Convorbiri literare și istoriografia începutului de secol
Revista Convorbiri literare a fost, mai mult decât un vehicul al marilor clasici, unul al articulării unui proiect de ţară. Lucrul devine evident oricărui cititor care parcurge atent sumarul revistei, chiar din primii ani. Am căutat să scot în evidenţă această entelehie discretă a revistei structurând cele patru volume din Corpus de care m‑am ocupat până acum. Literatură, educaţie, modernizarea României, economie politică, diplomaţie, religie, statistică, demografie, istoriografie, muzică, etnografie, găsim în paginile Convorbirilor păstorite de Iacob Negruzzi întregul arbore genealogic al României moderne.
Aidoma stau lucrurile şi cu revista condusă de Ioan Bogdan între 1902 şi 1906. Astfel, în 1900, comitetul de conducere al revistei îi cuprinde, printre alţii, pe Grigore Antipa, Teohari Antonescu, D. Evolceanu, I.Al. Brătescu‑Voineşti, I. Bogdan, Dimitrie Bungeţianu, Simion Mehedinţi, P. Missir, D. Onciul, P.P. Negulescu, N.I. Basilescu D. Voinov, V. Babeş, A.C. Cuza, G. Bogdan‑Duică, C. Rădulescu‑Motru. Naturalişti, geografi, medici, istorici, filosofi, fizicieni şi scriitori. Literar, revista publică valul al doilea al clasicilor: Şt.O. Iosif, G. Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, I.A. Bassarabescu, I.Al. Brătescu‑Voineşti, M. Sadoveanu, Octavian Goga, Eugen Lovinescu şi alţii.
G. Bogdan‑Duică, Mihail Dragomirescu, Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu şi Gh. Teodorescu-Kirileanu scriu în această perioadă despre istoria şi actualitatea literară consolidând canonul literar al secolului al XIX‑lea şi contribuind la elaborarea celui de la începutul secolului al XX‑lea. Bogdan‑Duică scrie despre: Poesii poporale despre Avram Iancu adunate şi publicate de Simeon Fl. Marian, Grigorie Alexandrescu, Ţiganiada lui Budai‑Deleanu, Alecu Russo, Anton Pann, Costache Conachi, Eminescu şi Ronetti Roman. Din actualitatea literară scoate în evidenţă pe George Coşbuc şi pe tinerii pe atunci Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu şi Octavian Goga. Tot despre Goga scrie şi Sextil Puşcariu. Mihail Dragomirescu scrie despre Şt.O. Iosif şi Carmen Sylva. N. Iorga laudă România pitorească a lui Al. Vlahuţă. Ilarie Chendi discută despre traducătorii români ai lui Heine. Iar Teodorescu‑Kirileanu şi Rădulescu‑Pogoneanu scot la lumină documente biografice şi screrile postume ale lui Eminescu.
Discutând despre manualul de istorie a literaturii germane al lui G. Pop, Bogdan‑Duică subliniază importanţa culturii la consolidarea şi rafinarea discernământului care trebuie să‑i ajute pe români să filtreze influenţele străine din perspectiva conştiinţei lor naţionale.
Canonul literar este consolidat de cultura istoriografică încurajată de Convorbirile literare. După epoca eroică a începuturilor, în care Xenopol a jucat un rol copleşitor, noua generaţie de istorici de la Convorbiri îi cuprinde pe Vasile Pârvan, D. Onciul, Ioan Bogdan, Ştefan Orăşanu, N. Iorga, despre a cărui carte în manuscris, Istoria literaturii Române dela Cantemir până la 1821, Xenopol publică un text de mare generozitate şi bătrânească apreciere. Graţie lui Xenopol, care s‑a opus colegilor săi academicieni B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu şi V.A. Urechia, cartea lui Iorga a fost publicată de Academia Română.
Ştefan Orăşanu, mort din păcate tânăr, scrie o recenzie devastatoare la cartea lui Frederic Damé despre istoria României contemporane, arătând slăbiciunile bibliografice ale autorului francez, scoţând la iveală modul partizan şi cancanier în care acesta trata istoria României şi demonstrând astfel că istoriografia românească ieşise de sub tutela occidentalilor asimilând tocmai lecţiile lor referitoare la metoda istoriografică. Orăşanu conchide:
„Ce rămâne dar istoriei d‑lui Damé? Greşelile de tipar şi stilul sec al puţin interesantei sale povestiri. Rarele încercări ale autorului de a‑şi varia stilul, avânturile polemice, schiţările de tablouri sau portrete, dubioase ca tendinţe şi ca execuţie, dau efectul unor cromolitografii ieftine atârnate la distanţe mari de un lung perete cenuşiu. […] O istorie a României contimporane, adevărată şi ştiinţifică, e necesară, e iminentă, căci să nu se uite că până ce o asemenea istorie nu va fi publicată, străinii ne vor judeca după istoria d‑lui Damé, care este şi o carte rea şi o faptă rea.”
La capitolul de istorie recentă şi de cultură a memoriei, Duiliu Zamfirescu scrie un text fundamental despre „Istoria diplomatică a chestiunii israelite în România”, Ioan Slavici rememorează „Serbarea de la Putna”, iar D. Onciul desluşeşte contextul în care s‑a săvârşit „Alegerea Regelui Carol I al României”. Ion Petrovici, Simion Mehedinţi, Grigore Tăuşan, Teohari Antonescu şi George G. Antonescu vin cu texte de pionierat despre logică, geografie, filosofie. Se discută amănunţit despre problemele de sănătate publică ale României, textele lui Gr. Antipa şi Victor Babeş oferind un tablou necruţător al stării generale de igienă şi sănătate a populaţiei, al maladiilor şi pericolelor pentru sănătate (alcoolism, falsificare a băuturilor, hrană proastă şi insuficientă) cu care se confrunta imensa majoritate a naţiunii. Se propun campanii de eradicare a bolilor şi mecanisme de regenerare a neamului românesc.
Se discută intens şi amănunţit despre starea şcolilor din România, despre rolul şi rostul învăţământului secundar şi universitar. Nerva Hodoş propune măsuri de înmulţire a bibliotecilor publice.
Chiar şi subiectele ştiinţifice, specializate, sunt aşternute în pagină cu farmec popularizator. Şi dau naştere la conştiinţă naţională. Tocmai de aceea este relevant să vezi că revista l‑a publicat pe N.C. Paulescu subliniind faptul că îi respectă întru totul ortografia, care era de un latinism de şcoală ardeleană cu totul desuet. Preopinenţii lui Paulescu (Nicolae Leon şi Dimitrie Voinov) sună mai degajat şi mai convingător decât Paulescu, deşi Paulescu este cu mult mai sofisticat ştiinţific şi mai complex logic decât ei. Ei introduc ficţiuni haeckeliene, el îl introduce pe Dumnezeu. Ei introduc ipoteze despre originea vieţii, el introduce ipoteze despre scopul vieţii. Ştiinţific vorbind, Paulescu este mult superior naivităţii pozitiviste a preopinenţilor săi. Din punct de vedere discursiv însă, ei au câştig de cauză din pricina limbii mai aerisite, ecumenic naţionale.
Ceea ce subîntinde toate aceste texte este interesul naţional. Trăim, astăzi, într‑o epocă în care se caută frenetic şi bine stipendiat a se abandona criteriul estetic în judecarea literaturii, sub cuvânt că e prea restrictiv şi că sub pretenţii universalist‑obiective ascunde un elitism discriminatoriu. Se practică analiza cantitativă, marxistă, feministă, de gen, din perspectiva studiilor culturale. Nu se practică însă deloc abordarea culturii române, a istoriei literaturii române, din perspectiva globalizantă a conştiinţei naţionale. Este singura perspectivă globalizantă care nu cere abandonarea criteriului estetic de vreme ce conştiinţa naţională nu poate exista fără limbă naţională şi marii clasici ai literaturii naţionale sunt repere ale conştiinţei naţionale. Cultura generală este creatoare de conştiinţă naţională prin aceea că fixează canonic cele mai înalte repere expresive ale personalităţii unei naţiuni, personalitate care nu se poate defini decât pe durata lungă, deci memoria şi canonul şi cultura generală perpetuată de un sistem de educaţie clasică sunt un dat în acest sistem.
Prin intermediul „convorbirilor literare”, adică al abordării tuturor chestiunilor spinoase ale modernizării sau evoluţiei socio‑politice a unei naţiuni în lumina culturii generale şi al transformării răspunsurilor la aceste provocări în repere ale culturii generale, nucleul revistei a asigurat temperarea crizelor şi buna rânduire conservatoare a societăţii româneşti. Nici Gândirea, nici măcar Revista Fundaţiilor Regale nu au mai putut prelua, în epoca interbelică, rolul revistei junimiste de creator de corp cetăţenesc de aristocratică independenţă, capabil să judece lucrurile limpede, onest şi civilizat.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
