Pentru mine, bătălia continuă şi pentru Maestrul Noica, şi pentru Profesorul Mincu. Amândoi m-au învăţat că singurele bătălii oneste se dau în picioare. Că în bătăliile pe care le duci în genunchi eşti a priori învins. Că o bătălie începe şi continuă când toţi ceilalţi o închid. M-au învăţat că a exista în cultură implică a fi generos şi altruist. Că ideile în care crezi sunt mai presus decât tot dispreţul celor care nu cred în ele. Că liniştea bună începe după ce ai recuzat stereotipiile, formele, mimele şi pufuleţii din jur. Că există o abnegaţie a stăruinţei în cultură şi o aristocraţie a ei pe care profanii nu le pot avea niciodată. Că poţi să alegi această cale, calea iniţiatică, numai dacă accepţi şi toate crucile ei.
În zilele de sfârşit de vară bătăioasă, Marin Mincu ar fi împlinit 70 de ani. De câţiva ani nedrepţi, Profesorul îi deapănă poveşti lui Dumnezeu despre tâlcurile nedezlegate încă ale eresurilor româneşti. Întoarcerea lui din Italia în Itaca, la
începutul anului 1990, pentru a ridica o Universitate într-un oraş aflat atunci, acum şi mereu, sub blestemul ancestral al lui Ovidius, a tulburat multe suflete răzvrătite. Cu o uriaşă statură morală, ferită de fricile noastre autohtone şi cu un arţag mereu tăios în privire, Profesorul a câştigat, alături de cei puţini care i-au stat atunci în preajmă, bătălia pentru Universitatea din Constanţa. Povestea, episodic eroică, a ţeserii campusului într-un Kustenge anchilozat de frici şi inerţii, este narată exemplar de prietenul meu Florin Anastasiu, în Balul pufuleţilor sau despre înlăturare decanului Marin Mincu de la Universitatea Ovidius (Editura Crater, Bucureşti, 2000).
Pentru mine, ca şi pentru cei din generaţiile de atunci dispuşi să îşi asume cinstit o introspecţie morală, puţin(i) probabil, sosirea Profesorului la Constanţa a fost o binecuvântare. Marin Mincu a construit, pe ruinele eretice ale urbei, o instituţie de cultură solidă, zdravănă şi năzdrăvană, precum şi o şcoală paideică, iniţiatică, despre care profanii au şi acum vagi percepţii ostile. Profesorul a construit această şcoală paideică sub umbrela instituţională a Cenaclului de Marţi, dublat de experimente scolastice îndrăzneţe, dar şi de o cultură a curajului, care chiar te făcea să te ştii drept om liber al Cetăţii.
Spadasinul Mincu, muschetar cultural dintr-o stirpe aristocratică aproape exotică în România, obişnuia să lupte fără inhibiţii şi fără rest pentru cauzele mari. Nu se consuma în fleacuri şi nu îşi permitea odihne – timpul era prea scurt pentru atâtea construcţii.
Nu ştiu pe nimeni care să-l fi înfrânt şi prea puţini care să-i fi stat împotrivă, cel puţin în bătăliile despre poveştile slovei. Avea un fler de a te citi structural care termina orice luptă în câteva minute: folosea upercutul ascuţit al vorbei şi te trimitea la podea cu ko în primele reprize. Combinaţia de fals cinism şi de plăcere a upercutului şi luptei a făcut din Profesorul Mincu un model nefrecventat de profani.
A deveni iute un eres neînţeles. A şi rămas eres neînţeles, în folclorul urban pauper al culturii române, mereu stângaci în recunoaşteri fără rest, mereu timid, mereu frustrat.
Eu (şi, poate, prietenii de atunci şi de acum ai Profesorului) am văzut altceva, în spatele coifului şi scutului de muschetar. Am văzut că sub scut bate o inimă uriaşă. Grijulie şi generoasă pentru oamenii care pot construi în continuare în cultura română. O conştiinţă superioară, lucidă, critică, atentă să nu irosească posibile şanse de creştere.
A avut mereu privirea deschisă spre tineri care ştiu şi vor să crească. Citea în studenţi viitoarele calfe ale culturii, ucenicii, cultura care aşteaptă ploaia, vorba lui Noica.
Trebuie s-o spun, oricât de mult s-ar putea crede că nici acum nu pot ieşi de sub amprenta paradigmatică a antrenorului cultural de la Păltiniş – Profesorul Marin Mincu a fost un antrenor spiritual din categoria lui Constantin Noica, profund devotat ideii de şcoală şi de creştere paideică, profund devotat căutării de discipoli, vânătorii de calfe. În ultima mea întâlnire cu el, memorabilă, într-un Cernăuţi transfigurat de emoţia reîntâlnirii Profesorului, m-a rugat să scriu o carte despre urma românească a Cernăuţiului, care se pierde, care se stinge. Câţi eroi, cu sau fără platoşă, ai culturii române, de ieri şi de azi, te conjură şi te conspiră să rămâi în spaţiul aerat al proiectelor mari?
Profesorul Marin Mincu a vrut să lase urme şi să aibă urmaşi. A vrut să construiască o Şcoală care să îi supravieţuiască. Nu neapărat o şcoală literară, în înţeles primar/barbar. Ci o şcoală paideică, o şcoală iniţiatică, un fel de a privi lumea şi literele, iconurile şi semnele, printre pliuri şi falduri, printre strigoi şi umbre, până ajungi la origo prim, din care pleacă totul.
Profesorul ne-a obişnuit cu plimbările peripatetice prin târg. Între o rutină zilnică şi o alta, ne interoga despre proiectele îndrăzneţe, ne soma să ne înfruntăm fricile, ne încuraja la revolte împotriva pariurilor critice modeste, ne învăţa să vânăm prostia, vulgul, mima, pufuleţii. Toate acestea, cu mina unui cinic superior, dincolo de care trăia intens grija de a nu te rata, de a te ajuta să-ţi găseşti drumul adevărat, unul singur, al tău, spre propria performanţă, spre propria autenticitate. Ştia că cine rezistă gurilor lui de tun rezistă oricărui asalt mizerabil în cultură.
Cu Profesorul, după testul iniţiatic de câteva minute, erai dincolo sau dincoace de năzuinţa lui de efort. O ezitare uşoară, un rictus în colţul gurii, o fentă în faţa provocărilor, te trimitea în lumea profană, pentru care nu avea nerv. Trăia numai în cercul iniţiatic, cercul de cretă, pe care îl desena singur.
Am avut norocul de a fi fost primit în interiorul acestui cerc – şi îi mulţumesc. Pentru mine, Marin Mincu a început prin a fi motivul principal al alegerii Facultăţii de Litere – figura emblematică a Maestrului făcea deja vâlvă în urbe. Am primit, de la el, singura notă de 10 la literatura română, la admitere, pentru dezvoltarea personală a temei De la Ion la Moromete. A urmat o rupere de rest, trăită în emoţia şi adrenalina marilor idei: plutoane de studenţi alungaţi vocal din sală pentru vina de a nu fi ştiut sensul profund al Florii Albastre, la cursul de folclor/literatură orală din anul I; tehnicile sale maieutice mascate de intervenţii feroce şi cinice; războaiele cu pufuleţii, cu derizoriul, cu Tomis-ul, cu lumea pipernicită care nu ţinea pasul galopant al creşterii; Cenaclul de Marţi, pe care alţii au o îndrituire mai mare de a-l evoca, pe temeliile căruia s-a creat chiar şi şcoala sa literară/culturală, formă sectorială de expresie a şcolii sale paideice…
M-a ales a-i fi doctorand probabil pentru că citise şi în mine promisiunea unor constructor. Teza de doctorat pe care am gândit-o iniţial, ca dezvoltare a unei idei eretice în cultura română – identificarea şi demonstrarea unui discurs literar la Constantin Noica – a fost finalizată în cele din urmă, sub îndrumarea domnului prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, din Suceava, un alt nume sonor din aceeaşi categorie grea a marilor antrenori spirituali şi a devenit carte, la Editura Ideea Europeană (Noica. Bătălia continuă, 2013).
Pentru mine, bătălia continuă şi pentru Maestrul Noica, şi pentru Profesorul Mincu. Amândoi m-au învăţat că singurele bătălii oneste se dau în picioare. Că în bătăliile pe care le duci în genunchi eşti a priori învins. Că o bătălie începe şi continuă când toţi ceilalţi o închid. M-au învăţat că a exista în cultură implică a fi generos şi altruist. Că ideile în care crezi sunt mai presus decât tot dispreţul celor care nu cred în ele. Că liniştea bună începe după ce ai recuzat stereotipiile, formele, mimele şi pufuleţii din jur. Că există o abnegaţie a stăruinţei în cultură şi o aristocraţie a ei pe care profanii nu le pot avea niciodată. Că poţi să alegi această cale, calea iniţiatică, numai dacă accepţi şi toate crucile ei.
Pentru mine, pentru noi, eresul Mincu se ţese încă…
