O carte stranie
Acest estet al morţii ar fi meritat mai puţin ca oricine să moară, dar, murind, a avut într-adevăr moartea pe care o merita. Şi anume, o moarte prematură, care a explicat febrilitatea cu care şi-a trăit viaţa. În urma sa a rămas o operă de mare anvergură: pictură, sculptură, grafică, proiecte de monumente, proiecte arhitectonice, fresce şi vitralii, basoreliefuri, proiecte de scenografie, maxime şi cugetări, versuri şi proiecte de roman filosofic.
Ada-Michaela Ciobanu mi-a spus, acum douăzeci de ani, povestea adevărată a vieţii marelui pictor Mihai Mircea Ciobanu. Ea, femeia frumoasă şi inteligentă, cu experienţă de ziaristă şi talent de scriitoare, a fost, în calitate de soţie, martora competentă a vieţii unui om extraordinar, cu o existenţă meteorică.
Puţin cunoscut în România, dar faimos în Occident, Mihai Mircea Ciobanu a fost un copil teribil al celei de-a doua jumătăţi a secolului douăzeci. S-a născut la 15 aprilie 1950, la Bucureşti, într-o familie de intelectuali, care au insuflat, prin educaţie, celor doi fii ai lor dorinţa de performanţă intelectuală. A citit încă din primii ani ai adolescenţei capodoperele literaturii universale, a studiat istoria religiilor şi filosofia germană. Între 1979-1973 a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, avându-l ca îndrumător pe Corneliu Baba, a cărui influenţă l-a marcat. Nonconformist, vizionar, şi-a configurat însă repede propria individualitate artistică, reuşind încă din anii studenţiei să atragă atenţia colecţionarilor de artă, diplomaţilor străini acreditaţi la Bucureşti, organizatorilor de expoziţii, criticilor de specialitate. În scurtă vreme, personalitatea lui impetuoasă n-a mai „încăput” în spaţiul sufocant rezervat de regimul comunist manifestărilor artistice. Cu primul prilej, în 1981, tânărul artist s-a expatriat şi s-a stabilit în Elveţia, la Lausanne.
La treizeci de ani, Mihai Mircea Ciobanu, având-o alături, ca pe un camarad de arme, doar pe soţia sa, a început o adevărată cruciadă de cucerire a gloriei în Occident. Iar redutele care i-au stat împotrivă au căzut una după alta. În 1983, el a creat pentru biserica catolică din Saint-Sulpice, de lângă Lausanne, fresce şi vitralii cu care prelaţii acestui aşezământ se mândresc şi azi. În 1984 a expus tablouri în ambele galerii din Paris ale Katiei Granoff, eminenţă cenuşiei a bursei de valori din domeniu, cea care l-a lansat, printre alţii, pe Marc Chagall. În aceiaşi ani a fost găzduit cu creaţia sa şi de prestigiosul Muzeu de Artă Modernă din Sao Paolo – Brazilia. În 1986 şi-a etalat lucrările – numeroase, diverse – la Rockefeller Collection din New York, instituţie aproape legendară.
Manifestările lui publice triumfale au provocat un val de admiraţie şi de invidie. Ada-Michaela Ciobanu păstrează şi azi, într-un album, zeci de tăieturi din ziare, expresie a stupefacţiei produse de apariţia noii vedete a artei plastice. Unele voci l-au considerat un profet al secolului douăzeci, un geniu sarcastic, un continuator al lui Rembrandt, Goya şi El Greco. Altele i-au contestat valoarea, găsind suspectă îndrăzneala unui român de a ataca marile teme ale picturii, într-un registru deopotrivă mistic şi satiric, cum i se mai îngăduise numai lui Dali. Dar Mihai Mircea Ciobanu şi-a jucat fără şovăire rolul de star al artei plastice mondiale, practicând în egală măsură şi grandoarea, şi cabotinismul, care, lui, îi stătea bine.
Se purta ca „marele Gatsby”, se îmbrăca elegant-excentric, folosea maşini luxoase, făcea paradă de o bogăţie pe care n-o avea (sau o avea sub formă de tablouri). I s-au furat lucrări, i s-au furat şi expoziţii întregi, tocmai datorită valorii fabuloase a creaţiilor sale. În urma unor speculaţii făcute de creditori lipsiţi de scrupule, a rămas dator vândut, deşi în plan absolut noi toţi i-am rămas datori vânduţi. A cunoscut agonia, extazul, agonia. Iar la 9 ianuarie 1991 a murit.
Medicii au pus diagnosticul „pneumonie galopantă”, dar eu ştiu că a murit din cauza intensităţii paroxistice cu care a trăit. Cu câtva timp înainte de a înceta din viaţă (când nu avea niciun motiv să-şi presimtă sfârşitul) fusese întrebat de un ziarist, Patrick Ferla (care preluase întrebarea din celebrul chestionar al lui Marcel Proust): „Cum anume ai vrea să mori?”. Mihai Mircea Ciobanu i-a răspuns: „Nu mă amestec în afacerile lui Dumnezeu.”
*
În afară de tablouri şi sculpturi, Mihai Mircea Ciobanu ne-a lăsat, ca dar postum, un text de aproximativ 200 de pagini, Estetica morţii, publicat sub formă de volum, cu 18 desene aparţinând autorului, în 1995, la Ed. Maşina de scris. Estetica morţii este o carte neterminată. Şi este, în acelaşi timp, o carte care ar putea continua la nesfârşit. Există multe motive pentru care o carte poate rămâne neterminată, darnumai unul conferă întreruperii o semnificaţie: moartea autorului. Mihai Mircea Ciobanu a murit înainte de a-şi încheia opera, la nici 41 de ani. După ce a mai scris cuvintele… spălare de creier sau telepatie, mâna sa a încremenit pentru totdeauna. Am reprodus mai sus răspunsul pe care artistul îl dăduse lui Patrick Ferla. De fapt, numai prima parte a răspunsului. Iată şi continuarea lui:
„Tot ceea ce pot să spun este că fiecare are moartea pe care o merită. Accepţi că există o diferenţă între un individ care moare strivit de un camion şi unul care piere în război sau altul care îşi pierde viaţa alunecând pe o coajă de banană? Din punctul meu de vedere, există. Estetica morţii, iată ceea ce contează. Este, de altfel, titlul unei lucrări care reuneşte câteva gânduri de-ale mele”…
Acest estet al morţii ar fi meritat mai puţin ca oricine să moară, dar, murind, a avut într-adevăr moartea pe care o merita. Şi anume, o moarte prematură, care a explicat febrilitatea cu care şi-a trăit viaţa. În urma sa a rămas o operă de mare anvergură: pictură, sculptură, grafică, proiecte de monumente, proiecte arhitectonice, fresce şi vitralii, basoreliefuri, proiecte de scenografie, maxime şi cugetări, versuri şi proiecte de roman filosofic.
*
Ce este Estetica morţii? Este o satiră la adresa civilizaţiei secolului douăzeci, o poveste „rea”, swiftiană, un fals tratat de salvare a sufletului în mijlocul unei lumi nebune, nebune, nebune, o epopee parodică, fantezistă, debitată într-o bucătărie fabuloasă, o apocalipsă modernă, un inventar năstruşnic, un poem grandios scufundat în mlaştina prozei, un testament spiritual, o descărcare spasmodică a memoriei, un strigăt de disperare (de intensitatea celui din tabloul lui Munch), un joc. Niciun teoretician al literaturii nu ar putea să clasifice un asemenea text.
Cert este că el nu reprezintă încercarea stângace a unui mare pictor de a fi şi literat, că nu are nimic comun cu amatorismul. Mihai Mircea Ciobanu, ale cărui afirmaţii sentenţioase şi paradoxale din volumul Ciobanu dit, publicat în 1985 în Elveţia, l-au şocat pe cititorul convenţional din Occident, este în Estetica morţii un scriitor de mare clasă, nu format, pentru acest cuvânt nu i se potriveşte unui spirit eruptiv ca el, ci în permanentă formare, sub ochii noştri. Cu o forţă lingvistică înspăimântătoare, exprimându-se de data aceasta direct în limba română, el goleşte dicţionarele de cuvinte şi construieşte din ele brutal, dar riguros fraze-labirint, în care te pierzi şi îngrozit, şi amuzat, neştiind dacă trebuie să ai starea de spirit a vizitatorului unor catacombe sau a copilului dintr-un parc de distracţii.
(Continuare în numărul viitor)