„Naţionalizasem minciuna ca o societate pe acţiuni din care eliminasem, încetul cu încetul, întregul capital străin. Adevărul fusese decretat ca dăunător intereselor superioare ale statului. Şi fiindcă statul se topise ca o lumânare de seu în celula unui condamnat la moarte, unde am fi mai putut regăsi voluptatea adevărului…?”
Ion Minulescu, Roşu, galben şi albastru
Larga, fluturânda majoritate a românilor de astăzi nu e în stare nici măcar să citească despre cum au luptat românii de ieri pentru ţară, darămite să şi lupte pentru ţară. În şcoală oricum nu se mai predă literatura din punctul de vedere al curgerii istoriei literare, cronologic, astfel încât tinerii să „crească odată cu ţara”, să aibă o înţelegere genetică a dezvoltării tradiţiei culturale româneşti, să fie obişnuiţi să gândească genealogic, în termeni de origine şi de posteritate ale unui om, ale unei opere literare, ale unui curent literar sau ale unei naţiuni. Înscrierea în acest tip de cronologii, personale şi naţionale, este descurajată. Se studiază tematici, ca şi cum s‑ar studia „agende” OMS, UE sau ONU. Se discută pe puncte apărute de nicăieri, prin care lumina străbate regretabil ca prin găurile făcute de molii în scoarţe olteneşti vechi. Acest tip de ronţăire autistă a literaturii formează spirite meschine, debusolate, înfrânte cu dezinvoltură. Cine nu are energia şi curiozitatea să citească despre cum au luptat strămoşii nu poate lupta pentru nimic. Cine nu citeşte pentru a căuta să înţeleagă ce au înţeles strămoşii nu înţelege mare lucru. Pentru că nu e întemeiat pe nimic altceva decât pe propria‑i inocenţă care devine repede adaptare ticăloasă la mediu şi, eventual, odată cu îngroşările maturităţii, solidă ticăloşie.
Acest abandon cultural al românilor face astfel ca din istoria noastră literară să nu fi rămas mare lucru. Doar scriitorii brand‑uri există, iar morţii, clasicii adică, nu au lobby. Clasicii, ca toate lucrurile care ar trebui să fie ale tuturor, au ajuns ai nimănui. Fiind la liber, nu pot deveni proprietatea cuiva, a unui grup de interese care să‑i folosească pentru a monopoliza piaţa. Trebuie să iei toţi clasicii, de la Bolintineanu şi Alecsandri la Bacovia şi Arghezi, şi să‑i pompezi în muştiucul constipat al instalaţiei de cauciuc a singurului geniu literar contemporan, primul poet român canonizat pentru virtutea de a fi generat avant la lettre versuri de tip AI: pastişând, în manieră care se întinde pe sfertul de gamă de la onorabil la mediocru, toate vocile distincte ale poeziei româneşti fără a‑şi găsi însă propria voce. La umbra unor astfel de arbori de gumilastic desigur că nu creşte nimic, de vreme ce ei înşişi sunt dependenţi de ghiveciul în care stau pe pardoseala mall‑ului în lumină de neon. Când se plictiseşte lumea de ei, sunt evacuaţi pe uşa din dos pentru reciclare. Problema e însă că pustiul cerut şi lăsat în urmă de prezenţa lor sezonieră nu se mai acoperă de nimic organic şi îmbelşugat.
Şi, de aceea, am ajuns să avem o istorie literară cât un bilet de tramvai. Mergi cu ea până aproape, pe trasee prestabilite. Şi nu ştii nimic despre ce se ascunde dincolo de faţadele care străjuiesc liniile. Cine locuieşte în casele vechi ale literelor române lăsate în paragină pentru a se construi blocuri turn de apartamente deştepte pe ruinele lor?
Cine mai ştie, de exemplu, în afara anumitor căpetenii ale sectei eunucilor care păzesc haremul universitar al istoriei literaturii române, că avem o întreagă generaţie a tranşeelor în literatura română, o generaţie de scriitori care, trecuţi prin Primul Război Mondial în calitate de eroi, de laşi sau de soldaţi necunoscuţi, au lăsat în urmă pagini care, dacă ar fi parcurse, ne‑ar scuti de penibilele exerciţii de demitizare ale istoricilor neoutecişti de azi? Cine mai ştie de Roşu, galben şi albastru (1924), tumultuosul roman al realismului naţional care a reprezentat debutul de romancier al lui Ion Minulescu? Desigur că lui Eugen Lovinescu, om de verdict critic de necruţătoare şi vizionară luciditate, romanul nu i‑a plăcut. G. Călinescu piculinează şi el, cocoţat pe cea mai de sus cracă a geniului său, depreciativ, socotind romanul un exerciţiu moftologic. Ca de obicei, aşa cum s‑a întâmplat, de exemplu, şi cu Cezar Petrescu sau Ionel Teodoreanu, verdictul lui Călinescu a justificat – în ochii, mintea şi activitatea pârşilor scolastici ai literelor române care se adăpostesc în şi se hrănesc din vasta budană cu acrituri a Istoriei… călinesciene – evitarea romanului Roşu, galben şi albastru. Cineva îl socotea, recent, ca fiind „leşios”. Da, asta pentru că romanul e menit să cureţe.
Scris în martie‑aprilie 1924, publicat în serial în revista ieşeană Viaţa Romînească (aprilie‑august 1924), Roşu, galben şi albastru (Bucureşti: Cultura Naţională, 1924) a avut mare succes de librărie. În martie 1926, presa anunţa că, în cadrul competiţiei pentru cea mai bună carte organizată de revista Ideea europeană, debutul ca romancier al lui Minulescu a obţinut cele mai multe voturi de la cititori, devansând scrierile unor Ionel Teodoreanu (Uliţa copilăriei), Mihail Sadoveanu (Venea o moară pe Siret), Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraţilor), Cezar Petrescu (Drumul cu plopi), Ion Pillat (Satul meu), Camil Petrescu (Suflete tari). Finala s‑a disputat între Minulescu şi Rebreanu, vorbim de două romane ale războiului aşadar, şi scorul a fost de 171 de voturi pentru Minulescu la 103 voturi pentru Rebreanu[1]. Roşu, galben şi albastru era prizat de publicul anului 1926, care trecuse prin umilinţele şi agonia războiului, dar la o sută de ani de la apariţie este cu desăvârşire uitat, în vreme ce Pădurea spânzuraţilor al lui Rebreanu este, încă, din fericire, parte din materia canonică la Bacalaureat.
Sigur că Roşu, galben şi albastru, în care ruşii ţarişti, aliaţii noştri în Primul Război Mondial, sunt trataţi cu ironie născută din perplexitate (de ce nu intră odată în luptă ruşii ăştia?) sintetizată dialectic la modul valah, iar ruşii bolşevizaţi sunt desfiinţaţi, nu avea cum să mai cunoască vreo ediţie după 1947. Prin urmare, prima reeditare a romanului cade în sarcina editurii Minerva abia în 1991, în condiţii tipografice ezitante, specifice epocii. Am mai identificat o ediţie la Gramar (1998) şi o alta la Hoffman (2020). Dar romanul nu a mai recuperat niciodată deceniile pierdute între 1948 şi 1989 şi nu a intrat în conştiinţa publicului. Astfel încât verdictul unui Călinescu sau al unui Lovinescu a părut să confirme justeţea obliterării lui. Cel mai aproape de justa înţelegere a cărţii a fost, probabil, Paul Zarifopol, care a scris o cronică extrem de pozitivă pentru care Eugen Lovinescu nu pare să‑l fi iertat vreodată. Tudor Vianu, spirit fin, mai puţin bruiat de idiosincrazii şi ranchiune decât Călinescu şi Lovinescu, socoteşte în Arta prozatorilor români că Minulescu îşi dă măsura expresivităţii sale ca prozator în acest roman, ale cărui inventivitate cromatică, acuitate portretistică şi vervă ideatică, paradoxală, se întreabă cu regret cine le opreşte şi de ce.
Murăraşu vedea în roman un atac la adresa profitorilor de război şi astfel se şi făcea reclamă cărţii în ziare: „Apologia laşităţii, romanul «învârtiţilor» din timpul răsboiului, pe care autorul îi zugrăveşte cu o crudă ironie”. Probabil că tocmai ce plăcea publicului, trecut prin război, era ceea ce‑i supăra pe critici, şi anume discrepanţa dintre puţinătatea acţiunilor protagonistului şi tumultuoasa revărsare a verbului său. Cu cât acţiona mai puţin, cu atât personajul lui Minulescu gândea, protesta în gând, analiza şi explica, sieşi şi celor din jur, mai mult. Romanul este o apoteoză a contemplaţiei însoţită, cum e şi firesc, de teoretizare. Dar teoretizarea este, de multe ori, nemiloasă, tăioasă, slobodă. Alteori, cinică. Dar era un cinism care ascundea, după cum notează Mioara Minulescu la tatăl ei, „omul de o rară bunătate, de o incomparabilă delicateţe sufletească, înzestrat cu sentimente foarte adânci”[2]. Publicul s‑a recunoscut probabil în comedia de moravuri de război a acestui roman alcătuit din episoade, ca un roman foileton, specie căreia Minulescu îi şi face elogiul în paginile cărţii, indicând astfel că scrie un fel de roman de mistere, un roman despre subiecte înalte, despre intrigi precumpănitoare, pentru uzul poporului care tocmai trecuse prin serialul unui război ale cărui mişcări de front şi de personal trebuie să i se fi părut fără noimă. După cum sesizau Perpessicius şi Ion Pas la data apariţiei, nu avem de a face cu un roman al tranşeelor, ci cu unul al frontului interior, al tranşeelor de hârtie din ministere, al strategilor de cafenea şi al eroilor în aşternuturi adultere.
Roşu, galben şi albastru e o confesiune. E confesiunea care încheie trecerea cu păcat printr‑o uriaşă încercare. Prin urmare, romanul e scris la persoana întâi, protagonistul fiind şi narator, ceea ce în acest caz înseamnă în primul rând că viziunea e subiectivă, lucru impus de amploarea manevrelor militare şi diplomatice şi de scrâşnirea plăcilor tectonice sociale aduse de un război care nu poate fi cuprins şi exprimat clar de nici o conştiinţă. Dar această modestie epistemologică îngăduie libertatea morală, pentru că natura confesivă a naraţiunii denotă şi faptul că personajul e liber, că acest discurs este rodul unei conştiinţe autonome, care, în cadrul unei mari mişcări de mase înregimentate aşa cum este un război, înţelege să‑şi păstreze libertatea de gândire ca o condiţie necesară lucidităţii. Nu e singura condiţie a lucidităţii, şi romanul ne arată clar acest lucru pentru că, în toate momentele de cumpănă, protagonistul‑narator nu îşi bizuie luciditatea şi deciziile doar pe solitudinea sa, asemenea oricărui solipsist banal sau egotist sofisticat, ci şi pe tradiţie. Dacă se refuză maselor şi absorbţiei de către leviatanul blindat al primului război motorizat din istoria omenirii, nu e pentru a deveni un conscientious objector Bloomsbury‑it, un proto‑hipiot pacifist, un evazionist anarhic, un fumător de pipă a păcii alimentată cu opium, ci o conştiinţă care se sustrage nebuniei colective pentru a se replia pe linia tradiţiei. Din acest punct de vedere, romanul pare a fi o expresie a unei libertăţi de tip roman, a unui individualism oltenesco‑italianat, artistic, de orfevru. Acest tip de individualism e alimentat de conştiinţa tradiţiei şi nu subminează cetatea, ci o consolidează îmbogăţind‑o cu lucruri noi care sunt scoateri la lumină sau mărturisiri ale unor realităţi perene.
Romanul e scris cu vervă, uneori decolând stilistic înspre zări saturate sinestezic, simbolist, dar aceste dioramări nu fac decât să‑i intensifice meritele: acuitatea jurnalistică a receptării realităţii, care nu e îndulcită în vreun fel din motive patriotice sau ideologice; verva ideatică, de care e nevoie pentru a da sau găsi sens unei realităţi duplicitare, laşe, oculte sau de‑a dreptul, cum se şi cuvine într‑un război, sărite de pe fix; identificarea şi ilustrarea lucidă a mizelor istorice ale românilor.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] Emil Manu, Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc (Bucureşti: Editura Minerva, 1981), pp. 208‑213.
[2] Mioara Minulescu, Amintiri despre Minulescu (Bucureşti: Editura Sport‑Turism, 1985), p. 12.
Mircea Platon
