Oameni din comunism. Nume foarte rar, probabil nu cu totul inexistent la noi, vechi de la greci şi egipteni, Taisia pare evident ales pentru semnificaţia sa înaltă şi extinsă: cunoaştere deplină, inteligenţă, cutezanţă, independenţă, excentricitate, mister, moralitate, comunicativitate, creativitate. O bună parte din trăsături există în romanul lui Petru Cimpoeşu, Scrisori către Taisia, Polirom, 2021. Că e un personaj de tip deus ex machina e dovadă faptul că biografia Taisiei rămâne lacunară, iar a provenienţei sale lipseşte cu desăvârşire. Adrian Doltu i se adresează explicit ca să‑şi înţeleagă viaţa. Prin ea, vrea să înainteze spre sine. Şi mai curând eşuează dramatic. Adrian Doltu e fiul unor părinţi căsătoriţi fără iubire în comunism, din interes material (femeia, cu 15 ani mai tânără), şi carierist (bărbatul; Partidul tolera viaţa extraconjugală în detrimentul divorţului).
Femeia, cu liceul, e suplinitoare în comuna unde soţul e inginer zootehnist şi urmează facultatea la fără frecvenţă în Iaşi, unde îşi cunoaşte amantul. Prietenele ei la fel de uşuratice sunt asistenta medicală Marieta (surprinsă de copil în actul amoros cu un fotbalist şi cântăreţ amator zis Lalele) şi profesoara de franceză Lory. Mama naratorului predă la un gimnaziu când continuă aventura cu Paul Mustaţă, poet „patriotic”, dar cu „probleme” (cum ştie fostul profesor Catană, urmărit de Securitate cu microfoane la domiciliu), redactor la Convorbiri literare. Când el face un copil (Vorel, de la Viorel) unei alte femei, amanta (care scrisese şi ea la început poezii) încearcă să se sinucidă, ca o altă Emma Bovary de provincie moldavă. Fiul o asistă şi admite să‑i tăinuiască actul. Ea duce o viaţă dublă şi, după 20 de ani de căsnicie doar pentru a ieşi din sărăcie şi de „eroism sentimental”, divorţează, după ce denunţase tentativa de avort a celeilalte femei a amantului, în epoca Decretului care interzicea întreruperea sarcinii, cu excepţia unor boli (nr. 700 din 1966, temă extinsă la toate generaţiile în romanul de azi). Poetul murind tânăr de cancer, creşte copilul născut care la senectute o internează într‑un azil. Iată destinul unei vieţi caracterizată de fiu, al cărui punct de vedere îl exprimă romanul, drept ficţională.
Tatăl, respectiv soţul vârstnic, inginer‑şef zootehnist la G.A.S., e devotat partidului, muncii, planului, carierei, e mândru că e apreciat, reuşind să fie promovat la oraş activist în domeniu. Fără nostalgie, fiul apreciază că „În comparaţie cu politicienii de azi, activiştii de partid de pe vremuri erau nişte sfinţi.” Ca activist în Bacău, şi el e urmărit de Securitate (controlul puterilor în statul dictatorial). Neranchiunos, chiar generos, trimite prin fiu bani fostei soţii trăind cu un salariu modest de profesoară.
Fiul înţelege de mic dragostea ca posesie fizică brutală, se formează ca timid prefăcut dur, marcat de complexul feminităţii. Va cunoaşte, prin Soljeniţîn, suferinţa ca rătăcire fatală. Narator la vârsta pensiei, face retro‑psihologia copilului ca „sălbatic”, care scuipă murdărind revanşard într‑o fântână, dar dezvăluindu‑şi şi „spiritul meu rece, analitic”, potrivit cu vocaţia nefericirii. O respinge pe mamă, dar nu‑l acceptă nici pe tată, cu care rămâne formal după divorţ, iar pentru o dată îi nutreşte şi un sentiment de dor. În adolescenţă, la „vremea când căutam împreună perfecţiunea morală”, merge cu un coleg talentat într‑un cenaclu al UTC, unde e vulgar calificat de Tibi Tovarăşul atunci prezent într‑un tabloul din sală.
Pensionar, când scrie, bolnav, singur, străin, „Liber, fără dorinţe şi fără temeri”, reflectând la emoţii şi muzică (romanul pleacă de la melodia cântată de Margareta Pâslaru Cum e oare dragostea), cuantică, teologia eliberării, nu s‑a îndepărtat de „frica de viaţă”, o viaţă trăită „într‑un fel de rezervaţie”. Privilegiul său a fost că nu era duplicitar, laş, egoist, prost.
Profesor stagiar la Moineşti un an, se trezise „căsătorit aproape la întâmplare” de matura domnişoară Popov, zisă Popou, informatoare la Securitate, auto‑dezvăluită colegilor, practica „rezistenţa prin cinism”.
Mioara, cu care‑l însurase, dintr‑o familie de intelectuali, ajunge şefă de secţie la spitalul judeţean din Bacău, în postcomunism operând chiar şi zece chiuretaje pe zi, crede în premoniţii şi e depresivă. Prin insistenţa Mioarei şi a lui Popov, acceptă el să devină ziarist la ziarul de partid din Bacău, secţia cultură‑învăţământ, şi corespondent la Scânteia. Trăieşte într‑o căsnicie moartă, când o reîntâlneşte pe Taisia, eleva sa din Moineşti, angajată la teatru, de care el se îndrăgosteşte, dar se crede numai folosit, rămas mereu un inadecvat.
Taisia are „mistica” sunetelor (Moşul‑Moşe o avea pe cea a literelor) care îndreaptă lumea. Folosit, cum crede, el îi dactilografiază chiar în redacţia ziarului bileţele depuse în cutii poştale din tot oraşul. Între magie şi minciună, Taisia, încredinţată că va schimba lumea, îl urmărise dintru început, îl „vânase”, dominându‑l cu puterile ei paranormale asimilate prin yoga (aiurează în germana pe care n‑o cunoaşte, aude melodii „din viitor”). Voinţa şi bunul-plac o conduc pe Taisia, care vrea ca „lumea şi lucrurile ei să fie aşa cum ni le dorim”. În final, ea îl părăseşte, urmată şi urmărită de el, sare din tren, în timp ce un călător îl acuză că a împins‑o.
Moşul, de la Moşe, fost coleg de liceu, foarte inteligent şi talentat la poezie, pe care nu o cultivă, e obligat brutal să scrie că profesorul pensionar Catană (Emil Robinshon, poreclit în urbe „Jidanul”, supravegheat de „organe”) e homosexual, pentru a‑i forţa emigrarea. Culturalul ostracizat de culturnici prin braţul securist e, dimpotrivă, un sfânt, crede Tibi, delirant personaj brebanian („specula, uneori în delir”), dincolo de proprietatea cuvintelor, 30 ani, muncitor şi pasionat cititor de filosofie cu acces la fondul secret al bibliotecii prin amanta sa Veta, cirotic, dar mort la cutremurul din 1977. Brutal de sincer (de adevărat şi lipsit de retorică), Tibi, într‑o şedinţă de cenaclu literar utecist, dând cu privirea de portretul Tovarăşului, răbufneşte scabros.
Dubiosul stalinist Nae Dobrescu, unul dintre martorii utili regimului politic, fusese prietenul cu care Catană polemizase cu bună-credinţă. Dar turnătorul, cel care îl prezentase drept pedofil, fusese un anume Ficu. Naratorul pensionar e acum „informat” de un cizmar nostalgic al comunismului.
Ficţiune şi dictatură. Dictatura, ilustrată şi în nişte pagini cu aspect de manual, e un regim politic brutal şi secret. Nu se vorbea despre revolta de la Braşov din 1987 nici în mediul gazetăresc căruia îi aparţine naratorul şi unde se bârfeşte grotesc despre fenomenul Meditaţiei Transcendentale. Cu rele, dar şi cu bune, dictatura devine doar un reper comparativ al vieţii fără salturi mari. Vremurile din dictatură sunt unele înţelese ca fiind grele, dar stabile şi cu sens. Surprinde găsirea sensului, atât de problematic în limbaj. E vorba acum de un sens narativ, motivat după cum urmează: „întâmplările ei (ale vieţii, n. m.) aveau sens, căci oamenii aceia se ofereau cu naivă încredere vieţii şi speranţelor ei – se luau, adică, foarte în serios”. Fără sens e inexistenţa dosarului de Securitate pe care fostul ziarist, evident urmărit, vrea să‑l cunoască. Istoria fusese chiar poveste, ficţiune, de la conducătorul ideologic care stăpânea ţara.
Tatăl, pensionat în acei ultimi ani de dictatură fără sens pentru oameni, boicotând regimul începând de la muncă, îi vede pe români nemulţumiţi de orice şi voind mereu altceva decât au. Ajunsese şi el, descoperit cu radioul fixat pe postul Vocea Americii, un duplicitar, despre care fiul crede că reuşise „să înţeleagă că şedinţele de partid, măreţele realizări şi distincţia de erou al muncii socialiste sunt tot atâtea ficţiuni”.
Contradicţiile erosului. Partidul unic nu tolera divorţul, dar doar dragostea extraconjugală. Iar asta devine un fel de regulă de viaţă, de familie, într‑o lume forţată să devină colectivă. Înşelarea era liberă între indivizi care conştientizau mutual trădarea, dar era pedepsită ideologic. Dragostea deopotrivă cu adulterul erau biologie, nu ideologie, fidelitate absolută, deşi termenul alipit revoluţiei era tot dragoste. Copilul Adi, acum pensionar, cunoaşte erosul extraconjugal foarte devreme. Profesorul Catană le vorbeşte tinerilor săi vizitatori (între ei, muncitorul autodidact Tibi) nu despre dragoste, dar despre eros. O ilustrare: Colega de şcoală Elvira, eşuată în admiterea la teatru, dezvăluie că i‑a făcut cadou lui Moşe virginitatea ei, motivând nealegerea sa prin inadecvare.
Relaţia cu Taisia începe din iniţiativa ei cu „un sărut brutal, mai degrabă nereuşit, întrucâtva comic”. Ieşirea din mediocritate se va face în cazul lui în iubirea fizică. Memoria erotică păstrează distincţii, nu e egală, poate astfel reţine „ziua când te‑am iubit cel mai mult”. Sunetul, muzica, „de o sfâşietoare senzualitate” („toate cântecele sunt de dragoste”, îi spune Taisia), amplifică trăirea. Cunoscând‑o foarte puţin, aproape deloc, în dragostea aceasta presupus unilaterală, clandestină, îndrăgostitul gelos se descoperă în disperare şi vinovăţie, înclinat să creadă că formaseră un cuplu potrivit. Îşi mai aminteşte spusa din casa lui Catană a domnului Nae, un deprins cu Nietzsche, că „gelozia este o declaraţie de dragoste spusă cu ură”. O mai vede pe Taisia, identificată cu o colegă din şcoala primară, Tincuţa, prezentă recurent în memoria onirică.
O versiune importantă în „canonul” romanului românesc despre comunism.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
