S-a stins din viaţă la 28 octombrie 2001. Fără zgomot. Încât, spre neputincioasă revoltă, am aflat despre moartea lui abia peste vreo lună. Dar ştiu că era „pregătit” s-o facă, aşa, fără zgomot.
Se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui George Munteanu (1924 - 2001), unul dintre cei mai buni critici şi istorici literari pe care i-am avut după Al Doilea Război Mondial. S-a născut la Bravicea, Orhei, în Basarabia, la 14 aprilie 1924, în familia de ţărani Xenia şi Simion Munteanu. Cursurile primare le-a urmat în satul natal, apoi avatarurile istoriei, după 28 iunie 1940, l-au adus la Cluj, unde a urmat Şcoala Normală, liceul (ambele absolvite în 1946) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene (licenţa în 1950), avându-i ca profesori pe I. Breazu, Dimitrie Popovici, Liviu Rusu, D.D. Roşca şi Lucian Blaga. Din 1951, a străbătut o carieră universitară temeinică, mai întâi la Cluj, apoi la Universitatea din Bucureşti, din 1960, specializat în Epoca Marilor Clasici. Teza de doctorat (susţinută în 1973) va deveni una dintre cele mai emblematice cărţi de eminescologie din toate timpurile, construită pe conceptul elaborat de el, cel al biografiei interioare, moment înnoitor prin raportare la celebra Vi
aţă a lui Mihai Eminescu din 1932 a lui G. Călinescu: Hyperion 1. Viaţa lui Eminescu. (O ediţie postfaţată de mine va apărea, postum, în 2002, la Editura Ştiinţa, col. „Opera aperta”, Chişinău). Prin această a doua ediţie a cărţii, George Munteanu se reîntoarcea, tardiv, ce-i drept, în locurile de obârşie, pe care nu le-a uitat toată viaţa.
A debutat editorial cu o micromonografie dedicată colosului basarabean Bogdan Petriceicu Hasdeu (B.P. Hasdeu, 1963). Deşi nu prea întinsă, opera lui de istoric şi critic literar se caracterizează prin rigoarea informaţiei, prin viziune doctrinară personală asupra fenomenului literar (am amintit deja de conceptul de biografie interioară), prin supunere la obiect, cu năzuinţa ibrăileano-călinesciană a unei critici complete, multidisciplinară şi interdisciplinară, cu o reală disponibilitate spre polemică urbană, deschisă, constructivă. Opera lui cuprinde următoarele cărţi: B.P. Hasdeu (1963), Atitudini (1966), Hyperion 1. Viaţa lui Eminescu (1973), Sub semnul lui Aristarc (1975), Introducere în opera lui Ion Creangă (1976), Istoria literaturii române, I, Epoca marilor clasici (1980, ediţia a II-a, în două volme, apărută la Galaţi, Editura Porto-Franco, 1994), Eminescu şi eminescianismul (1987), Eminescu şi antinomiile posterităţii (1998).
După apariţia cărţii mele Eminescu – Dialectica stilului, 1984, m-am bucurat de admirabila lui prietenie, considerându-mă un vrednic continuator al său. Ştiu, din convorbirile încinse cu prilejul unor drumuri în capitală, în primitoarea locuinţă din Poiana Cernei nr. 6, că se mândrea cu originea sa basarabeană. Ca şi în cazul lui Paul Goma, provenit din acelaşi ţinut al Orheiului (satul Mana), George Munteanu a trecut prin ostilitatea istoriei, a condiţiei de basarabean refugiat în patria-mamă, dar care, la rându-i a fost sub talpa ocupantului sovietic. Au fost vremuri dintre cele mai ingrate pentru intrarea tinerilor în viaţa spirituală, cu atât mai mult, cu cât George Munteanu avusese norocul să se instruiască în vechiul liceu românesc şi în anii când universitatea încă mai era o veritabila alma mater.
E suficient să spun că viitorul istoric literar a fost discipolul cunoscutului eminescolog Dimitrie Popovici, care i-a insuflat nu numai pasiunea pentru Eminescu, dar şi rigoarea cărturărească universitară.
Încă din facultate, s-a simţit ataşat de mişcarea literară clujeană, debutând în Almanahul literar, organ al Uniunii Scriitorilor, editat din 1949 şi devenit, din 1954, revista Steaua. Aici, va lucra el însuşi ca redactor (1956 - 1960) sub şefia altui basarabean, poetul A. E. Baconsky, secretar general de redacţie fiind Aurel Rău (ulterior, redactor-şef). După un debut mai puţin semnificativ, este unul dintre cronicarii literari ai revistei şi critic de „atitudine”, în sensul că alături de A. E. Baconsky, îndeobşte, şi de alţi tineri ai grupării imprimă revistei ceva din temperamentul său de luptător, susţinând depăşirea canoanelor restrictive ale realismului socialist, în numele unei modernizări cu deschideri europene. Astfel, Steaua devine, în anii ’50, o mişcare culturală atipică, fapt care nu a întârziat să producă reacţia paznicilor ideologici ai partidului. E suficient să precizez că la Steaua se scria altfel decât în restul ţării despre Eminescu sau despre G. Bacovia, încă nume tabu, pe atunci. Marian Popa, în monumentala sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine (2001), consideră acei ani drept cei mai fructuoşi şi mai îndrăzneţi din cariera lui George Munteanu, care îndrăzneală, însă, va duce la destrămarea grupării, prin măsuri represive, soldate cu mutarea indisciplinatului din Cluj la revista Contemporanul. Chiar şi când va îmbrăţişa cariera universitară, „va fi unul dintre cei mai criticaţi atunci când se va ordona reîngheţarea ideologică şi i se va bloca practic accesul la actualitate, o dată cu mutarea la Bucureşti.”1 Al doilea volum al său, cu titlul semnificativ Atitudini (1966), este considerat de acelaşi aspru judecător al epocii comuniste, Marian Popa, ca fiind bilanţul „pentru perioada cea mai bună a vieţii sale”. De altfel, „blocajul” de care vorbea Marian Popa îl va urmări întreaga viaţă, nu numai din partea ideologiei oficiale, dar şi a unor colegi sus-puşi, prin oportunism, în ierarhia universitară. A fost, peste trei decenii, titular strălucit al cursului despre marii clasici, la Universitatea Bucureşti, experienţă valorificată în cea de a doua lucrare fundamentală a sa – Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici (1980). Prima, dincolo de debut, este, desigur, Hyperion I. Viaţa lui Eminescu (Editura Minerva, Bucureşti, 1973), teza de doctorat. După un „stagiu de «marginalizare»”, cum va mărturisi într-un interviu acordat lui Nicolae Rotund (Tomis, 1991), trimis, adică, să predea un curs de limbă şi literatură română în China, la întoarcere, îşi găseşte catedra ocupată, încât, dezgustat, îşi va cere pensionarea înainte de vreme, în februarie 1989. „După Decembrie `89 – zice ironic în pomenitul interviu – am fost rechemat într-un târziu, adică în vara lui 1990. Aşa, într-o doară… Cică eram vrednic să conduc «doctorate» şi să predau – plătit cu ora – un curs generalo-pirpiriu la proaspăt revopsita Facultate de ziaristică moştenită de la răposata Academie «Ştefan Gheorghiu». Pentru «marii clasici» se găsiseră de cu vreme înlocuitori. De! Am trăit de-o vreme sub zodia «înlocuitorilor»: de cafea, de priceperi etc. Am acceptat doar conducerea de doctorate, însă, băgând de seamă ce «onoare» se consideră că mi s-a făcut cu asta, nu voi întârzia să mă recuz.”
În ultimii ani ai vieţii, George Munteanu a preferat să predea cursul despre marii clasici la Universitatea „Hyperion” din Bucureşti, visând la realizarea mai vechiului său proiect: înfiinţarea Institutului „Eminescu”, după modelul Institutului „Goethe” din Germania, cu editarea unei reviste de cercetare eminescologică. Ironie, desigur, fiindcă tocmai se dezlănţuise o nouă campanie anti-Eminescu, tot atât de bizară ca în anii ocupaţiei sovietice. Ba poate chiar mai stranie şi mai violentă. El a simţit cum cercul se închide printr-o ciudată simetrie a celor două zile „revoluţionare” din istoria noastră modernă: 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 (simetrie care fundează şi marea Istorie a lui Marian Popa). În consecinţă, a început ca autor de Atitudini şi a sfârşit ca autor de atitudini, descinzând cu aceeaşi verticalitate în arenă spre a apăra, atât împotriva apologeţilor, cât şi a denigratorilor, memoria lui Eminescu. E vorba de ultima lui carte încredinţată tiparului: Eminescu şi antinomiile posterităţii, un veritabil testament spiritual2.
S-a stins din viaţă la 28 octombrie 2001. Fără zgomot. Încât, spre neputincioasă revoltă, am aflat despre moartea lui abia peste vreo lună. Dar ştiu că era „pregătit” s-o facă, aşa, fără zgomot. Într-o scrisoare din 11 iulie 1999, comentând cartea mea Dubla sacrificare a lui Eminescu, se mărturisea în acest fel uimitor: „Subiectiv vorbind, m-a impresionat (în amintita carte, n. n.) în chip particular discutarea tratamentului la care supunea Eminescu cuvintele.
Şi de ce s-a întâmplat aşa? Fiindcă, de o vreme, eu experimentez – fără vrere anume – cum se poate gândi fără cuvinte ori alte elemente de semiotică omenească. Am momente când observ că mă ţin în punctul genetic al gândirii, minunându-mă de puritatea ei, în comparaţie cu stadiul următor, când îmbracă «mantaua arvintească» a cuvintelor. Prin asemenea experiment, probabil nu diferit de gândirea yoghinilor, eu unul simt că mă pregătesc în cel mai natural mod de călătoria spre «dincolo», de trecerea de la terestricitate spre cosmicitate. Eminescu, atunci când păşea în anticamera scrisului, cu siguranţă că un asemenea mod al gândirii practica”.
În bogata corespondenţă pe care am purtat-o cu el din 1984 până în 1998, mi-a mărturisit că Hyperion I. Viaţa lui Eminescu era doar primul volum dintr-un uriaş ansamblu eminescian alcătuit din şase volume. Cred că n-a mai valorificat editorial din acest proiect decât unul dintre volume, în Eminescu şi eminescianismul (1987). Celelalte patru au rămas nefinalizate, el asigurându-mă că existau deja elaborate, în linii generale. Doamna Doina Munteanu, soţia criticului, mi-a exprimat îndoieli asupra acestor manuscrise, precizând, în schimb, că a lăsat în manuscris un bogat jurnal publicabil la zece ani de la moarte. Sper ca în acest an să poată fi încredinţat publicităţii.
1 Marian Popa, Istorie a literaturii române de azi pe mâine, I, Fundaţia „Luceafărul”, Bucureşti, 2001, p. 1092.
2 George Munteanu, Eminescu şi antinomiile posterităţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
