August Strindberg (1849–1912) este unul dintre cei mai faimoşi şi controversaţi suedezi din toate timpurile. Cel mai adesea îi asociam numele cu operele sale literare, care au devenit clasice în literatura suedeză, şi cu piesele sale inovatoare, care sunt jucate şi astăzi în întreaga lume. Dar August Strindberg a fost nu numai scriitor, filozof, fotograf, ci şi pictor. Controversat, urât, admirat, declarat geniu cu un picior în tradiţie şi altul în avangardă, pictura a fost, pentru el, un alt mod de a se exprima.
Motivele care apar adesea în picturile sale sunt mările furtunoase, stâncile singuratice şi peisaje cu cer înnorat, pictate cu spontaneitate, cu o tuşă care este atât personală, cât şi improvizată, făcând stilul său uşor de apreciat şi de recunoscut pentru mulţi. În tehnica picturii lui Strindberg, vedem cât de spontan şi improvizat a pictat. Instrumentele preferate erau cuţitul şi degetele. Propria sa afirmaţie că nu deţinea nicio pensula trebuie luată doar pe jumătate în serios, întrucât, după cum se vede în tablouri, el a pictat detaliile motivelor cu tuşe simple de pensulă sau cu ajutorul unei cozi de pensulă.
La fel ca la operele sale literare, el a lucrat rapid şi fără să petreacă timp făcând schiţe. Pânzele sunt rare în pictura lui Strindberg, în schimb el a folosit materialele pe care le avea la îndemână. Multe dintre picturile sale au formate oarecum neobişnuite şi sunt adesea executate, printre altele, pe plăci de zinc sau coperţi de caiete. Poate că prefera aceste suporturi deoarece suprafeţele dure se potrivesc bine tehnicii sale. Cu tehnologia actuală, însă, se poate observa că modul lui spontan de lucru nu l‑a împiedicat să‑şi supraîncarce uneori subiectele. Prin straturile de vopsea se poate observa că uneori a pictat peste un tablou chiar şi după ce acesta a fost înrămat, iar prin radiografiile picturilor reiese că acestea au fost uneori repictate atât de mult încât motivul final este aproape complet schimbat.
Strindberg nu a „încercat” arta picturii, el s‑a „creat pe sine” ca artist, în paralel cu crearea operei sale literare. Picturile lui sunt propriile sale sentimente şi lumea imaginară. Cei care admiră arta lui sunt oameni încărcaţi emoţional, la fel ca Strindberg şi arta sa. Prima sa expoziţie a fost la Stockholm, în 1892. Apoi a plecat la Berlin în 1893 şi a revenit la Stockholm în 1895. Recunoaşterea sa ca pictor nu a venit decât în anii 1960, când cele mai importante picturi ale sale au fost expuse la Galleri Observatorium din Stockholm, apoi la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, în anii 1960. Pictura lui Strindberg a fost şi este controversată. A fost văzut alternativ ca amator sau ca pionier modernist. Interesant este că picturile sale nu sunt afectate de simbolismul şi naţionalismul contemporan lui. Poezia picturii libere şi tehnica picturii în cuţit, îndrăzneaţă, nu s‑au bucurat de apreciere în timpul vieţii lui, ci abia după cel de Al Doilea Război Mondial. În anii 1920, picturile sale au început să fie vândute pentru câteva sute de coroane, astăzi unele dintre ele valorând 20 de milioane de coroane.
Oare arta lui Strindberg ar fi fost recunoscută dacă el nu ar fi fost scriitorul, dramaturgul Strindberg? Este greu de spus. Nu a trebuit niciodată să picteze pentru a se întreţine şi, prin urmare, a putut să experimenteze şi să inoveze. Opera sa picturală conţine aproximativ 120 de lucrări.
Picturile din 1870 pot fi văzute ca experimente pregătitoare. În 1892 Strindberg îşi găseşte propriul stil. Arhipelagul Stockholm îi este o sursă importantă de inspiraţie. În anii 1893‑1894 pictura lui Strindberg a atins punctul culminant. La Berlin, în Austria şi la Paris pictează peisaje care ne amintesc de miturile creaţiei din Biblie şi ale apocalipsei lumii. În perioada de la începutul secolului al XX‑lea, imaginile capătă o notă decorativă.
La fel ca viaţa lui Strindberg, multe dintre picturile sale sunt pline de dramatism. El a pictat în principal în ulei, iar peisajele sunt un motiv recurent. Cu excepţia operelor de tinereţe, din 1873, a pictat doar atunci când nu a putut scrie sau când a avut o criză în viaţa sa privată. Absolut, Strindberg nu a fost un amator. Uneori putea picta timp de şase luni, perioadă în care făcea o pauză de la scris.
Anii deceniului 1890 au fost turbulenţi pentru August Strindberg, marcat de cea mai profundă criză din viaţa sa, aşa‑numita Criză a Infernului, care a atins apogeul la Paris, în 1896. În primăvara şi vara anului 1892, Strindberg a închiriat o căsuţă pe Dalarö. Divorţul dureros de Siri von Essen a fost în plină desfăşurare în acelaşi timp în care Strindberg a avut mari dificultăţi cu jucarea pieselor sale în teatre. Starea financiară tensionată şi situaţia de viaţă, haotică, au avut un efect vizibil asupra liniştii lui Strindberg şi au afectat puternic producţia sa literară. Strindberg a fost, mulţi ani, neproductiv ca scriitor de ficţiune, timp pe care l‑a dedicat experimentelor ştiinţifice şi picturii. În vara anului 1892, Strindberg a realizat aproximativ treizeci de picturi pe Dalarö, unde a pictat pe orice fel de material care îi era disponibil. Atunci a început să folosească tehnica în cuţit, eliberându‑se din ce în ce mai mult de pictura naturalistă, creându‑şi un stil propriu, de neconfundat. Strindberg a luat foarte în serios pictura. A pictat marea în zilele calme, dar şi în plină furtună. Cerul, orizontul şi marea, uneori cu resturi aduse de valuri sau cu un far.
În catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Stockholm „Strindberg – Pictorul şi fotograful”, 2001, Per Hedström prezintă următoarea imagine a picturii lui Strindberg de la începutul anilor 1890: „Picturile din Dalarö din 1892 pot fi caracterizate ca imagini ale amintirilor din arhipelagul exterior Stockholmului şi din centura marină. Strindberg şi‑a rafinat şi dezvoltat acum depozitul de motive pe care le‑a creat în anii 1870. Marea largă, orizontul drept şi cerul larg domină imaginile”. Deşi multe dintre aceste motive se regăsesc în picturile din anii 1870, motivele de la Dalarö pot fi definite printr‑o caracteristică expresivă izbitoare, mai ales atunci când foloseşte tehnica cuţitului. „Havsbandet” şi „Havslandskap med skär” aparţin unui grup de picturi din Dalarö de format mai mare. În ceea ce priveşte dimensiunea, acestea sunt depăşite doar de alte două compoziţii din acelaşi an („Den flygande holländaren”, Statens Museum for Kunst, Copenhaga şi „Vita Märrn II”, Nationalmuseum, Stockholm). Realizate pe ambele părţi ale aceleiaşi foi de zinc, „I havsbandet” şi „Havslandskap med skär” – una cu o vedere liniştită a litoralului şi cealaltă o reprezentare furtunoasă a unei mări tulburate – putem spune că reprezintă două laturi diferite ale personalităţii artistului. Conştient de tendinţa sa de a‑şi schimba rapid dispoziţia, s‑ar putea ca acestea să fi fost o încercare a lui Strindberg de a‑şi exprima contrariile extreme ale caracterului său. Strindberg însuşi a recunoscut că poate, deseori, să pară social şi armonios, chiar dacă, sub suprafaţă, fierbe de furie sau de anxietate.
Strindberg atinsese acest paradox dramatic în producţia sa literară: „Marea era la fel de limpede ca mercurul şi lacurile luaseră deja forma unei maree lungi, care încă putea rupe câteva braţe. A fost un spectacol ciudat cel care s‑a prezentat acum. Departe de mare, unde zăceau nişte recife subacvatice, suprafaţa strălucitoare s‑a văzut brusc întreruptă, un zid întunecat se ridică spre orizont, se apropie încet la început, acum aleargă şi se dizolvă brusc într‑o cascadă de spumă ”(„Huruledes jag fann Sehlstedt” din „Från havet”, 1874).
„La fel ca natura însăşi, Strindberg nu se fereşte de cinism, cruzime, brutalitate sau violenţă”, scrie Lars O. Ericsson. Pictorul Strindberg a fost lăsat în umbra scriitorului şi dramaturgului Strindberg. Ca artist vizual a fost acuzat că a fost pictor de duminică, diletant, amator. Este adevărat că lui Strindberg îi lipsea educaţia artistică formală, dar el a compensat mult prin curajul său, temperamentul său vulcanic şi încrederea în sine care se învecinează cu aroganţa.
Pentru scriitorul Strindberg, viaţa şi opera sunt în mare măsură atât de indisolubil legate, încât aceasta din urmă este adesea citită/ interpretată prin prisma primei. Viaţa furtunoasă şi rătăcitoare a lui Strindberg, bătăliile şi controversele, despărţirile, divorţurile şi crizele sufleteşti trebuie să servească drept cheie pentru producţia sa literară. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pictura sa. Strindberg însuşi a contribuit la aceasta prin titlurile pe care le‑a dat picturilor sale şi prin comentariile despre ele. „Svartsjukans natt”, pictată în 1893, este un bun exemplu. La 11 aprilie 1893, s‑a logodit cu tânăra jurnalistă austriacă Frida Uhl. A doua zi, logodna este ruptă. Pe spatele tabloului se află o dedicaţie scrisă de mână pentru logodnica sa, unde spune că lucrarea simbolizează „întunericul geloziei”. Ce poate un privitor al tabloului să opună unei astfel de instrucţiuni autoritare de interpretare?
Când pictura lui Strindberg, la începutul anilor 1960, a atras atenţia internaţională prin expoziţiile de la Ulm, Paris, Londra, Marburg, Oslo şi Humlebaek, a apărut un fenomen care cu greu a facilitat înţelegerea lui Strindberg ca pictor. Acum a fost văzut ca un modernist cu perspectivă, ca un precursor al suprarealismului, al expresionismului abstract şi al picturii informale. Cu alte cuvinte, pictura lui Strindberg a fost interpretată în oglinda retrovizoare. Deşi acest lucru era teoretic legitim, suntem de acord cu Douglas Feuk, care în cartea sa despre pictura lui Strindberg, 1991, consideră că aceste interpretări erau fundamental irelevante în raport cu propria lume imaginară a lui Strindberg şi cu proiectele sale picturale. Un alt lucru de luat în considerare este faptul că Strindberg nu a pictat deloc în perioade lungi din viaţa sa.
Se disting câteva perioade diferite în opera picturală a lui Strindberg. Primele lucrări sunt pictate în vara anului 1873, pe Kymmendö din arhipelagul Stockholm. Acestea sunt caracterizate de stângacia naturală a unui începător. Strindberg studiase estetica la Uppsala şi avea acces la o mulţime de cărţi despre literatură, artă şi despre pictura peisagistică. Dar el nu avea propria sa practică artistică pe care să se bazeze. Va dura aproape douăzeci de ani, până în 1892, când începe să picteze din nou, de data aceasta pe Dalarö. Este divorţat de Siri von Essen, care are grijă de cei trei copii ai lor. Pe Dalarö, Strindberg va picta aproximativ treizeci de tablouri cu motive marine. Influenţa lui Turner, C F Hill şi a picturii de peisaj franceze este palpabilă. Însă în perioada 1893‑1894 apare ceva complet diferit. Începe cu „Svartsjukans natt”, care este apoi urmată de o serie de lucrări dintre cele mai bune şi mai ciudate din producţia lui Strindberg.
În perioada 1901‑1903, cariera sa de pictor a culminat cu lucrări precum „Inferno” şi „Staden”. Când August Strindberg pictează „Inferno” la Stockholm, în toamna anului 1901, se găseşte într‑o criză personală profundă cauzată de un conflict dificil între el şi cea de‑a treia soţie profund iubită, Harriet Bosse, care îl părăsise recent. Nunta avusese loc când Suedia era cea mai frumoasă, spre sfârşitul verii, când luna secerişului şi‑a făcut intrarea, tânăra mireasă şi‑a făcut ieşirea, prin intermediul unei scrisori către soţul ei, în care ea scria că „a plecat pentru totdeauna”. Strindberg însuşi, ca omul de cuvânt care a fost, notează în jurnalul său pe 6 septembrie: „Astăzi am pictat! Pentru prima dată în ultimii ani îmi vine gândul la sinucidere. […] Sinuciderea este un păcat de moarte; dar Dante îl găseşte pe Cato iertat din Infern, pentru că a părăsit lumea păcatului şi a libertăţii aşa cum nu a văzut posibilitatea de a‑şi menţine sufletul deasupra murdăriei”. În „Staden”, vedem un oraş care se profilează departe în depărtare, în timp ce marea mare întunecată îşi ia locul ca obstacol sau provocare pentru a ajunge acolo.
Dacă nu ar fi aceste două perioade, nu ar exista niciun motiv major pentru a discuta pictura lui Strindberg, în afară de curiozitate sau ca hobby. Stau mult timp şi privesc la „Hög sjö” (1894). Iată tot ce face ca pictura lui Strindberg să fie atât de incredibil de puternică, distinctivă şi izbitoare din punct de vedere vizual. Strindberg foloseşte cuţitul şi degetele, nu pensule. Să nu ne gândim că titlul sugerează o pictură marină, o mare furtunoasă, ci la modul în care pictează Strindberg, care este cel mai interesant lucru, şi nu ceea ce pictează (cer, mare, valuri, stânci). Pictura lui este, mai mult decât orice suprafaţă, incredibil de fizică, cu texturile sale păstoase, atât de tactilă încât atrage dorinţa de a o atinge. „Marea” nu formează o suprafaţă orizontală plană, ci se ridică ca un perete vertical opac. Iar „cerul” de deasupra pare a fi făcut din aceeaşi materie fizică. Strindberg pictează aşa cum ne învaţă. În articolul „Du hasard dans la production artistique” publicat în franceză în La Revue des revues, 1894, Strindberg scrie: „Imitaţi natura aproximativ; imitaţi, mai presus de toate, felul naturii de a crea!” Cu alte cuvinte, nu descrieţi natura, ci lucraţi ca natura! Sau, cu un termen împrumutat de la Spinoza: creaţi în analogie cu natura naturii, cu natura ca forţă creatoare.
Ca natura însăşi, Strindberg nu se fereşte de brutalitate sau violenţă. Cu o frenezie furioasă, îşi pictează scenele sălbatice. Aici nu există nimic seducător, valuri line în amurg, ci cuţitul care separă fin într‑un fel de staccato de culori, densităţi şi intensităţi într‑o ţesătură vizuală complexă, asemănătoare unei cascade. Şi când cuţitul nu este suficient sau când vrea să realizeze tranziţii mai fine între culori, îşi foloseşte degetele. Iar când nici acest lucru nu i se pare suficient, el poate ataca pictura cu un arzător. Poate acelaşi arzător Bunsen pe care l‑a folosit Strindberg în experimentele sale alchimice? Ideea nu mi se pare exagerată. Deoarece la fel cum alchimistul caută să creeze aur din materiale banale precum plumbul şi sulful, artistul îşi doreşte să creeze o lucrare de artă extraordinară bazată, de exemplu, pe o bucată ieftină de carton, pigmenţi şi lianţi. Distanţa dintre pictorul şi alchimistul Strindberg nu este mai mare de un pas.
■ Poet, traducător, critic de arte plastice, publicist
Dorina Brânduşa Landén
