie woke a „Bibliei hazlii”, scrise de Léo Taxil acum mai bine de un secol. La rândul ei, Comisia Europeană îşi propune, în numele „incluziunii”, să fie eliminate referinţele la religie şi gen. În aceste condiţii, cum să ne unim cu un Occident descreştinat, laic, materialist, progresist, în care religii seculare, precum transumanismul şi transgenderismul, iau locul creştinismului, iar bisericile creştine sunt „adaptate”, pentru a corespunde canoanelor neomarxismului? Apoi, comuniunea cu Vestul ar trebui să nu se reducă la sărbători religioase, ci şi la primirea noastră în spaţiul Schengen, la corecta contribuţie a băncilor şi corporaţiilor occidentale la bugetul unui stat în care fac profituri uriaşe, în locul mutării lor în paradisuri fiscale. Când diversitatea este atât de clamată în Vest, de ce nu suntem acceptaţi cu tradiţiile noastre, cu specificul nostru, în loc să fim uniformizaţi şi anulaţi identitar?
Propunerile „oneste” şi „reale” lansate de cărturarii amintiţi l‑au entuziasmat pe domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Numai că „autenticii intelectuali creştini” nu au fost nici pe departe atât de implicaţi în apărarea Ortodoxiei, pe cât îşi imaginează domnia sa. Ne amintim că petiţionarii schismatici au fost surzi şi orbi atunci când feministul masculin Emil Moise a sesizat CCR pentru scoaterea religiei din şcoli, când s‑a desfăşurat Referendumul pentru familie, când a fost lansat sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!”, ori când în cântecul trupei Taxi, „Despre smerenie”, 33 de vedete de plai cotcodăceau vesel refrenul „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, satirizând edificarea Catedralei Mântuirii Neamului. Domnul Bănescu este convins că toate bisericile şi cultele sunt o apă şi‑un pământ, ţinând de „alteritatea confesională”, că Ştiinţa este infailibilă, impunându‑se adecvarea canoanelor Bisericii la vremuri şi societate, aşa cum s‑a întâmplat în pandemie, când s‑a trecut la împărţirea Sfintei Lumini cu ajutorul poliţiştilor cucernicului Marcel Vela, la închiderea bisericilor şi la împărtăşania cu linguriţa de plastic. Prea‑adecvatul domn Bănescu ne asigură că actualul calendar ortodox este „eronat şi depăşit”, că invocarea Sfintei Lumini ca argument este „compromiţătoare intelectual, teologic şi moral”, că Tradiţia Sfinţilor Părinţi ar trebui „îndreptată”. Tăierea nodului gordian a fost făcută de călugării de la Mănăstirea Petru Vodă, aceştia arătând: „Când petiţionarii, rugându‑se public, vor face să pogoare din cer Sfânta Lumină, norul de pe Tabor şi vor întoarce înapoi Iordanul, vor putea fi luaţi în seamă. Până atunci, voia lui Dumnezeu este limpede şi nu ţine de recalcularea calendarului gregorian.”
De la viţeii de aur ai minunatei lumi woke la România distopică
Într‑o epocă de confuzie valorică, de anomie socială, înlocuirea valorilor creştine cu relativismul moral, în numele „primenirii Bisericii”, însemnă contestarea unor valori, precum familia, tradiţia, patriotismul. După cum s‑a tot arătat, ecumenismul este şi va rămâne o utopie. Sincretismul propus, anularea dogmelor, tradiţiei, ne arată că ecumenismul este o ideologie. Unirea Bisericii o va face, atunci când se vor împlini timpurile, Iisus, nu ideologii. Narcisismul de grup al fariseilor, cum ar fi spus Erich Fromm, nu poate ţine loc de har apostolic, chiar dacă domnul Liiceanu are deja un Iisus al său şi deţine controlul asupra gândirii lui Dumnezeu. Iată de ce reuşita atacului recent ar avea ca efect risipirea identităţii noastre, vorba părintelui Dumitru Stăniloae, îndrumătorul de altădată al Patriarhului Daniel, „ca un abur în nimic”. Totul, de dragul adoptării creştinismului surogat woke din Apus.
Ce va urma? Probabil un proces de substituire a creştinismului cu noile religii seculare, introducerea cultului viţeilor de aur, de la cel al Sfintei Inteligenţe Artificiale, protectoare a oraşelor de 15 minute şi a creditului social, la cultul climatic, cu restricţii de tot felul. Sacralizarea noilor tehnologii, idolatrizarea gadgeturilor, a algoritmilor, închinarea în faţa unor unelte vorbitoare neînsufleţite sunt tendinţe prin care abandonăm natura umană, regresând spre adorarea forţelor naturii, spre animism şi hilozoism. Un astfel de viitor nu este „un ideal absolut dezirabil”, având speranţa că Dumnezeu ne va feri de urgia distopiei. Doamne ajută!
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
