„O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri” (Psalmul 89, 4). Pentru oameni, în schimb, timpul pare că nu mai are răbdare, prin răbdare putând înţelege planul lui Dumnezeu pregătit din veşnicie. Aduc o mărturie de suflet despre ce înseamnă să‑L aştepţi pe Dumnezeu să lucreze în istorie.
În timpul slujirii mele ca Superior al Aşezămintelor Româneşti din Ţara Sfântă, am dorit să realizez şi o galerie cu portretele superiorilor ce au slujit în cadrul Reprezentanţei Româneşti din Ierusalim. Spre surprinderea mea, două portrete din şirul celor care s‑au nevoit chiar la începuturile istoriei Aşezămintelor au fost de negăsit. S‑a crezut atunci că istoria nu mai păstrase pentru posteritate imaginile lor (Ieromonahul Gherasim Luca şi monahul Inochentie Moisiu), dar, după mai bine de nouă ani de la această iniţiativă, într‑o zi de mare praznic, la sărbătoarea Preasfintei Treimi, negrăită a fost bucuria să primesc o veste neaşteptată. Unul din portretele lipsă fusese achiziţionat, din dragostea faţă de artă, de o familie nobilă, cea a doamnei prof. dr. cercetător Ioana Feodorov Cândea şi a domnului profesor Valentin Feodorov. Iniţial am aflat că aceştia intenţionează să‑mi dăruiască un portret al unui monah de la Mănăstirea Neamţ. Sunt îndatorat să le mulţumesc pentru că s‑au gândit la mine, neuitând legătura sufletească pe care o am cu ţinutul voievozilor şi al inestimabilelor mănăstiri moldave, mai ales că nu au ştiut ce bucurie şi neaşteptată surpriză au putut să‑mi ofere prin aflarea chipului unui monah de demult.
Pentru că tot ce facem rămâne veşnic, relatez istoria primirii acestui tablou, care poartă în sine întâlnirea dintre un monah şi un artist. Arta este ceva fără de care poţi să trăieşti, dar în acelaşi timp şi ceva fără care viaţa ar fi mult mai săracă.
Când am văzut pictura prima dată, am rămas uluit. Pe ea era indicat anul 1923. Monahul imortalizat în tablou este Inochentie Moisiu, iar pictorul autor este Constantin Isachie. Istoria monahului Inochentie Moisiu de la Mănăstirea Neamţ am aşezat‑o în câteva evocări şi, mai ales, într‑o lucrare sistematică, dedicată Aşezămintelor Româneşti din Ţara Sfântă. A fost greu să refac biografia lui, dar am fost ajutat de câteva documente din Arhiva Reprezentanţei Patriarhiei Române din Ierusalim şi de amintirea unui arhimandrit nemţean, Partenie Apetrei, care l‑a cunoscut şi apreciat, afirmând că a rămas impresionat după întâlnirea cu el. Astfel am izbutit să creionez o biografie sintetică a monahului pomenit.
Revenit de la Ierusalim, constituia un model pentru monahii din Lavră, numeroşi atunci, peste 300 la număr, care erau fascinaţi de istorisirea Locurilor Sfinte unde a trăit Mântuitorul Lumii, predicând Evanghelia mântuirii. Aşadar, cu acest portret se îmbogăţeşte Galeria Superiorilor români care au trudit la Ierusalim, între aceştia aflându‑se şi Inochentie Moisiu, de la jumătatea veacului trecut.
La cererea patriarhului Miron Cristea, mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu, l‑a recomandat pe monahul Inochentie ca administrator al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan, acesta fiind apreciat drept bun gospodar, evlavios, harnic şi pe deasupra cunoscător al limbii greceşti. În cei aproape nouă ani petrecuţi la Ierusalim, în mari lipsuri şi greutăţi, monahul Inochentie Moisiu a fost permanent preocupat de buna chivernisire a Aşezămintelor de la Locurile Sfinte.
Părintele Inochentie Moisiu s‑a născut la 25 februarie 1885, în localitatea Răuceşti, jud. Neamţ, în familia bunilor creştini Teodor şi Maria, gospodari de seamă ai comunităţii, care i‑au insuflat vlăstarului lor, pe lângă deprinderile frumoase, şi dragostea pentru Biserică şi neam. La botez a primit numele Sfântului Slăvitului Prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, pe urmele căruia a păşit cu sfială în peregrinările din timpul vieţii.
Din punctul de vedere al pregătirii şcolare, Inochentie a absolvit câteva clase primare, dar smerenia şi râvna pentru cele sfinte i‑au luminat viaţa şi calea către netrecătoarea Împărăţie. Fiind atras de isihie şi autentică vieţuire monahală, la 15 mai 1899 a fost închinoviat în chilia românească Sfântul Nicolae din Muntele Athos, unde a şi primit, zece ani mai târziu, la 13 august 1909, îngerescul chip din mâna stareţului, ieromonahul Gherontie. După experienţa athonită s‑a închinoviat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde stăreţea episcopul Nicodim Munteanu, mai târziu Mitropolit al Moldovei şi Patriarh al României.
Revenind la perioada în care părintele Inochentie a fost numit Administrator (conducător) al Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, se cade să lămurim o nedumerire firească: de ce a fost trimis un monah la Ierusalim în perioada respectivă? Anumite situaţii au interzis venirea din ţară a unui ieromonah. Patriarhul Ierusalimului ar fi transmis atunci: dacă va veni un ieromonah, ar putea fi caterisit de noi.
A fost trimis la Ierusalim chiar înainte de Războiul din 1939, unde a vieţuit nouă ani, după care s‑a întors în străvechea Lavră a Neamţului, înregistrat începând cu data de 1 septembrie 1948, conform Ordinului Patriarhiei cu numărul 371/1948. Aici, dând dovadă de aşezare duhovnicească şi numeroase calităţi, i‑a fost încredinţată ascultarea de mare arhondar, conform Ordinului Patriarhiei cu numărul 364 din 21.02.1951. În anul 1958, fiind încercat de o suferinţă trupească, s‑a retras din ascultarea de arhondar, iar la 14 mai 1960 a fost nevoit să părăsească mănăstirea, aflându‑se sub incidenţa nedreptului Decret 410/1959, şi s‑a stabilit în localitatea natală Răuceşti, din fostul Raion Târgu Neamţ, jud. Neamţ.
La 15 martie 1965, după o grea suferinţă, a pornit pe calea veşniciei, cu nădejdea dobândirii bunătăţilor celor veşnice din Ierusalimul Ceresc, fiind îngropat în cimitirul comunei Răuceşti. Înmormântarea s‑a făcut după tipicul îndătinat monahilor în biserica parohială Sfântul Nicolae, la slujbă participând şi câţiva vieţuitori de la Mănăstirea Neamţ, foşti împreună‑nevoitori pe calea monahismului. Au slujit mai mulţi preoţi de mir, printre care Vasile Popa şi Dumitru Săvescu de la parohia Adormirea Maicii Domnului. Despre viaţa plină de virtuţi şi misiunea pe care a împlinit‑o Inochentie Moisiu au vorbit părintele Vasile Popa, precum şi un ieromonah din Lavra Neamţului.
Localitatea Răuceşti s‑a aflat în perioada Războiului pe linia frontului, acolo având loc lupte crâncene. Şcolile din comună şi multe case ale locuitorilor au fost distruse de bombardamente. Casa familiei Moisiu a servit ca şcoală o perioadă de timp. Probabil era o casă gospodărească, cu câteva încăperi mai mari.
După Decret, în perioada grea, monahul Inochentie a fost nevoit să părăsească mănăstirea. Nu avea studii, deci nu‑i era îngăduit să rămână în obşte, conform hotărârii autorităţilor comuniste. Din informaţiile culese în localitatea sa natală, Răuceşti, la vârsta bătrâneţilor, monahul Inochentie a fost îngrijit de nişte rudenii, Costică Borcilă şi soţia lui, Maria, buni gospodari, cu frică de Dumnezeu, având o curăţie sufletească exemplară. Aceştia l‑au ajutat pe părintele în ultimii ani ai vieţii. Din mărturisirea preotului Mihai Vrânceanu, în duminica a treia a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor din anul 1963 (după alţii acest lucru s‑ar fi petrecut doi ani mai târziu), familia Borcilă a mers în camera pribeagului monah, pentru a‑i duce anafură şi a‑l invita la masă. Au găsit candela aprinsă, în timp ce părintele Inochentie îşi începuse călătoria către Veşnicie.
Istoria enigmaticului tablou începe cu descifrarea numelui pictorului, Constantin Isachie, şi a anului scris sub numele pictorului, 1923. A rânduit Dumnezeu ca după 100 de ani de la realizarea lui să se descopere chipul unui monah smerit, care nu a lăsat în urmă fotografii, poate nici vremea nu i‑a îngăduit, sau poate, cumva, arhiva personală s‑ar fi pierdut. Nu îmi dau seama în ce împrejurare a fost pictat monahul de Constantin Isachie. Poate l‑a întâlnit personal, ori i‑a fost oferită o fotografie a acestuia. Putem admite mai multe variante, întrucât Constantin Isachie s‑a născut la Paşcani în 1888, stabilindu‑se la puţin timp după aceea cu familia la Roman, urmând ciclul primar şi gimnazial în urbea romaşcană, apoi Liceul Negruzzi şi o Şcoală superioară de Comerţ în Iaşi.
În vremea când era funcţionar la Administraţia Financiară din Iaşi a urmat Facultatea de Drept, a fost avocat la Constanţa şi s‑a înscris la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, în clasa lui G. D. Mirea, făcând naveta între Bucureşti şi Comana, unde funcţiona ca avocat.
A participat la Primul Război Mondial, avându‑l comandant pe Generalul Henri Cihoshi, căruia i‑a realizat mai multe portrete. Pe front a fost rănit în luptele de la Mateiaş. A fost internat în spitalul din Câmpulung, unde a întâlnit‑o pe viitoarea lui soţie. A luptat ulterior şi pe Frontul din Moldova, unde s‑a îmbolnăvit de tifos. Cu toate că era în mare suferinţă, nu a renunţat să imortalizeze scene de luptă ori să schiţeze mai multe chipuri ale camarazilor de arme sau cunoscuţilor care l‑au impresionat, după finalizarea războiului, aşezându‑le pe pânză.
A făcut multe călătorii şi excursii de studii, din perioada respectivă datând multe schiţe de figură, planşe neterminate, eboşe. Când s‑a căsătorit, a preferat numele de Isachie, alături de Popescu, cu care avea să semneze majoritatea lucrărilor sale.
A obţinut o bursă din partea statului român, studiind la Paris, unde a lucrat intens, participând la numeroase saloane de pictură, atât în ţară, cât şi în străinătate.
După ce a vizitat Mangalia şi zona de lângă mare, au apărut numeroase picturi cu Dobrogea. Se poate ca în prima sa vizită acolo să fi fost însoţit de Gala Galaction, căruia i‑a şi realizat un preafrumos portret, poate cel mai reuşit dintre cele deţinute de cunoscutul scriitor şi profesor de Teologie. În anul 1926, a vizitat Ţara Sfântă împreună cu părintele Gala Galaction, făcând un voiaj cu vaporul. O reuşită pictură reprezintă Biserica Sfintei Învieri din Ierusalim şi a sa curtea interioară, aceasta numărându‑se printre lucrările luminoase ale artistului.
A vizitat şi Coasta de Azur, în anul 1927, unde a expus pictura intitulată Sfântul Mormânt din Ierusalim, iar în anul următor a executat portretul Patriarhului Miron Cristea.
Preocupat tot mai mult de pictură, a expus frecvent în ţară şi dincolo de hotare, cu precădere în Franţa, primind medalii, ordine şi aprecieri din lumea întreagă.
După anul 1928 a călătorit în Anglia şi Spania, iar în 1937 pe Coasta Dalmată, la Dubrovnik.
Pe parcursul mai multor ani a admirat, cu ochii ageri de artist, cele mai frumoase locuri din ţară, poposind în Moldova, în Munţii Apuseni, Sighişoara şi în alte zone. În colecţia lui se regăseşte o splendidă pictură cu Mănăstirea Neamţ şi alte cu felurite locuri prin care a trecut.
Regina Maria menţionează în jurnalul ei că a făcut o vizită la Expoziţia Isachie, deschisă în Bucureşti.
A realizat portretele unor personalităţi cunoscute, între care amintim de Patriarhul Justinian Marina, Vasken I Balgian, Patriarhul Armenilor, Gala Galaction, Ana Aslan, Andrei Rădulescu, fostul preşedinte al Academiei Române (datat în 1939), şi altele.
Între lucrările pictorului Constantin Isachie se remarcă, prin frumuseţea şi acurateţea lor, în afară de portrete, parte dintre ele amintite, câteva peisaje sau flori, natură moartă şi, în special, amintiri legate de călătoriile sale. Astfel, regăsim o dezlănţuită creativitate în Casă la Mediterana, Peisaj din Alhambra, Granada, lângă Marsilia, Peisaj din Franţa, Peisaj din Londra, Pod peste Sena, Peisaj din Veneţia, vile franceze, locuri ale Franţei surprinse în timpul şederii sale acolo, Biserică la Balcik, câteva autoportrete, deosebit de reuşite, superbi bujori albi, peisaj montan, natură statică cu fructe, flori şi carafă cu vin, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Govora (vedere din pridvor), portretele unor ierarhi ortodocşi şi ale unor episcopi catolici, superbe peisaje din diferite locuri ale ţării, vas cu trandafiri, cu lalele, peisaj cu mesteceni, mai multe peisaje din Sighişoara, garoafe albe şi roz în vase de porţelan, portretul lui George Georgescu, Generalul Cihosky şi soţia sa, şi altele fac parte dintr‑o formă bogată de exprimare în culoare şi trăire a pictorului Constantin Popescu Isachie.
A trecut prin mari încercări după anul 1948. În timpul regimului comunist, casa i‑a fost permanent supravegheată, iar el a ajuns în situaţia de a nu mai avea cu ce să se întreţină. A încetat din viaţă la 5 decembrie 1967. Am încercat, lapidar, să refac istoria unui portret, fără să fie clară legătura pictorului cu monahul aşezat pe pânză.
La 100 de ani de la pictarea tabloului, ne gândim că înaintea lui Dumnezeu nimic nu se pierde, iar înaintea oamenilor chipurile şi viaţa unora revin, ca o restituire peste timp, pentru a le aduce în amintirea şi pomenirea noastră.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
