Hermeneutici rebreniene
„Orice operă de artă… este în mod substanţial deschisă unei serii virtual infinite de lecturi posibile” – nota autorul Numelui trandafirului în Opera aperta. Asimilată sistematic de‑a lungul unei cariere marcată de perfecta simbioză dintre istoricul literar şi profesorul MIHAI PETRE, aserţiunea lui Umberto Eco guvernează explicit volumul Liviu Rebreanu. Ion, un roman în cinci lecturi, apărut în 2022 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, dar se dovedeşte a fi la fel de valabilă pentru câteva dintre cărţile anterioare ale autorului, consacrate unor teme canonice din literatura română: Grigore Ureche, un cronicar în cinci ferestre, volum apărut mai întâi în 2021, urmat de o ediţie secundă, revăzută şi adăugită, care a văzut lumina tiparului în 2022 la Editura Limes, sau Caragiale. Lecturi, relaţii, perspective, volum editat în 2020 de către Casa Cărţii de Ştiinţă. Acestora li se adaugă nenumărate articole şi cărţi de specialitate, dublate de seria de interviuri despre condiţia dascălului (adunate în paginile volumului Vocaţia dăruirii, 2016), precum şi nuvele şi romane inspirate deseori din viaţa cancelariei.
Fireşte, virtuala infinitate a exerciţiului hermeneutic nu amortizează integral anxietatea autorului generată de abordarea unui roman atât de intens comentat de critica literară, cum este Ion, însă, aşa cum ne atrage atenţia Mihai Petre în textul introductiv al studiului său, reducerea spaţiului acordat creaţiei rebreniene din programele şcolare actuale oferă un argument de nerefuzat în favoarea unei lecturi integrale şi extensive a romanului, ancorată într‑o exegeză valoroasă, dezvoltată stilistic în trena unei clare orientări didactice şi alimentată de convingerea că sistemul educaţional nu a reuşit încă să oblitereze relaţia idisolubilă dintre cultura generală şi lectură.
Configurată în perimetrul teoretizărilor lui Paul Cornea, lectura integrală propusă în volum „tinde spre maxima fidelitate a restituirii sensului, fiind mult mai atentă şi circumspectă, cu o atitudine critică faţă de text, dorind să clarifice «ce» şi «cum»”, ceea ce înseamnă cinci perspective diferite, intrinsec legate de universul romanesc analizat: cea a pământului, a cronotopului, a verbului, a simbolurilor şi a funcţiilor, proceselor şi relaţiilor dintre personaje.
Receptat ca ordonator al existenţei individuale şi sociale şi termen‑cheie într‑o dublă antiteză funcţională – pământ/ om, respectiv, pământ/ sat, ambele cu o accentuată valoare simbolică –, pământul se converteşte într‑o cheie de lectură cu ecouri teoretice multiple, autorul explorând nu numai realitatea sa geografică, ci şi mutaţiile cartografiilor sale interioare sau preeminenţa valorizării sale ca obiect al muncii. Altfel spus, sunt investigate atât atributivările cu rezonanţă mentalitară ale pământului şi rolul lor identitar, cât şi întregul câmp semantic al cuvântului.
Mihai Petre abordează toate aceste dimensiuni cu o impecabilă disciplină discursiv‑analitică, exersată fără alunecări stilistice sau divagaţii hermeneutice excedentare, dar cu trimiteri precise la textul rebrenian. Astfel, inventariind topografia romanului Ion, autorul disociază realul toponimic de versantul său imaginar şi izolează dinamica sa temporală, generată de regimul proprietăţii. În mod simetric, analiza pământului ca obiect al muncii abordează mai întâi problema calendarului agrar, înainte de a se concentra pe raportul obsesiv al protagonistului cu el. Studiul se opreşte apoi la calitatea pământului ca ligatură între individ şi comunitatea sa rurală, pentru a se opri apoi la un aspect mai puţin abordat în exegeza romanului, pământul ca obiect al disputei interetnice (în episodul în care Titu Herdelea asistă la conflictul dintre românii din Luşca şi saşii din Păuniş).
Analiza exploatează prezenţa lui Titu Herdelea din universul rebrenian într‑un exerciţiu comparativ util, în care intră nu numai Răscoala, ci şi proiectatul roman consacrat Basarabiei. Ceea ce îl interesează pe Mihai Petre cu precădere aici este „poziţia nucleară” pe care o dobândeşte pământul în ambele romane, în ciuda motivaţiei diferite a nevoii de proprietate din ele: „pentru sine, ca ins realizat prin posesia a cât mai mult, Ion, şi pentru toţi, ca mijloc de supravieţuire, Petre Petre”. Prin extensie, autorul ajunge în mod necesar la „problema pământului… ca suport al… existenţei poporului românesc”, analiza dedicată evoluţiei relaţiei dintre protagonistul romanului şi pământ devenind o mostră de close reading şi o excelentă instrumentalizare conceptuală, ambele fiind realizate într‑un discurs critic ce contopeşte în mod organic detalii de lectură şi repere exegetice importante (G. Călinescu, Klaus Heitmann, Eugen Lovinescu, Nicolae Balotă, Liviu Papadima, Nicolae Manolescu, Liviu Maliţa), respectiv racorduri teoretice interesant aplicate analitic (Erich Fromm, Claude Bremond).
În siajul lui Mihail Bahtin, Mihai Petre se lansează apoi într‑o lectură a cronotopului, realizată, la rându‑i, din mai multe perspective: una general‑topografică, una umană şi una urbană (minimală), focalizată pe repere simbolice nuanţat identificate (munca fizică, drumul sau casele), perspectiva de abordare fiind focalizată pe un personaj secundar (Titu Herdelea, funcţie axială pentru morfosintaxa întregului volum). Conştient de propensiunea lui Rebreanu către antropomorfizarea mediului şi de opţiunea clară a romancierului pentru spaţiile închise, în care se consumă majoritatea conflictelor majore din Ion, autorul reia toponimia romanului, accentuând dimensiunea ei contextuală, strâns legată de o subtilă simbolistică a calendarului, însă reţine şi recurenţele „aparent decorative” ale cronotopului (mai puţin comentate de critică) sau „cronotopul enumerativ” din scrisoarea Laurei, ce funcţionează ca un „adevărat jurnal de călătorie”, pasaje analitice de bună factură fiind consacrate şi descrierii călătoriei cu trenul pe care Titu Herdelea o efectuează de la Armadia la Cluj şi apoi la Sibiu.
Construită pe o constantă exegetică îndeobşte cunoscută (romanul ca un corp sferoid, centrat pe motivul drumului) şi etalând o scrupuloasă atenţie la detalii (indiciu că textul romanului a fost citit de nenumărate ori, până la obsesie), ruralismul operează disociativ în volumul lui Mihai Petre. Astfel, atent fiind la implicaţiile simbolice, calendaristice, afective ale timpului, autorul circumscrie atent reperele cronotopului agricol, dublându‑le cu un cronotop etnografic, consacrat tradiţiilor, obiceiurilor, ritualurilor, cutumelor juridice sau ceremoniilor, în măsură să creeze impresia unei efemere armonii în economia existenţială a satului. Mihai Petre furnizează un diagnostic clasicizat pentru acest fenomen, extras din exegeza domeniului – sărbătoarea ca prilej de unificare –, cu subtile observaţii privind limitele lui formale şi insurmontabila separare a sferelor, fie că este vorba despre clase sociale diferite (domni/ ţărani), sau despre conflictele dintre indivizi (Belciug/ Herdelea). „Departe de a fi doar prezenţe discrete în construcţia epică – scrie Mihai Petre, ancorând în opiniile formulate de către Silviu Angelescu şi Ion Simuţ –, elementele etnografice ale cronotopului se insinuează consistent în diferitele etape ale conflictului, asigurând fie culoare şi dinamism celui social şi familial (nunta Ion – Ana), fie participând la construcţia circulară a romanului (hora duminicală, de la început şi de la sfârşit)”.
Potenţial arid, discursul rezervat verbului, cu un epicentru în relaţia dintre a fi şi a avea (Erich Fromm), se dovedeşte a fi un spectacol erudit inteligent construit, cu un aparat bibliografic impresionant şi cu o ilustrare textuală ce trădează din nou cititorul avizat până la obsesie. Strategic, o serie demonstrativă debutează asertiv – de exemplu: „relaţiile intra‑ şi interfamiliale sunt dictate tot de verbul a avea…” – şi se ramifică într‑o succesiune logică impecabilă, explorând raporturi de avere şi ierarhii sociale, coduri sociale şi valenţe identitare, idealuri naţionale şi culoare regională.
Punctând adeziunea lui Rebreanu la realism, Mihai Petre abordează simbolurile literare prezente în romanul Ion din perpectiva rolurilor lor funcţionale şi le selectează pe cele capabile „de a deschide calea interpretării subiective, prin mulţimea de sensuri generate”: pământul (simbolul central al romanului), drumul (văzut dincolo de rolul de suport geografic sau de acela de element al construcţiei narative, ceea ce trimite la calea vieţii, mai mult sau mai puţin obstaculat), familia (revelată la intersecţia sociologiei cu etnologia, precum şi prin relaţionare cu spaţiul), grădina, ochiul (cel fizic, dar şi cel al viziunii interioare) şi paradigma privirii în ansamblul ei, edificiile publice (biserica, şcoala etc.), animale, păsări şi insecte, selectate din bestiarul rural domestic, precum şi contraponderea inanimată, unelte şi utilaje, care, în opinia comentatorului, „probează aceeaşi ambivalenţă viaţă‑moarte”.
Pivotând pe teoriile lui Claude Bremond din Logica povestirii, ultimul capitol al volumului disecă personajele şi relaţiile dintre ele din perspectiva rolurilor funcţionale şi de putere a acestora – ca agenţi voluntari sau involuntari, ca pacienţi afectaţi sau beneficiari ai unei ameliorări, ca influenţatori sau frustratori ş.a. –, autorul propunându‑şi să surprindă felul în care toate aceste elemente ale „organismului viu şi unitar ce trebuie să fie un roman” (cum spunea Rebreanu, Mărturisirile sale traversând, de altfel, întreaga demonstraţie finală a studiului) se articulează firesc pe osatura romanescă, ele fiind grupate apoi geometric, probabil ca reflex al disciplinei profesorale a autorului.
Rămânând unul de extracţie, tipologic vorbind, didactică, minuţiosul studiu despre Liviu Rebreanu al lui Mihai Petre demonstrează nu numai excelenta documentare a autorului, ci şi un instinct de cercetător avizat şi echilibrat, o mostră în acest sens furnizând‑o (re)interpretarea cuplului Ion – Ana ca simboluri ale confruntării dintre o voinţă puternică şi una slabă, dihotomizare complementară pe care critica literară, începând cu E. Lovinescu, a considerat‑o rezolvată. Pledoaria lui Mihai Petre pentru depăşirea etichetărilor inerţiale se metamorfozează într‑o foarte nuanţată demonstraţie a voinţei accentuate a Anei, vizibilă în opoziţia faţă de tatăl ei şi într‑o suită de acţiuni independente, executate cu o determinare aparte. Un pas mai departe, comentariul critic cuantifică asemănările şi deosebirile dintre cei doi protagonişti, autorul subliniind faptul că diferenţele nu ţin de esenţă, ci de variabilitatea modurilor de manifestare: „Afirmarea voinţelor este la fel de puternică, deşi căile urmate sunt diferite: manifestare activă şi independentă, Ion, aparent pasivă şi dependentă, Ana”.
Contracarând cu succes natura anxiogenă a unui subiect îndelung dezbătut şi limitările canonice ale unui studiu cu valenţe didactice, Mihai Petre ne oferă o sinteză excelentă, bine fundamentată exegetic şi incitantă sub aspect metodologic. Volumul oferă, pe ansamblu, o construcţie analitică minuţioasă, cu paliere complementare şi demonstraţii scrupulos cizelate, în care atenţia la detaliu generează nu o dată ipoteze de lectură de o prospeţime surprinzătoare.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu