Când am aterizat noi în această lume de orori? Americani şi britanici, „agenţi umanitari”, decapitaţi. Ucrainieni, inclusiv femei, torturaţi, aruncaţi în gropi comune… Unde au învăţat asasinii să „prelucreze” trupul unui om viu, acea minune gânditoare şi simţitoare, ca pe o cutie de conserve?
Cât de diferite sunt aceste femei, în ciuda tragediei lor comune! Mama din America, redusă la o voce în eter, are un timbru metalic, inexpresiv, cerând, în finalul scrisorii către fiu, mila răpitorilor care-l ameninţă cu decapitarea. Am sentimentul că foloseşte un cod, proferând printre rânduri o surdă ameninţare. În ciuda efortului de a nu irita duşmanul, nu s-a putut elibera de sentimentul apartenenţei la o mare putere care cere ce i se cuvine. Mama din Ukraina e o femeie simplă, cu un trup masiv, ce te face să te gândeşti la gospodinele care au încetat să se mai preocupe de înfăţişare. Mânuieşte un dispozitiv luat parcă dintr-un muzeu al istoriei tehnicii ce se dovedeşte a fi un telefon. Pare să fi făcut un apel fără speranţă de răspuns, dar deodată tresare, reînvie, întrebând cu glas sugrumat: „Fiul?… fiule!…”
Când am aterizat noi în această lume de orori? Americani şi britanici, „agenţi umanitari”, decapitaţi. Ucrainieni, inclusiv femei, torturaţi, aruncaţi în gropi comune… Unde au învăţat asasinii să „prelucreze” trupul unui om viu, acea minune gânditoare şi simţitoare, ca pe o cutie de conserve? Nu că nu aş avea raspuns, dar între cel care simulează, aruncând pe ecrane filme de groază sau scena repetată la infinit a devorărilor din junglă, şi cel care practică asasinatul mi se pare că nu există o deosebire esenţială în planul conştiinţei. Dacă mai are vreo relevanţă acest nobil cuvânt într-o lume robotizată şi vulgară… În 
societăţile moderne de sclavi, în care corporaţiile internaţionale transcend drepturile individului, golind de sens conceptul de democraţie. Sau în care politicienii filosofi care au gândit constituţia ca declaraţie universală a drepturilor omului au lăsat locul unora ale căror convorbiri telefonice nu pot fi reproduse… S-a văzut în prăbuşirea Cortinei de Fier sau în crearea Europei unite împlinirea profeţiilor lui Paracelsus, instaurarea păcii universale, al cărei tratat nu mai conţine, cum spune Kant, germenii viitoarei declaraţii de război…
Sună paradoxal, dar tinerii sunt în mai mare măsura supuşi riscului dezumanizării, deoarece nu au termen de comparaţie. Ar putea trage concluzia, pe care o citesc în Arts and Terror, o istorie a reprezentării temei în artele plastice (Editor: Vladimir L. Marchenkov, CSP), că fenomenul este endemic naturii umane. Cei care au sentimentul că au „căzut” în realitatea prezentă dintr-un Eden în care au deschis ochii conştiinţei ştiu însă că perioadele de pace şi de demonie alternează. Edenul a avut o istorie foarte scurtă în Romania, a debutat în 1963 şi şi-a închis porţile în urma noastră, a celor alungaţi în infernul totalitarismului reinstaurat în 1971. În primăvara pogorâtă peste Europa de mişcarea pentru drepturile omului de la Helsinki, s-au publicat cărţi care au schimbat moduri de gândire, s-au afirmat regizori care au adus marele public în sălile filmelor de artă, iar standardele vieţii intelectuale au urcat până la instaurarea unei adevărate „terori a teoriei”. La noi, ieşiţi din închisori, supravieţuitorii – mari figuri ale culturii interbelice – reveneau în universităţi, la Academie. Profesorul Andrei Marga rememora la o recentă lansare contribuţia comunităţii universitare la recuperarea instituţională a lui D.D. Roşca. În acei ani, românii au simţit cum inima comunităţii reîncepe să bată… Intensitatea vieţii spirituale era aceea care dădea şi măsura sănătăţii trupului social.
Disperarea mamelor e poate cel mai grăitor simptom al unui curs patologic, contra naturii, al ultimelor evenimente. Mai sunt şi unghiuri de fugă spre ordinea raţionalităţii? Desigur. Sunt dispozitive militare trimise, nu pentru război, ci pentru a combate virusul Ebola. Sunt încercări de a înţelege mai curând decât de a anihila adversarul de moment. Cărţile despre imaginaţia politică, sau despre convingerile şi codurile secrete ale rebelilor afgani, apărute de curând la Editura Cambridge Scholars Publishing, confirmă reputaţia de „popor cu principii” (Kant) a britanicilor, care nu au redus nici pe supuşii Coroanei din colonii la statutul de simple instrumente ale propriei bunăstări. Etnologul sau educatorul au însoţit guvernatorul. India Survey, departamentul de studii ale mentalităţilor şi tradiţiilor locale din epoca victoriană, reuşea să înfiripe relaţii din care se năştea Kim, eroul lui Kipling, venindu-i britanicului în întâmpinare „din iubire”, nu din supunere. Efortul de a-l înţelege pe Celălalt, vizibil astăzi în publicarea de către aceeaşi editură a unor volume precum Secret Languages of Afghanistan and Their Speakers (Jadwiga Pstrusińska), The Boundaries of Afghans’ Political Imagination .The Normative-Axiological Aspects of Afghan Tradition (Jolanta Sierakowska-Dyndo), toleranţa faţă de opinii contrare, propusă ca program de guvernare, au avut o sursă naţională în iluminiştii scoţieni, dar trădau şi influenţa lui Feuerbach şi a unei întregi şcoli a liberalismului şi umanismului ştiinţific. Chiar şi mai departe în timp există semnele unei constituţii morale, primare sau dobândite (de la Cicero), de exemplu, refuzul Angliei Reformei de a traduce Principele lui Machiavelli, în vreme ce publica manuale ale bunei şi onestei guvernări. Chiar şi Policraticus, tratatul medieval care recomanda regilor ştiinţa de carte alături de arta militară, s-a numărat printre primele încercări ale epocii postclasice de a raţionaliza puterea şi de a o întemeia în filosofie şi etică după modelul lui Platon. Poate nu întâmplător a fost Alexandru cel Mare, elevul lui Aristotel, întemeietor al unui imperiu, dintre învinşii căruia şi-a ales soţia, şi ale cărui scrieri le voia adunate laolaltă în desăvârşita democraţie a unei mari biblioteci.
„Filosofia este indispensabila reuşitei efortului uman de cunoaştere, de raţionalizare şi de trăire cu sens a lumii”, afirmă Andrei Marga, în prefaţa la cea de a treia ediţie, revizuită şi adăugită, a Introducerii în filosofia contemporană (Editura Compania, 2014). Formaţia, ca student, în perioada dezgheţului ideologic şi a acalmiei politico-militare a anilor ’60 se poate să fi fost aceea care a determinat şi opţiunile sale disciplinare sau afinităţile elective. Apropierea de J. Habermas, filosoful libertăţii de conştiinţă devenită posibilă în sfera discursului public iluminist, independenţa de centrele de putere, s-a dovedit fertilă. Cursurile şi publicaţiile sale au fost deschizătoare de drum în domenii care însemnau şi sincronizarea cu mişcarea de idei pe plan internaţional: deconstrucţia metafizicii şi logocentrismului, triumful raţionalităţii comunicaţionale, a pragmatismului american, trecerea la epoca post-seculară, în care, nu numai că se reia dialogul filosofiei cu teologia, dar fizicienii înşişi vorbesc de un univers etic, a cărui teleologie antropoteistică se explică prin aceea că tot ceea ce e bun se şi realizează efectiv. O întâlnire de gradul trei îi aduce în acelaşi laborator al gândirii speculative pe un redutabil pragmatist şi pe Ratzinger…
Conştiinţa istoricităţii regimurilor de cunoaştere situează această sinteză teoretică în câmpul liniilor de intensitate ale discursului disciplinar din prezenta fază culturală. Aşa se explică poate de ce seamănă atât de mult o privire de ansamblu asupra şcolilor de filosofie contemporană, cum este aceea oferită de masivul tom reeditat de Andrei Marga, cu o antologie similară de eseuri asupra teoriilor critice şi paradigmelor epistemologice care guvernează critica literară de la începutul noului secol, editată de Julian Wolfreys (Edinburgh, 2002). Atât autorul care şi-a asumat de unul singur uriaşul efort, cât şi autorii capitolelor din antologia Wolfreys, se concentrează asupra paradigmelor epistemologice (Marga: „exponenţi prototipici”, Wolfreys: „focare epistemologice”), multe fiind comune: haos şi indeterminare în universul cuantic, construcţia subiectului, sociologizarea conceptului de identitate, realism sau convenţionalism etic etc. Prin „perioada contemporană”, Andrei Marga înţelege atât extensia temporală (secolul al nouăsprezecelea), cât şi modul de articulare teoretic-discursiv prin care, cum spune John Jervis, au fost deconstruite metanaraţiunile raţionalismului scientist al iluminismului (Transgressing the Modern: Explorations in the Western Experience of Otherness, Blackwell, 1999) sau arogantul totalitarism hegelian. În locul unei lucrări de tip enciclopedic, Andrei Marga alege o forma flexibilă, în care obiectul focalizării analitic-estimative îl constituie, fie filiaţia (filiaţii, convorbirea cu tradiţia), fie noutatea (noua justificare, noua înţelegere, schimbări). Este, aşadar, o istorie a mişcării de idei, a spiritului timpului care încă mai respiră prin noi. Este un spirit conştient de sine, ceea ce explică armonizarea vocilor în partituri unificate epistemologic. Aşezaţi alături, observăm sincronizarea perfectă (1837) a lui Bernard Bolzano şi William Whewell şi omogenizarea conceptuală (Bolzano: „corelaţia adevărurilor obiective”, Whewell: „consilienţa”, convergenţa tuturor disciplinelor), devenite posibile într-un forum cultural mai curând decât într-un Babel politic sau târg global, consumerist. Este un spirit care se simte nefericit atât timp cât este înstrăinat în teleologii străine de propriile dorinţe şi voinţa, dar împăcat atunci când se poate autodetermina şi automodela, existenţialismului acordându-i-se locul privilegiat pe care şi l-a câştigat din chiar momentul în care Kierkegaard deschidea o fereastră individului închis în determinismul socio-biologic al rasei sau societăţii de pozitivismul lui Conte. Este, în fine, un spirit devenit tot mai preocupat de universul eticii, de motivele, consecinţele şi raţionalitatea actelor intenţionale. Ataşat mai ales semioticii vieţii colective (Charles Sanders Peirce, care se bucura de cel mai extins comentariu, stă într-adevăr la originea filosofiei contemporane ca semiotica generalizată sau a esteticii semiotice a întregii perioade postbelice) şi eticismului, Andrei Marga se doreşte un filosof al cetăţii. Într-o perioadă de restructurare a disciplinei, sau, mai curând, a disciplinelor care tind către ea (filosofia limbajului, filosofia ştiinţei, filosofie politică…), filosofia poate oferi infinit mai mult decât consolarea lui Boethius în închisoarea barbarului Theodoric. Ea poate sluji drept superioară întemeiere vieţii publice a unui popor pe care Rădulescu-Motru îl credea lipsit de suflet instituţional, dar care este astăzi parte a unei Europe reunite.
