Luiza Barcan: „Mărgăritare brâncoveneşti – mărgăritare duhovniceşti”
Nici icoana propriu-zisă nu lipseşte din expunere. Forma ei este a unei cruci amplu desfăşurate în scene ale martiriului Brâncovenilor. Această cruce ordonează întregul discurs vizual. În jurul ei sunt dispuse lucrările de grafică, desene realizate cu mare fineţe a liniei şi reţinere cromatică, cu o delicateţe a gestului ce împărtăşeşte inimii privitorului preaplinul trăirii artistei.
Cât de rari mai sunt artiştii contemporani care nu se sfiiesc să-L mărturisească pe Dumnezeu! Chiar şi când e conştient de prezenţa Lui în lume şi în viaţa fiecăruia, artistul se lasă mai degrabă atras de cele pieritoare şi nu conteneşte să se 
exalte pe sine. Dar pentru că toate sunt rânduite, Atotputernicul îşi are în fiecare epocă, prin fiecare meşteşug sau ocupaţie, mărturisitorii. Puţini, poate, dar osârduitori.
N-aş putea începe altfel o cronică dedicată creaţiei Elenei Murariu, pictor resaturator de frescă şi artist plastic al României contemporane. Personalitate puternică, în ciuda unei aparenţe de fragilitate, în răspărul unui deja înrădăcinat fel de a te comporta ca artist într-o cultură devastată de teribilism şi impostură, Elena Murariu îşi urmează fără şovăire drumul şi menirea. Restauratoare a frescei unor importante monumente ecleziale dar şi plasticiană cu o creaţie personală deja intrată în conştiinţa publicului, artista nu trăieşte însă nici un fel de dedublare, ci mai curând reuşeşte să-şi pună în armonie şi conlucrare cele două tipuri de preocupări. Truda de restaurator nu cere doar o manualitate exersată în timp, ci şi multiple cunoştinţe dublate, obligatoriu, de conştientizarea responsabilităţii încredinţate. A privi şi a salva ani de-a rândul comori de pictură sacră medievală sunt acte care nu pot rămâne fără consecinţe în planul artei proprii.
Ce-i reuşeşte pe deplin Elenei Murariu este tocmai transferul acestui nepreţuit bagaj de informaţie iconografică în creaţia proprie, în pictura şi grafica ei, constituite, fără nici un fel de îndoială, în opere de artă contemporană. Artista rămâne ancorată în frumoasa tradiţie bizantină a reprezentării, căreia îi găseşte o expresie unică, dictată de libertate interioară şi de voinţa de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Când aleg această cale, artiştii o pot urma în varii feluri. Elena 
Murariu s-a oprit, vreme de mai bine de douăzeci de ani asupra unei teme ce revine acum în stringentă actualitate: jertfa Brâncovenilor, acea jertfă pentru credinţă care i-a încununat pe voievod, pe fiii săi, pe sfetnicul Ianache şi pe Doamna Maria, cu nepieritoarea cunună a muceniciei.
De când îi ştiu eu lucrările, ea le semnează într-un fel grăitor pentru artistul care nu mai este iconarul anonim al evului de mijloc dar care nici nu-şi potenţează orgoliul creator, închipuindu-se un demiurg contemporan. Şi aici, artista află cale de mijloc. „De mâna Elenei Murariu”, aşa sunt iscălite toate lucrările ei. Dacă ar fi peisaje, naturi statice, portrete ori compoziţii libere, desigur că felul acesta de a semna ar fi total neadecvat. Dar cum lucrările ei întruchipează cu smerenie chipurile sfinţilor, iată o iscălitură pe măsura gestului şi a trăirii.
„Mărgăritare brâncoveneşti” este numele expoziţiei personale deschise de Elena Murariu la începutul lunii iulie la sala „Gheorghe Focşa” a Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti. O parte din cele câteva sute de lucrări de grafică şi pictură dedicate Sfinţilor Brâncoveni, executate de artistă de-a lungul timpului, au fost prezentate publicului. E a doua expoziţie a Elenei Murariu, după cea din 2013, deschise la Muzeul Ţăranului, pe tema sacrificiului pilduitor al lui Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale. Ambele discursuri vizuale sunt parte a unui amplu proiect artistic în plină desfăşurare. Anul Comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni nu este pentru pictoriţă decât pretextul ieşirii pe simeze a unor lucrări 
dedicate Brâncovenilor, cât timp ei sunt de multă vreme protagoniştii compoziţiilor sale.
Expoziţia „Mărgăritare brâncoveneşti” s-a structurat inspirat pe teme, pe cicluri de lucrări, pe tipuri de suporturi folosite fie a evoca arta icoanei, fie pentru a obţine compoziţii situate la graniţa dintre grafică şi pictură. Suporturile sunt, fără îndoială, cele clasice însă uneori forma lor vine cu o viziune proprie, aptă să armonizeze raportul dintre tema aleasă şi materialul ori suportul menit să o găzduiască. Astfel, ideea de sacrificiu pentru credinţă îţi găseşte o expresie plastică simplă dar foarte expresivă şi pe panouri de lemn decupate în formă de arbore (brad sau chiparos) pictate, asemenea unor icoane, pe ambele feţe, respectând totodată şi tehnica icoanei pe lemn. Aceste panouri devin un fel de obiecte diafane, dispuse în centrul sălii de expoziţie prin ancorare de o tijă, ca posibil contrapunct la seria de lucrări bidimensionale expuse pe pereţi. Arborii Elenei Murariu sunt simboluri reinterpretate ale Arborelui Vieţii, ale Crucii, ale stâlpilor din pridvoarele caselor ţărăneşti sau ale bisericilor străbune, arbori ce poartă în vârful lor pasărea-suflet aşa de mult îndrăgită de Brâncuşi. Dar fructele acestor arbori-simbol nu sunt fructe obişnuite, ci chiar capetele retezate de sabie ale martirilor Brâncoveni, fructele credinţei mărturisite şi duse până la ultima consecinţă.
Nici icoana propriu-zisă nu lipseşte din expunere. Forma ei este a unei cruci amplu desfăşurate în scene ale martiriului Brâncovenilor. Această cruce ordonează întregul discurs vizual. În jurul ei sunt dispuse lucrările de grafică, desene realizate cu mare fineţe a liniei şi reţinere cromatică, cu o delicateţe a gestului ce împărtăşeşte inimii privitorului preaplinul trăirii artistei. Foiţa de aur dă strălucire imaginilor, conferindu-le acea aură de sacralitate pe care au, în genere, icoanele izvorâte din credinţă şi smerenie autentică.
Dar poate cel mai înalt palier al trăirii şi al înţelegerii la care ne invită să ajungem expoziţia „Mărgăritare brâncoveneşti” 
îl reprezintă o subtil articulată legătură vizuală şi teologică dintre anumite momente ori personaje sacre ale Vechiului Testament cu Noul Testament şi cu primele veacuri creştine. Această legătură, oricum existentă, se creează acum (şi) prin imaginile martiriului Sfinţilor Brâncoveni întruchipate de Elena Murariu. De exemplu, hora mucenicilor Macabei din jurul lui Hristos este pusă în analogie cu hora mucenicilor Brâncoveni, continuatori, asemenea tuturor sfinţilor, ai pildei de sacrificiu date de însuşi Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul prooroc, este pus, nu întâmplător, în relaţie directă cu Sfinţii Brâncoveni, fiindcă trupurile lor îşi află odihnă, după execuţia lor sângeroasă, la mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Insula Halki. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena vin şi ei în legătură imediată cu Brâncovenii datorită alegerii ctitorului ca mănăstirea Hurezi să-i aibă pe aceştia patroni şi ocrotitori. O imagine reluată în mai multe 
lucrări, cu totul plină de semnificaţie teologică, este aceea a trupurilor martirilor Brâncoveni, plutind în apele Bosforului. Ei au mâinile împreunate pe piept în jurul peştelui, simbol al creştinilor din primele veacuri, cele ale prigoanei împotriva lor. Alte lucrări poartă titluri pline de înţeles, precum: „Ultima cină a Sfinţilor Brâncoveni”, „Buna vestire a Sfinţilor Brâncoveni”, „Mironosiţa Maria Brâncoveanu”, „Batjocorirea capetelor Sfinţilor Brâncoveni”, „Golgota Mariei şi a lui Constantin Brâncoveanu”. Vechile simboluri creştine ca: peştele, păunul, arborele vieţii, hrisomoanele sunt corelate cu imaginile de martiriu.
O serie de lucrări realizate cu mare simplitate a desenului, de o puritate emoţionantă, sunt cele înfăţişând „Taina cununiei” lui Constantin Brâncoveanu cu Doamna Maria. Aici sunt inspirat înserate pasaje scrise de mână din „Cântarea Cântărilor”.
În esenţă, expoziţia face o trecere plină de substanţă prin istoria tragică a familiei domnitorului, începând cu momentul cununiei binecuvântate de Hristos cu unsprezece copii, şi sfârşind cu momentul în care, asemenea unei mironosiţe, Doamna Maria aduce în ţară şi înmormântează în taină moaştele lui Constantin Brâncoveanu, însemnând locul cu acea celebră de acum candelă din biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ce avea să descopere după două secole locul îngropării Brâncoveanului. Acestei istorii i se adaugă însă, aşa cum se întâmplă cu toţi mărturisitorii încununaţi ca sfinţi, o „post-istorie”, de fapt o proiectare a lor într-un prezent etern, semn al trecerii la viaţa veşnică.
Din punct de vedere teologic, şirul de lucrări ale Elenei Murariu, sugestiv început cu o scară a desăvârşirii, cu un urcuş duhovnicesc spre dobândirea nemuririi, vorbeşte despre nădejdea în Înviere şi în viaţa neîmbătrânitoare dăruită creştinilor prin însuşi sacrificiul pe cruce al Mântuitorului. De aceea, se poate spune fără reţinere că aceste „Mărgăritare brâncoveneşti” sunt, nu mai puţin, adevărate „mărgăritare duhovniceşti”.
