Prima lecţie, pe care el şi-a însuşit-o de tânăr, este că trebuie să porneşti de fiecare dată de la deficienţele pe care naţia ta le exhibă. În această privinţă, ruşii au două, ambele fundamentale, după Limonov: „Ştiu să moară, dar nu să-şi trăiască viaţa” (p. 261) şi sunt făcuţi pentru evenimente istorice „geniale”, nu şi pentru normalitate. Au, însă, de partea lor, un avantaj: „Ştiu să-i îngrozească pe toţi occidentalii” devitalizaţi, satisfacţie pe care protagonistul o extinde până la înălţimea celui mai redutabil dintre adversarii săi, şi anume Putin.
O carte-eveniment:
Emmanuel Carrère, Limonov
Editura TREI, 2014
Reconstituirea biografică Limonov, de Emmanuel Carrère, publicată în traducere relativ recent (2014) la Editura TREI din Bucureşti, e pur şi simplu senzaţională, trebuind să fie întâmpinată ca atare. Cartea merită două sau trei simpozioane, o campanie mediatică substanţială şi câteva mese rotunde în universităţi sau şcoli. În plus, se întâmplă foarte rar ca ecoul de presă al unui volum, cum este cel de faţă, să debuteze cu elogii adresate traducătorului, Doru Mareş, a cărui performanţă e de zile mari, pe măsura statutului de excepţie al cărţii: fraze fluente, elegante, elevate, echivalenţe lingvistice impecabil găsite, c
hiar şi pentru pasajele care nu sunt – să ne exprimăm eufemistic… – calofile. Însumând: Limonov are toate calităţile să devină evenimentul editorial al anului. Cu condiţia flexibilizării mentalului nostru personal şi colectiv şi cu aceea de a pune deoparte câteva dintre miturile postrevoluţionare mocirloase, fetişizate, fără de care intelectualitatea noastră se pare că n-o mai poate duce. Cu condiţia, altfel spus, să declanşeze o introspecţie.
Limonov, protagonistul real al cărţii lui Carrère, e un scriitor celebru pe mapamond, fără să-i adauge acestui statut şi pe cel de „intelectual”. Mai mult chiar, combină faţă de intelectuali aversiunea parţial înţelegătoare cu reticenţa, paradoxul lepădării de propria-i castă având, în mintea lui (sclipitor de atipică, de altfel!) o explicaţie cât se poate de curată: dintre toate clasele şi categoriile sociale sau profesionale pe care le-a întâlnit, intelectualii sunt cei care-şi aduc cele mai profunde prejudicii. Dacă nu ajung sub cnutul celorlalţi, se subjugă voluptuos pe ei înşişi, cu precădere prin intermediul miturilor „de breaslă” pe care le întreţin. Castă labilă, compusă din nevricoşi speculativi, generează la tot pasul scenarite, alimentează nevroze cu deschidere socială dilematică şi preferă mistificări complexe în locul simplităţii pragmatice şi al implicării. Aceste tare inhibitive – constată Limonov – ajung la un paroxism dureros atunci când istoria se răstoarnă şi le cere actanţilor săi participare, aşa cum s-a întâmplat în 1989 cu majoritatea ţărilor foste comuniste şi în 1991 cu URSS-ul destrămat de tandemul Gorbaciov/ Elţân, adică într-un moment când ai de ales între imprevizibilul adesea iraţional al prezentului – asociat exigenţei de a pune mâna –, şi siguranţa analitică a trecutului. Ei bine, într-un asemenea moment intelectualii se cabrează – şi aleg instinctiv trecutul. Cel sigur, care poate fi „cercetat”, căruia i se pot pune etichete, pe marginea căruia se poate „glosa”. Aşa s-a întâmplat cam peste tot în fostul bloc răsăritean, cu unica excepţie fericită a lui Hável: minţi sclipitoare s-au retardat singure dezbătând la infinit atrocităţile comunismului de odinioară, ştergând praful de pe arhive, identificând cu fervoare vinovaţii, clădind instituţii şi redactând legi care să-i condamne. Retroactivând în acest fel, ei au cedat prezentul şi eventuala voce pe care ar fi putut-o avea în el, rezultatul fiind cam peste tot – inclusiv în Rusia în care trăieşte protagonistul – o decredibilizare socială a scriitorilor şi a intelectualităţii, combinată cu nostalgia acestora de a fi priviţi aşa cum au fost în trecut şi aşa cum nu vor mai fi niciodată.
Cartea sugerează o serie de asemenea dileme dureroase, a căror explicaţie e mai degrabă existenţială decât speculativă. Oricum, dacă e ceva ce îl motivează pe Limonov – în afara troţkismului său radicalizat –, acest „ceva” e refuzul de a se lăsa încătuşat de miturile castei căreia prin educaţie şi formare îi aparţine. Sacrificarea intelectualului din sine devine, astfel, o precondiţie a libertăţii, moment în care ne izbim de un nou cuvânt-fetiş, prin care posteritatea nietzscheană a salutat apariţia postmodernităţii: barbarul. Vă amintiţi de Barbaria interioară a lui Jean-François Mattei, tradusă şi la noi, sau de fervoarea cu care, dintr-o dată, o serie de intelectuali subtili – Cătălin Avramescu, la noi – au început să gloseze despre canibali? Cam acolo suntem cu cartea pe care o discutăm, dar lucrurile nefiind atât de simple, un mic excurs analitic se impune, şi singurul lucru pe care autorul rândurilor de faţă poate să-l facă pentru a-l scurta este să se scuze pentru ingerinţele de ordin biografic.
Am ajuns pentru prima oară în Occident în primăvara lui ‘90 şi la Paris mă aştepta şocul: postere uriaşe de-a lungul marilor bulevarde întrebau „cine a minţit în România?”. Acuza se referea la folosirea improprie a cuvântului genocid în procesul de la Târgovişte, la umflarea statisticilor victimare din timpul Revoluţiei, perspectiva „barbarizării” regresive fiind confirmată ulterior de lupta dintre maghiari şi români din martie, de la Tg. Mureş sau de mineriade. Postcomunismul, clamau intelectuali francezi de marcă, a impus şi o Europă „cu două viteze”, „civilizaţilor” trăitori în democraţiile consolidate ale Occidentului opunându-li-se „barbarii” din Balcani şi Est, necristalizaţi în privinţa „civilizării”, dar periculoşi din cauza libertăţii subite pe care o dobândiseră, şi pe care o puteau oricând transforma în anarhie. Fenomen arheologic interesant, de altfel – mai spuneau ei –, fiindcă ne oferă spectacolul unei violenţe pe care degeaba o cauţi la noi…
În subsidiarul acestor dihotomizări forţate se ascundea şi o altă prezumţie, difuzată cu precădere de către mass media: în Occidentul „civilizat” plictiseala democraţiei împlinite a devenit atât de păstoasă, încât generează rar „evenimente”. În schimb, le găseşti cu nemiluita în Balcani şi în Est, unde trăiesc „barbarii” care nu ştiu ce să facă cu libertatea, dar sunt setoşi de sânge şi au câte un şiş ascuns în fiecare cută a hainei. Limonov strânge, în această privinţă, cel puţin două fire motivaţionale, care se dovedesc a fi complementare. Într-o primă instanţă, Emmanuel Carrère (fiul faimoasei
„profesoare de comunism” Helène Carrère d’Encausse, ale cărei cărţi de referinţă sunt traduse şi la noi) ştie că scrie pentru cei de acasă, „un public virtuos şi gata oricând să se indigneze” (p. 357), căruia nu-i strică puţină nelinişte istorică presărată peste stridii şi camembert, motiv pentru care cartea transmite şi un cinism auctorial complicitar şi subversiv, mânat de dorinţa de a face din Limonov un mare „monstru” internaţional, dotat cu aversiuni ruseşti bine documentate şi sistematizate: intenţia de a eclipsa, prin concurenţă, siropoşenia amară a „monstrului” Nabokov, din Lolita, şi de a da de pământ cu câteva nume la a căror rostire vocea occidentalilor de obicei tremură: Pasternak, Evtuşenko, Soljeniţân, Nikita Mihalkov. (Ah, şi să nu-l uităm pe „nesuferitul” de Iosif Brodski – mângâiat cu apelativul de „javră” de către Limonov –, mare combinagiu duplicitar, care şi-a aranjat, între altele, şi un „nemeritat” Premiu Nobel…)
Al doilea fir „monstruos” este cel al protagonistului, „delincvent, nu disident”, aşa cum ţine el să se prezinte. Prima lecţie, pe care el şi-a însuşit-o de tânăr, este că trebuie să porneşti de fiecare dată de la deficienţele pe care naţia ta le exhibă. În această privinţă, ruşii au două, ambele fundamentale, după Limonov: „Ştiu să moară, dar nu să-şi trăiască viaţa” (p. 261) şi sunt făcuţi pentru evenimente istorice „geniale”, nu şi pentru normalitate. Au, însă, de partea lor, un avantaj: „Ştiu să-i îngrozească pe toţi occidentalii” devitalizaţi, satisfacţie pe care protagonistul o extinde până la înălţimea celui mai redutabil dintre adversarii săi, şi anume Putin.
Concluzia pe care o trage Limonov este că singura viaţă care merită să fie trăită e una „barbară”, exorbitantă, „fascistă” (termenul nu e folosit în accepţiunea sa clasică!), opusă programatic – indiferent de cum ai lua-o – cuminţeniei consumiste, „de turmă fericită” pe care o generează democraţiile sedimentate ale Occidentului. Însă, poţi face aceste lucruri în două feluri: autodestructiv, inflamat, dezordonat, ca o vâlvătaie – şi sistemic. Poţi deveni o victimă a combustiei sau să rămâi un artist al ei. Atras extatic de mirosul prafului de puşcă, oriunde s-ar aprinde el (Moscova, Sarajevo, Rep. Krajina), Limonov e în această privinţă barbarul calculat, sistematic, metodic, care aproape că sfârşeşte în Zen, dacă asta n-ar fi o contradicţie în termeni. „«Strategia de viaţă – susţine el – trebuie construită pe supoziţia ostilităţii celuilalt.» Unica viziune realistă asupra lucrurilor şi cea mai bună împotriva ostilităţii celuilalt este să fii curajos, vigilent şi gata să ucizi.” (p. 370)
Două modele istorice, în această privinţă, fiindcă tot veni vorba de ruşi. Unul repudiat, chiar dacă nu integral, şi anume Lenin: omul care a transformat Revoluţia în birocraţie. Al doilea, acceptat parţial, pe motivul carenţei de vigilenţă: Troţki. Adept al efervescenţei, al „revoluţiei continue”, al combustiei, devenit însă surprinzător de neatent în Mexic. Motivul e simplu, şi ţine de stil: Troţki nu făcea bodybuilding. Ceea ce, însă, Limonov face zi de zi, oriunde s-ar afla şi pe orice teren, fie el Manhattan, Paris, Serbia sau Lefertovo. În închisoare, e singurul care cere să-i fie respectat dreptul la plimbare la minus 25 de grade: boxează aerul, face abdomene, aleargă, ridică haltere. La 58 de ani cântăreşte tot atât cât avusese şi la 20. Antiexistenţialist pozitivat, nu gândeşte în termeni de alienare, absurd sau înstrăinare. Aserţiunea lui de pornire e dezarmant de simplă: dacă vrei să arzi, ai nevoie de un corp ca să-l încredinţezi flăcării. Ideile nu ard. (Aici greşesc intelectualii…)
(Continuare în numărul viitor)
