Convorbiri cu Alex Ştefănescu
Daniel Cristea‑Enache: La câţi ani aţi învăţat să citiţi cursiv? Şi cine a avut rolul esenţial în „naşterea” Cititorului avid de mai târziu – părinţii, bunicii, o rudă? Fiind fratele mai mare, i‑aţi format apoi şi pe sora şi fratele dvs. ca lectori împătimiţi?
Primii ani de şcoală: cine era la Catedră, o Învăţătoare sau un Învăţător? Mergeaţi cu drag la şcoală sau vă simţeaţi „încorsetat”, de nu chiar „captiv” acolo?
Aţi fost un elev cuminte sau, dimpotrivă, un elev‑problemă?
Alex Ştefănescu: Am fost întâi un elev cuminte. Apoi am devenit un elev‑problemă. Ca să fiu sincer, îmi plăcea la şcoală. Nu mi‑a trecut niciodată prin minte asocierea de idei făcută de G. Bacovia: „Liceu – cimitir al tinereţii mele”. Aveam vocaţie de elev. La sfârşitul toamnei, pe când se apropia 15 septembrie, luam parte la ritualul pregătirilor pentru noul an şcolar. Părinţii mei ieşeau cu noi, cei trei copii, în oraş, ca să ne cumpere tot ce ne trebuia. Dacă eu eram, de exemplu, în clasa a noua, Sanda era în a şaptea, iar Florin – în a cincea. Ni se cumpărau, întâi, uniforme, din stofă subţire, bleumarin. Apoi manuale şcolare (tata avea o listă, obţinută de la şcoală). Nu exista obiceiul preluării de manuale de la cei mai mari cu un an. Urma achiziţionarea de rechizite, care îmi plăceau mai mult decât jucăriile. Ne înnoiam şi ghiozdanul – un mic geamantan, care îşi păstra forma, nu sacul inform pe care îl văd, ca pe o cocoaşă, pe spatele elevilor de azi. Încă înainte de a ieşi din papetărie îmi rânduiam în ghiozdan: caietele dictando şi cele cu pătrăţele, maculatoarele (din hârtie albă, banală, pentru ciorne, pe care urma să scriem cu creionul), penarul, cu mai multe compartimente, tocul (condeiul) de lemn, peniţele, călimara cu cerneală albastră, stiloul (de obicei unul chinezesc, cu pompiţă şi cu peniţa ascunsă – i se vedea numai vârful perfect rotunjit, de iridiu), creionul mecanic (dacă se găsea un asemenea miracol tehnic în magazine), creioanele, ascuţitoarea, radiera (guma de şters), sugativa, rigla (linia), echerul, compasul, raportorul (un semicerc de metal, cu diviziuni, pentru măsurarea unghiurilor), blocul de desen, creioanele colorate, culorile de apă (acuarelele), pensula. Acasă, nu mă mai săturam să examinez vrăjit această comoară, care mi se părea mai valoroasă decât aceea a contelui de Monte‑Cristo.
Tata mai aducea, pentru toţi trei copiii, hârtie albastră şi etichete. Înveleam caietele în hârtie albastră, lipeam pe ele etichete, pe care scriam „Română”, „Matematică”, „Fizică”, „Geografie” ş.a.m.d. Făceam asta cu mare plăcere, alături de fraţii mei şi în întrecere cu ei. Ne ajuta şi mama. Totul mirosea a proaspăt, era o atmosferă de sărbătoare. În fiecare seară, până noaptea târziu, citeam din manualele şcolare, cu nesaţ. Le parcurgeam integral, pe toate.
La şcoală eram, la fel, captivat de explicaţiile profesorilor. Eram bun şi la matematică, o surprindeam pe profesoară cu soluţii neaşteptate la probleme dificile. Rezolvam probleme şi în timpul liber, din plăcere. Nicio „materie” nu‑mi rămânea străină. N‑a existat niciun eşec care să mă complexeze şi să mă facă să antipatizez şcoala.
S‑a întâmplat însă altceva. Au apărut în sufletul meu o dorinţă de depărtări misterioase, un erotism difuz, o sete de libertate care nu mai încăpeau în spaţiul unei săli de clasă. Asta s‑a întâmplat înainte de a împlini şaisprezece ani. Avusesem, până atunci, numai note de 10 la toate disciplinele. Citisem, cu ardoare, sute de cărţi. Scrisesem caiete întregi cu poeme şi îmi doream să fiu recunoscut ca poet de oameni serioşi, cu costum, cravată şi o dicţie cultivată. Şi iată că pe neaşteptate, fără ca eu să urmăresc asta, m‑am schimbat. Stăteam în sala de clasă, cu coatele pe băncile de lemn scrijelite şi mâzgălite de elevii dinaintea mea, şi mă înnebunea gândul că la numai câţiva paşi existau dealurile cu iarba unduită mereu de vânt, pădurile fremătătoare, norii lent alunecători pe cerul albastru. Toată ştiinţa din manuale şi din minţile profesorilor mi se părea neînsemnată şi zadarnică în comparaţie cu viaţa care pulsa amplu în afara şcolii. Mă uitam şi la fetele din clasă, cu sânii care împungeau tulburător stofa ieftină a uniformei, cu bentiţa albă legată astfel încât să le ţină gâtul dezgolit şi să le evidenţieze urechiuşele frumos desenate, cu obrajii inundaţi de roşeaţă la orice aluzie mai îndrăzneaţă a mea. Pentru mine fetele erau şi ele „natură”.
Nimic, nici lanţurile nu m‑ar fi putut ţine în clasă când simţeam chemarea existenţei necuprinse. Până şi o şopârlă de pe ruinele încălzite de soare ale Cetăţii lui Ştefan cel Mare mi se părea mai importantă decât înlănţuirile de hexagoane desenate pe tablă de profesoara de chimie.
Drept urmare, plecam fără explicaţii de la şcoală, nu înainte de a câştiga repede, în cele zece minute ale câte unei pauze, adepţi. Eram elocvent. La nevoie, foloseam şi autoritatea morală a lui Eminescu (mereu activă la Suceava) recitând: „În zădar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncaţi de molii,/ Cauţi urma frumuseţii/ Şi îndemnurile vieţii,/ Şi pe foile lor unse/ Cauţi taine nepătrunse/ Şi cu slovele lor strâmbe/ Ai vrea lumea să se schimbe./ Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s‑aibă preţ –/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş‑ai s‑auzi cum iarba creşte.”
M‑am transformat deci, în câteva luni, într‑un personaj desprins parcă dintr‑un roman al lui Jack London. Ars de soare, cu părul încâlcit de vânt, mirosind a fân şi a fum de ţigară şi având privirea reglată pentru orizonturi vaste, veneam, când veneam, la şcoală uşor plictisit, cu un fel de duioşie faţă de profesorii care jucau mereu acelaşi rol, în timp ce în lumea largă se trăia. Bineînţeles că nu aveam dreptate, bineînţeles că eram enervant, dar nu mă puteam opune erupţiei de viaţă din sufletul meu.
Mă îmbătam de sentimentul măreţiei, când mă aflam sub cerul liber (sau când convingeam o fată să se trântească alături de mine într‑o căpiţă de fân). Ţin minte beatitudinea pe care am trăit‑o mergând singur pe un deal, în plină furtună. Cămaşa îmi fâlfâia pe umeri, agitată de vijelie, apa mi se scurgea pe păr şi pe obraji, fulgerele năprasnice îmi luminau faţa. Merită să te naşti, fie şi numai pentru a trăi un asemenea moment. (…)
***
La şaisprezece ani şi ceva (în clasa a zecea) am… fugit de acasă împreună cu o fată care scria şi ea versuri. Am fugit în pădurile din împrejurimile oraşului. Am construit atunci cu mâinile mele o colibă din crengi de salcie aduse din lunca aflată în apropiere. Am înfipt întâi în pământ un fel de coaste ale colibei, făcute din ramuri mai groase, le‑am legat sus şi am umplut spaţiul dintre ele cu o împletitură de mlădiţe tinere. Pe jos am aşternut un strat de frunze de fag. Am locuit acolo, împreună cu aleasa inimii mele, o săptămână. Mâncam fragi şi bureţi cruzi (hribi, mânătărci, hulubiţe, opintici). Am prins şi peşti, în râul care era la doi paşi, am furat porumb, cu bobul în lapte, de pe câmp, altădată – cartofi, iar pe acestea toate le‑am fript la un foc de vreascuri, aprins cu două bucăţi de cremene şi iască (mai ştie oare cineva de azi ce înseamnă?). Ştiam să fac focul şi cu o lentilă, dar nici eu, nici fata nu aveam ochelari.
Ne plimbam toată ziua, exploram pădurea, ne arătam unul altuia peisaje de o frumuseţe virginală, ne scăldam goi în râu, ne spuneam versuri, de‑ale noastre sau de‑ale altora, ne sărutam, ne jucam de‑a v‑aţi ascunselea, dormeam strâns îmbrăţişaţi şi acoperiţi cu frunze, ca să nu ne fie frig. Pe părinţii mei îi anunţasem că am să lipsesc un timp de acasă, nu obţinusem aprobarea lor, dar îmi făcusem datoria de a‑i anunţa, pentru ca dispariţia mea să nu‑i alarmeze. Iubita mea nu fusese nevoită să‑şi anunţe părinţii, fiindcă ei erau plecaţi la mare. Nu ne‑a atacat nimeni. Ne‑a vorbit o dată pădurarul şi a avut grijă (existau asemenea oameni!) să nu strice farmecul a ceea ce trăiam. Ne‑a rugat doar ca, dacă ne prinde miliţia, să nu spunem că el ştia de prezenţa noastră în pădure. Am cunoscut şi o călugăriţă aflată în trecere pe acolo. A doua zi ne‑a adus în dar o oală mare de lut cu lapte prins.
***
În Bucureşti, ca student, la 450 de kilometri de părinţii mei din Suceava, am început să mi‑i reprezint şi să‑i analizez, să încerc să înţeleg cum se situează în lume, ce anume i‑a făcut să fie împreună, cum găsesc curajul de a trăi, cât de mult contăm noi pentru ei, cei trei copii ai lor. La nouăsprezece ani m‑am îndrăgostit de ei, patetic. Îi iubeam şi înainte, ca pe nişte abstracţii. Dar acum îi umanizasem şi îi redescoperisem. Mi s‑a făcut un dor sfâşietor de ei. Spre sfârşitul anului doi de facultate, cu o lună înainte de a începe vacanţa de vară, m‑am suit în tren şi m‑am dus pentru o zi la Suceava, neanunţat. Ei s‑au speriat când m‑au văzut, dar i‑am liniştit repede, explicându‑le că mi s‑a făcut dor de casă. Am îmbrăţişat‑o pe mama, simţind pentru prima dată că ea nu e ideea de mamă, ci o femeie care a început să îmbătrânească şi pe care trebuie s‑o ocrotesc. M‑am aruncat în braţele tatălui meu, fericit că bătăile calme ale inimii lui, de om puternic şi bun, aveau rezonanţă în pieptul meu.
Fragment din volumul Convorbiri cu Alex Ştefănescu, în pregătire la Editura Spandugino
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache