„Domine, tu omnia nosti, tu scis, Domine, quia amo te”
Peste vreo şapte minute, parcăm maşina şi coborâm cele câteva trepte ce duc spre acel urieşesc animal zbuciumat, cu valuri line şi înalte, totuşi. Miresmele intens salinizate te izbesc în plexul solar. E noapte. Cerul e intens înstelat; îl studiez, îl urmăresc, redusă la tăcere, cu o fascinaţie uimită; „cerul înstelat deasupra/ şi‑n suflet poezia”. (Ignatie Grecu) O noapte senină, frumoasă şi liniştită. Se aud valurile, ce lovesc ritmic, aproape, ţărmul şi smulg din nisipurile plajei, pentru a le reface de îndată. „Şi dacă pe aici a călcat Iisus?”; ecoul acestei întrebări puse de preotul Dragoş Iordachi, în timp ce‑i sclipeau ochii bucuroşi, reverberează şi aici, pe malul frumos, liniştit al Mediteranei.
Trag aer adânc în piept. Simt cum sunt invadată de ceva familiar şi, totodată, străin. Pentru că vorbim de un organism cosmic extrem de viu şi imprevizibil, care, oricât de familiar şi iubit ar fi, îşi păstrează musai, secundă de secundă, statutul de uriaşă entitate imprevizibilă. Când şi când, încep să înţeleg aversiunea lui Cioran faţă de mare, e adevărat, o aversiune de origine somatică; şi totuşi, cu gândul la filosoful privat din mansarda pariziană, mă regăsesc exclamând: cum, Doamne, să nu iubeşti marea? Îmi scot iute sandalele şi fug spre apa neliniştită, ce se frământă, smulgând, în continuare, din buzele nisipoase ale plajei şi din neliniştile nopţii acesteia. Păşesc tot mai rar, scoicile îmi încetinesc înaintarea spre apa răcoroasă, devenită aproape rece. Redescopăr marea. Uluitoarea. Singuratica. Spectaculoasa. Răsfăţata. La această oră, pare şi mai impunătoare, freamătă în solitudinea ei, care rămâne a fi – înainte de reflex salvator sau rană – blazon, pavăză, un soi de cupolă nevăzută. Chiar dacă e primăvară târzie şi răcoroasă, chiar dacă stoluri de albatroşi taie văzduhul cu ţipetele lor ascuţite ce‑ţi mângâie timpanul şi duhul, regalitatea acestui enorm animal cosmic se impune de la sine, te face să rămâi locului preţ de câteva fracţiuni de secundă pentru a‑i da un răgaz să salute şi să accepte regalitatea dinlăuntrul tău.
Notez, între altele, un detaliu important pentru mine. Resimt în faţa mării, de fiecare dată, un amestec de respect, admiraţie şi prudenţă; nevoia de prudenţă – cel puţin în cazul meu – e imperioasă, de vreme ce în primele tinereţi apele adânci erau cât pe ce să‑mi devoreze carcasa – trupul – de două ori. Am avut nevoie de circa două decenii, ca rănile acelea să fie vindecate şi să mă las, cu infinită blândeţe şi iubire, îmbrăţişată, acceptată de apele mediteraneene din preajma munţilor şi carierelor de marmoră din vecinătăţile oraşului Carrara (de unde Michelangelo îşi alegea, e ştiut, marmora; pe David, apropo, acolo îl crease dintr‑un fragment de marmoră rebutată de un alt artist!), unde am înnotat, în sfârşit, o, în sfârşit, în voie, fără să mai fiu oprită, ca să nu zic sabotată, de spaima unui alt înec. Atunci, readusă de curenţii maritimi mereu spre mal, îmi răsfăţam privirile magnetizate la propriu, ca să nu zic vrăjite, de strălucirea uriaşilor de marmoră, ce făceau apele să strălucească şi să mă‑mpingă cu tandreţe prevăzătoare, parcă, spre malul înnisipat fin, în timp ce, nemaisimţind pericolul de înec, înotam în adâncurile luminoase, primitoare, uitând de totul şi identificându‑mă cu acel colţ de rai: eram corp din corpul apelor. Mă vindecasem de spaima de înec. Mă regăseam locuită de aceeaşi sete de frumuseţe, cultivată cu generozitate. Iată un dar destinal, conştientizat la maturitate spirituală, căci până la acel hotar mi se părea ceva firesc, aşa cum e aerul respirat şi apa: setea de frumuseţe, de care mă bucur mereu; bucuria e un semn al împlinirii.
Ce straniu e totul şi aici, pe malul israelit al Mediteranei, în aerul răcoros şi ospitalier. Apa e rece totuşi. Cei câţiva, puţini, vreo şapte‑opt rătăciţi pe malul fericit al apelor înspumate, o încearcă, râd din adâncurile fiinţei, se joacă, fără a avea însă curajul unei băi nocturne. Civilizaţia de sticlă şi beton rămâne undeva departe; şi mă gândesc – cu o tot mai ciudată intensitate – la modul bizar şi nebănuit de repede în care civilizaţia de sticlă şi beton înstrăinează de forul lăuntric, mai exact de ceea ce numim de milenii suflet, pe de o parte, iar pe de altă parte, gândul mi se‑ntoarce la bibliotecile de mâna o doua care adună tone de maculatură de genul Cum să fii fericit în cinci paşi şi alte stupizenii, de acelaşi tip, în timp ce se ştie faptul că pentru a fi fericit e nevoie de un singur lucru: să te întorci cu faţa spre tine însuţi şi să cauţi acolo, în profunzimile sufletului tău, până dai de rădăcinile a ceea ce Marcurs Aurelius numea „partea conducătoare a sufletului”, adică sediul miraculos al divinităţii dinlăuntrul tău, unde există totul, absolut totul de la naştere. În sfârşit…
Sunt departe şi tot mai străine: aglomeraţiile, zgomotul, poluarea, claxoanele, ordonatul şi hiperaglomeratul Tel Aviv, cu insulele de verdeaţă şi flori, aleile de palmieri gigantici, cele trei turnuri zgârie-nori, ce se disting din peisajele citadine, scuarurile, drumurile, vuietul cvasicontinuu al unei cetăţi moderne. E departe Yaffo, cu ceasul celebru, construit, pare‑se de un român, cu clădirile‑i de circa trei mii de ani şi ruinele ei splendide, îngrijite şi întreţinute, pentru a fi admirate de milioane de turişti. Yaffo e partea antică, bine conservată, a modernului şi eclecticului Tel Aviv; una dintre cele mai străvechi legende spune că acest nume, a cărui semnificaţie este frumuseţe, a fost preluat de la numele unuia dintre feciorii lui Noe – Yafet. De unde provine şi numele Marea Yaffo – Marea Mediterană – invocat în Vechiul Testament. Tot legenda spune că portul Yaffo, construit la patruzeci de ani după Potop, e unul dintre cele mai vechi din lume, alături de portul edificat de Heron (Irod) cel Mare – Caesarea, unde ajung negreşit peste două zile. Aici, la Yaffo, în aerul salinizat şi răcoros al nopţii, marea înspumată, cu valurile‑i enorme, şterge mai totul: oboseala, stranietatea, gândurile învălmăşite. Şi, pe măsură ce se linişteşte marea ca din senin, iar plaja e tot mai pustie şi aerul se transformă în casă bună pentru zeci, sute şi sute de albatroşi ce prospectează plaja; treptat‑încet, devii parcă o prelungire a acelui zbucium surd şi liniştit, simţit vag în adâncuri.
Mă reculeg, mă adun din străfulgerările de amintiri, din bogăţia de senzaţii, emoţii surde şi limite dulci, şi constat, la un moment dat, că o rătăcesc pe prietena mea, care, brusc, reapare, spre uimirea mea, cu două baloane mari de hârtie. Îmi explică ritualic în ce fel se aprind şi ce se cuvine să faci în timp ce le insufli viaţă: îţi spui o dorinţă! Râd cu poftă. Mă răsfăţ, bălăcindu‑mă în apa înspumată şi udându‑mă leoarcă dintr‑o plăcere neatentă.
– Dacă acea construcţie simplă şi savantă, în egală măsură, urcă la cer, susură prietena mea, dorinţa se împlineşte. Ada îmi explică toate aceste amănunte cu un amestec de ton profesoral, excelent jucat, şi un aer – spun fără să ezit – jucăuş şi copilăros. Procedez întocmai, ca un învăţăcel silitor şi curios, totodată. Micul meu balon de hârtie, cu tot cu aerul încălzit dinlăuntru, îşi ia avânt puţin, uşor, când deodată mi se taie respiraţia, căci pare că mai e un pic şi se va prăbuşi, şi mă aud exclamând din toţi bojocii:
– Te rooooooooog, urcăăăă, prinde vitezăăăă!
Scâncind excedată, îmi întorc privirile spre Ada, care mă priveşte cu aerul ei copilăros şi pare a‑mi sugera să fixez de îndată balonul, mai puţin pe ea! Pe urmă mă uit spre balonul meu fermecat, care ezită, ca şi când şi lui i s‑a transmis amestecul savant de stări, senzaţii, presentimente: puternica dorinţa laolaltă cu interdicţia de a o mărturisi, obligaţia de a păstra o discreţie absolută fiind impusă din start, speranţa nu mai puţin puternică că se va împlini (se împlineşte, s‑a şi împlinit!, aşa se cuvine să vorbeşti şi să te porţi, mi se explică în amănunţime, ca şi cum dorinţa e realizată deja fără reproş, a şi devenit realitate!, şi, deci, se cuvine să‑ţi îmbăiezi sufletul în recunoştinţă!) şi spaima că s‑ar putea, culmea, să se transforme în realitate. Balonul fabulos, o, culme a culmilor, mă ascultă şi, încet de tot, parcă urcă, urcă uşor, dus miraculos de curenţii de aer marin tot mai sus, sus, din ce în ce mai sus. În timp ce sar de bucurie în sus, dansez, iar din timp în timp mă întorc cu fiinţa toată spre acea minge de foc urcătoare. O urmăresc fascinată. E un miracol de care mă bucur cu ochii la cer. Până disting în bezna compactă de sus, promisiune a luminii, flacăra aceea plutitoare printre aştri somnoşi, tot mai vizibili, tot mai acaparatori. Mingea de foc urcă, focul se înteţeşte şi se tot înteţeşte, spărgând apele de sus, nevăzute, ce ard, şi ele, în ritmurile lor absconse.
Cum să eziţi să invoci în asemenea clipe preaiubitul Creator atotputernic, ubicuu?! „Domine, tu omnia nosti, tu scis, Domine, quia amo te”/ Doamne, ştii totul; ştii, Doamne, că te iubesc.
***
Acum vreo opt‑nouă ani, un preot, în faţa altarului, după o discuţie despre Nietzsche (apropo, una foarte vie, incendiară aş spune), mă întreabă abrupt:
– În ce relaţie eşti cu Dumnezeu, Aura?
O, Doamne, cine pune asemenea întrebări? murmur interior, apoi aud că se răspunde cu voce tare, prin mine, folosindu‑mi‑se gura:
– Îl iubesc. Amin.
– Cum îl iubeşti, Aura? nu se lasă slujitorul Domnului, serv ce are ochi vii, de un albastru răsfăţat; fără astâmpăr e albastrul acela.
Iarăşi mi se taie respiraţia. Cine pune asemenea întrebări? întreb interior, excedată, iarăşi. Şi aud, din nou, răspunzându‑se prin mine, în timp ce privirile‑mi urcă peste creştetul preotului, spre icoana de vizavi, din altar, ca să se aducă totuşi o distanţă între mine şi servul Domnului din faţa mea, păstrându‑se astfel spaţiul intim, care, se ştie, e de origine sacră:
– Te iubesc, Doamne; mai mult decât viaţa te iubesc.
– Mai mult decât viaţa?! exclamă uluit preotul din faţa mea; un roşu pronunţat, intens, urcă în pomeţii obrajilor din faţa mea.
– Da, părinte, mă adresez de astă dată preotului, în timp ce observ că în urma mea a crescut uluitor numărul oamenilor ce dau semne de nerăbdare în dorinţa de a ajunge în faţa altarului. Totul e simplu. Viaţa mea e în mâinile Domnului; şi atunci e firesc că – până a‑ţi iubi viaţa, viaţa ta cum ar veni – îl iubeşti pe Creatorul ei… şi…
– Formidabil… Sunt preot de o viaţă şi nu m‑am gândit la asta.
Contemplând acele roze de un roşu aprins în obraji, mă aud spunând, probabil ca să refac echilibrul:
– Nici eu nu m‑am gândit la… Vreau să spun că… şi eu am aflat abia acum aceste lucruri. Cert e că îi spun lui Dumnezeu, zi de zi, firesc, cât se poate de firesc, că îl iubesc mai mult decât iubesc viaţa şi… Amin. Amin, părinte.
Mai târziu realizez că am fost insolentă la sfârşitul discuţiei. Articulez de la distanţă un abia auzit iertaţi‑mă, iar buzele din faţa mea şoptesc tu să mă ierţi.
În dorinţa de a descrie ce am simţit în timpul Sfintei Lirtughii ţinute de acel preot ce slujeşte de decenii şi de alţi opt slujitori ai lui Dumnezeu cu prilejul Schimbării la Faţă în faţa altarului, într‑o Biserică arhiplină, cred că aş scrie o carte. Cert e că acum ştiu de ce un mare gânditor rus, cred că Berdiaev, a scris că toate filosofiile lumii nu fac nici pe departe cât un lăcaş sfânt plin de oameni care cântă Psalmii Prorocului şi Împăratului David.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
